Despre înfruntarea bolii

0
262
Despre înfruntarea bolii
Scrisoare către omul bolnav


Fratele meu (sora mea) în Hristos, tu stai şi suferi, în timp ce eu scriu, gândindu-mă la suferinţa ta. Am oare dreptul să îţi scriu? Are oare dreptul cineva din spatele frontului să îi scrie unui soldat din linia întâi? M-am gândit foarte mult la cei apăsaţi de boală. Scriindu-ţi, chiar fără să ştiu cine eşti şi de ce boală suferi, mă gândesc cum aş putea să te ajut. E foarte mult timp de când mă gândesc să îţi scriu, şi totuşi până de curând nu am avut curajul să o fac acum. Pur şi simplu mă simţeam neputincios.

Nici acum nu mă simt capabil să mângâi sufletul tău apăsat de durere. Şi totuşi, nu scriu numai ca să îmi descarc sufletul. Simt povara faptului că sunt oameni care suferă şi pentru care eu nu fac nimic.

 

Înainte de toate îţi scriu că îmi doresc din toată inima să duci cum trebuie această cruce pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. O mie de scrisori dacă aş scrie către bolnavi, în fiecare dintre ele aş încerca să le repet aceasta: că trebuie să aibă grijă cum îşi poartă crucea…

Durerea nu lasă loc refrenelor. Îmi dau seama foarte bine că o scrisoare primită de la un străin te poate supăra: „De ce îmi scrie omul acela, dacă nu e în locul meu, dacă nu mă înţelege?”

Îţi scriu tocmai pentru că am fost şi eu îngenuncheat de durerile bolii, tocmai pentru că îmi dau seama că şansele de a te ajuta prin rândurile mele sunt minime. Tocmai de aceea îţi scriu. M-am rugat şi mă rog să mă lumineze Dumnezeu să îţi scriu cu folos. Acum, când scriu, nu ştiu dacă această scrisoare va ajunge la tine. Am mai încercat să îţi scriu de câteva ori, dar nu am reuşit să o fac aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am şters totul. Să mă ierţi dacă, citind această scurtă scrisoare, ţi se va părea plicticoasă. Crede-mă că este un semn de dragoste…

După lungi frământări – asemănătoare rezolvării unei probleme de matematică – am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să îţi redau o întâmplare care mi-a plăcut în mod deosebit. Citirea ei nu îţi va uşura durerile, dar poate că te va ajuta să le înfrunţi altfel:

„Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga către Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:

– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca în loc de un an de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să petreci trei ore în iad. Deoarece sufletul tău are nevoie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să suferi boala încă un an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, să rabzi numai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gândit: „Un an de chinuri pe pământ e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei ceasuri, decât un an”.

– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.

Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:

– Mă voi întoarce după trei ceasuri.

Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmtorarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la urechile lui şi înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfricoşătoare. Peste tot vedea şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii înflăcăraţi ai diavolilor, gata să-l sfâşie.

Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abisul. I s-a părut că au trecut secole întregi, şi din clipă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.

În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea niciodată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar nimănui nu-i păsa de el. În iad, păcătosii se gândesc numai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.

Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat deasupra celui chinuit şi l-a întrebat:

– Cum eşti, omule?

– N-am crezut că şi la îngeri poate exista minciună!, a şoptit cel chinuit cu o voce stinsă.

– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.

– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri întregi de chinuri nesuferite.

– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.

– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dumnezeu, te rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoate-mă din iad. Ai milă de mine!, striga gemând cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.

– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.

La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se afla în patul său de boală, ca şi mai înainte” [12; 35-39]1.

Poate că ai mai citit sau ai auzit deja această întâmplare. Sau poate că o afli abia acum. Mi s-a părut foarte potrivită pentru situaţia în care te afli.

Nu ştiu ce aş fi ales eu în locul acelui bolnav, dar cred că m-aş fi simţit atras să fac aceeaşi alegere. Trei ceasuri în iad… Oare ce ar fi aşa groaznic, încât să atârne mai greu decât un an de suferinţă?

Dar lucrurile stau altfel decât le vedem noi.

Ştiu că acum, covârşit de suferinţe, te întrebi de ce oare Dumnezeu nu ţi-a dat o altă cruce, care să nu te covârşească? De ce Dumnezeu nu a ales o altă cale pentru mântuirea ta?

Răspunsul la această întrebare nu este greu de dat: Dumnezeu a ştiut care este calea cea mai potrivită pentru ca tu să te mântuieşti.

„Dar de ce alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au o cruce la fel de grea?…”

Am auzit această întrebare de la mai mulţi bolnavi. „De ce Dumnezeu nu îmi dă chinuri mai uşoare? Nu vede că pe acestea nu le pot răbda?”

„Nu pot să nu cârtesc… Dumnezeu îmi dă încercări mai grele decât pot să suport…”

Dumnezeu nu este un sadic care are câteva tone de suferinţă pe care le aruncă la întâmplare pe pământ. Dumnezeu nu greşeşte. El ştie întotdeauna ce ne este cu adevărat de folos. Dumnezeu îngăduie ca omul să sufere tocmai pentru ca prin această suferinţă sufletul lui să se curăţească. Şi dacă unii au dureri foarte mari, nu înseamnă că Dumnezeu este nedrept cu ei, ci înseamnă că tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.

Omul se gândeşte: „dar dacă alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au parte de aceleaşi dureri, nu înseamnă că Dumnezeu ar fi putut să mă cruţe?” Problema ar trebui pusă altfel. Este adevărat că mulţi oameni răi au avut parte de o viaţă pământească plină de toate desfătările, şi chiar au avut o sănătate de invidiat. Ştim noi însă dacă ei s-au mântuit? Nu ştim. Păcătoşii care au murit fără să se pocaiască au ajuns în iad. Nu este problema noastră să judecăm dacă Dumnezeu este mai îngăduitor cu alţii decât cu noi.

Avem libertatea de a păcătui, avem libertatea de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajută o astfel de libertate? Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15)”. Este trist faptul că mulţi oameni îşi folosesc libertatea în mod greşit. De fapt, tocmai aceasta a fost pricina căderii – că omul a vrut să îşi folosească libertatea călcând voia lui Dumnezeu.

Cu ce rămânem dacă Îl judecăm pe Dumnezeu? Schimbăm cumva soarta noastră în bine? Ni se împuţinează durerile? Dimpotrivă. Şi atunci? Dacă vrem să ne mântuim, atunci nu Îl judecăm pe Dumnezeu.

Şi totuşi, uneori oamenii se lasă covârşiţi de durere… Îl judecă pe Dumnezeu, se lasă biruiţi de deznădejde. Am căzut şi eu în acest păcat. Şi nu numai o dată. Cu trecerea timpului, însă, am înteles că prin aceste căderi nu îmi uşuram cu nimic suferinţa, ba chiar mi-o agravam. Încercam să mă lupt cu Dumnezeu, şi lupta mea era dovada puţinătăţii credinţei mele. Înţelegându-mi greşeala, am căutat să nu mă mai lupt cu Dumnezeu, ci să mă lupt numai cu ispita deznădejdii. Lupta nu e uşoară, dar dacă e pornită la timp şansele de victorie sunt mai mari.

La început omul primeşte un gând de deznădejde, apoi începe să cârtească şi, dacă nu are grijă, în scurt timp inima sa este biruită de deznădejde. Îţi voi reda câteva rânduri scrise de Sfântul Teofan Zăvorâtul ca să îţi fie de folos dacă sau mai bine zis când vei fi ispitit de deznădejde:

„Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănătatea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când din gura bolnavului se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dumnezeu să vă izbăviţi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, fireşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la aceasta şi a vă îndrepta… Sănătatea şi boala sunt în mâinile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei… Dar ele duc la pierzanie atunci când omul se poartă în privinţa lor după toanele sale” [21; 26-27].

Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poartă după cum are chef mai devreme sau mai târziu va culege roadele atitudinii sale.

Lupta cu deznădejdea trebuie să fie o luptă susţinută, pentru că nu este cu nimic mai uşoară decât lupta cu desfrânarea, cu beţia, cu lăcomia, cu mândria sau cu alte patimi. Însă în timp ce desfrânatul este mustrat de conştiinţă şi se poate pocăi, deznădăjduitul nu mai vede pocăinţa. Totul i se pare întunecat, totul i se pare fără rost. Ca să nu spun mai multe, voi spune doar că deznădejdea, pricină a sinuciderii, poate fi înţeleasă şi ca o formă de sinucidere. Pentru că asta este: în timp ce Dumnezeu trimite leacul spre tămăduire, omul îl respinge ca şi cum ar fi otravş.

„În ce priveşte faptul că năvăleşte asupra-vă nerăbdarea, este omeneşte să fie aşa. Dacă vine, trebuie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nici răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu dorinţa de a o înlătura, nu e nici un păcat în asta. Este un simţământ firesc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ sufletul se lasă pradă nerăbdării şi începe să încline spre cârtire” [21; 28-29].

Da, e omeneşte să ne vină gânduri de nerăbdare, şi chiar gânduri de deznădejde. Numai pe cei sporiţi în credinţă deznădejdea nu îi atinge. Chiar dacă ne vin astfel de gânduri, noi trebuie să luptăm împotriva lor cu toată atenţia. Bolnavul care se lasă biruit de deznădejde pierde atât în războiul duhovnicesc, cât şi în războiul cu boala. Pentru că însănătoşirea depinde şi de starea psihică a bolnavului.

Ar mai fi de spus că atunci când durerile sunt crâncene uneori omul simte nevoia de a da frâu liber mâniei. Este şi aceasta o ispită, desigur. În această ispită încearcă să găsească tot felul de vinovaţi pentru boala sa. E prea apăsător să recunoşti că boala este urmarea propriilor păcate, este mult mai convenabil să dai vina pe alţii. Colegii de serviciu, membrii familiei sau prietenii sunt trecuţi prin ciurul judecăţii şi sunt consideraţi coautori ai bolii.

Este adevărat şi faptul că boala unui om este amplificată de stările de stres provocate de unele rude sau de unele cunostinţe, dar bolnavului nu îi este de nici un folos să îşi macine nervii gândindu-se cu răutate la aceşti binefăcători ai săi. Când mânia îi umple inima, bolnavul se va agăţa cu disperare de fiecare victimă care îi apare la orizont. Nu este deci de mirare că îi va acuza pe doctori ca sunt nepricepuţi.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune şi aceasta: „Nu vă supăraţi pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu se poate folosi şi de cel mai nepriceput doctor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ţinem seama de iscusinţa medicilor. Părintele Paisie Aghioritul ne atrăgea atenţia asupra faptului că doctorii „pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.” [13; 241-242]). Iar Dumnezeu are despre boală şi sănătate cu totul alte idei decât noi, şi ele sunt departe de ale noastre ca cerul de pământ” [21; 23].

Of, cât de greu este să înţelegem învăţătura aceasta… Cel mai uşor o înţelegem când ne este bine, când suntem sănătoşi, când nu avem necazuri. Dar când cuţitul durerii pătrunde în inimile noastre, nu mai vrem să ne recunoaştem nimicnicia. Vrem să înţelegem de ce nu suferim mai puţin, vrem să ne explicăm fiecare picătură de suferinţă.

Ridică-te, fratele meu, ori de câte ori ai căzut în deznădejde. Ridică-te, fratele meu, ca şi cum nu ai fi căzut. Pe cât de mare este păcatul deznădejdii, pe atât de mare este plata celui care se ridică din cădere.

M-am apucat să îţi scriu rândurile de faţă din trei motive: pentru a-ţi reproduce întâmplarea cu trei ceasuri în iad, pentru a te încuraja să te ridici ori de câte ori durerea te va arunca în deznădejde şi pentru a-ţi vorbi despre mucenicia bolii.

Înainte de teorie îţi voi scrie despre două momente din viaţa părintelui Paisie Aghioritul. Părintele povestea:

„O femeie ce suferă de rinichi şi de ani de zile face tratament pentru purificarea sângelui mi-a spus:

– Părinte, faceţi, vă rog, semnul Crucii pe mâna mea. Venele îmi sunt numai rană şi nu mai pot suporta să fac acest tratament.

– Aceste răni, i-am spus, în cealaltă viaţă vor fi nişte diamante mai preţioase decât diamantele din această lume. (…)

După aceea, îmi arată o rană la cealaltă mână şi îmi spune:

– Părinte, rana aceasta nu se închide şi se vede osul.

– Da, dar de acolo din rană se vede cerul, îi spun. Mă rog ca Hristos să-ţi dea răbdare şi să-ţi mărească dragostea pentru El, ca să uiţi de durere. Desigur, există şi altă rugăciune – pentru a alina durerile, dar atunci se micşorează şi răsplata cea mare. Prin urmare, rugăciunea de mai înainte este mai bună.

Şi astfel s-a mângâiat mult, sărmana” [13; 228].

Oare câţi dintre noi ne-am mângâia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare câţi dintre noi nu s-ar mâhni auzind că preotul căruia îi cerem să se roage pentru alinarea durerilor ne spune că e de preferat să răbdăm durerea? Şi totuşi, femeia s-a mângâiat. Prin aceasta, a făcut dovada credinţei sale.

Ne este uşor să fim creştini atunci când avem tot ce ne trebuie, când nu ne lipseşte nimic şi când nu suferim nici o durere. Dar este greu să fim creştini atunci când ne apasă greutatea crucii.

Când suntem bolnavi (sau când suntem apăsaţi de oricare altă suferinţă), credinţa noastră este supusă unui examen. Avem de ales între răbdarea încercării sau alegerea unui păcat care să îndulcească suferinţa. Oamenii caută păcatul pentru că nu vor să ducă crucea. Ce este păcatul decât o fugă după o plăcere vinovată, o fugă după eliberarea de tensiunea la care ne supune viaţa? Omul a înţeles că nu poate evita necazurile. Şi ori alege să le rabde, ori alege să păcătuiască. Dacă nu vrem să înţelegem că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi de boală sau de alte necazuri pentru ca prin aceasta să ne curăţim sufletul, nu suntem creştini decât cu numele.

Un alt caz. Părintele Paisie Aghioritul a întrebat pe cineva:

„Ce face mama ta?

– Nu se simte bine, părinte. Din când în când îi creşte foarte mult temperatura şi atunci îşi pierde cunoştinţa. Pielea i se umple de răni şi în timpul nopţilor o dor.

– Iată, astfel de oameni sunt mucenici. Şi chiar dacă nu sunt mucenici desăvârşiţi, sunt pe jumătate.

– Toata viaţa ei a fost o suferinţă, părinte.

– Pentru aceasta, răsplata ei va fi îndoită. De câte bunătăţi are a se desfăta! Raiul îl are deja asigurat” [13; 227].

(Cât priveşte cuvintele „raiul îl are deja asigurat”, părintele nu se referea la faptul că o anumită suferinţă poate fi preţul plătit de suflet pentru a se mântui. Poţi face cea mai jertfelnică lucrare, poţi răbda cele mai grele suferinţe, dacă la sfârşitul vieţii cedezi în lupta duhovnicească, pierzi totul. O exemplificare o oferă cei care, după ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost puşi de prigonitori, s-au lepădat de Hristos. Bolnavul care rabdă trebuie să rabde până la capăt. Şi, dacă simte că mânia şi deznădejdea se apropie de sufletul său, să ştie că dacă cedează poate pierde plata suferinţelor pe care le-a răbdat până atunci.)

Toti creştinii drept-măritori îi cinstesc pe sfinţii mucenici. Dar mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic în comun cu viaţa noastră. Şi totuşi, Sfinţii Părinţi au vorbit nu numai despre mucenicia propriu-zisă, ci şi de mucenicia nesângeroasă. Există mai multe forme de mucenicie fără-de-sânge: mucenicia ascultării, mucenicia suferinţei, mucenicia bolii.

Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează celui bolnav:

„De vei cădea tu în vreo boală cumplită şi mulţi venind la tine te vor sili, unii cu descântece, alţii cu baiere, alţii cu altele să mângâi răul [adică să micşorezi suferinţa] – iar tu, pentru frica lui Dumnezeu, vei suferi vitejeşte şi fără de abatere, şi vei alege să pătimeşti mai bine toate decât să suferi să faci ceva din cele ce privesc închinarea la idoli, aceasta îţi aduce ţie cununa de mucenicie!

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că „cei care rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor” [21; 28]. Vedem de fapt că mucenicia nesângeroasă este legată de răbdare. Rabzi boala, intri în ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o simplă durere de dinţi sau de o înţepenire trecătoare a coloanei vertebrale, este vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)

„Vreau să mi se uşureze durerile, nu mă interesează să intru în nici o ceată de mucenici…”

Am auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Şi l-am înţeles. Mai bine zis am înţeles că nu era conştient de ceea ce spunea. Este adevărat că noi ne dorim mântuirea fără să ne dorim să ajungem într-o ceată anume a sfinţilor sau în alta. Aproape întotdeauna cei care au astfel de pretenţii sunt cuprinşi de mândrie. Dar, dacă Dumnezeu ne dă o încercare grea, înseamnă că vrea să ne facă un mare dar. Intrarea în ceata mucenicilor nu trebuie înţeleasă ca o poziţionare exterioară, ci ca o unire cu Dumnezeu. Aşa cum mucenicii primesc raiul pentru că au răbdat pătimirea, tot aşa bolnavul primeşte raiul pentru ca a răbdat boala.

Creştinul trebuie să înţeleagă mucenicia bolii ca o binecuvântare, nu ca un blestem.

Suferinţă, suferinţă, suferinţă… Până când?

„Am trăit iadul…” Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte de o întâmplare asemănătoare cu cea descrisă la începutul acestei scrisori. Ci de la cineva care a fost îngenuncheat de durere.

Ce este iadul? Nu intru în definiţii teologice. E prea riscant. Totuşi, am înţeles cuvintele am trăit iadul. Durerea crâncenă, dacă nu este covârşită de credinţă, se transformă într-un iad.

„De ce a îngăduit Dumnezeu să trăiesc acest iad?”

Întrebarea aceasta era retorică; în ochii celui care şi-a pus-o se vedea o profundă nemulţumire.

Cuvintele pe care i le-am spus, şi pe care ţi le spun şi ţie, nu îmi sunt pe plac. Pentru că şi eu am fost într-o situaţie asemănătoare, şi eu am trăit iadul din cauza durerii, şi eu am dat la rândul meu vina pe Dumnezeu.

„Nu Dumnezeu e de vină că tu ai trăit iadul… Dacă dai vina pe El, înseamnă că ai puţină credinţă. Au fost oameni care au răbdat dureri mai mari decât ale tale, şi totuşi nu au cârtit. De vină eşti tu, că nu ai mai multă credinţă.”

„Dar Dumnezeu de ce mi-a dat o cruce mai grea decât pot duce?”

„Dumnezeu nu a greşit, nu greşeşte şi nu va greşi niciodată. Nu poţi fi tu singura excepţie din istoria lumii.”

Îţi mărturisesc că atunci când am spus aceste cuvinte le-am spus cu durere, nu cu triumfalismul că eu am credinţă şi celălalt nu. Dumnezeu ştie că omul poate răbda fiecare încercare pe care tot El i-o trimite. Dar este adevărat şi faptul că ispitele grele nu pot fi înfruntate râzând. Calea crucii nu este o cale superficială. Dumnezeu vede poticnirile noastre. Dar vrea ca după aceste poticniri să ne ridicăm.

Te simţi o povară pentru ceilalti? Sfântul Ioan din Gaza scria fraţilor despre un părinte bolnav: „bătrânul nu trebuie să se ferească, din dreapta socoteală, de a fi slujit de către voi, odată ce e bolnav, ci să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi să se roage pentru voi. (…) Şi fiecare trebuie să-şi ducă viaţa în frica lui Dumnezeu pe măsura şi starea lui, mulţumind Lui totdeauna. Căci prin el îşi iau plata lor şi alţii. Deci să nu pizmuiască pe cel ce vrea să asculte pe Cel ce zice: Bolnav am fost şi mi-aţi slujit (Matei 25, 36). Căci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decât mulţumire şi răbdare. Pentru că acestea mijlocesc pentru neputinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Deci potrivit dreptei socoteli să nu se ferească să fie slujit de oricare frate care voieşte să se ostenească după Dumnezeu. Şi să nu spună: îl împovărez, sau îl necăjesc. Ci să spună: „Cel ce slujeşte poate fi egal cu cei chinuiţi de boală dacă Dumnezeu l-a încredinţat că-l va răsplăti pentru mine. Domnul să-l mântuiască şi pe mine să nu mă osândească”” [22; 158-159].

Domnul îi va răsplăti pe cei care te îngrijesc. Boala prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce şi pentru ei. O cruce care le va aduce cununa.

Am scris destul de mult, şi nu vreau să te plictisesc. Voi încheia aici.

Nu sunt mulţumit de ceea ce ţi-am scris, dar ţi-am dat cât am avut în inimă. Îmi dau seama că, scriind pentru bolnavi (sau pentru cei necăjiţi), scriu câtă dragoste am, dacă nu am mai multă dragoste, degeaba îmi doresc să îţi fi scris mai mult sau mai frumos. Îmi doresc să îi iubesc mai mult pe bolnavi, şi atunci voi putea scrie mai mult şi mai cu folos.

Vezi, sfaturile mele (şi ale tuturor celor care suntem la începutul vieţii duhovniceşti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiţi. Degeaba îţi spun eu: „rabdă, că din rănile tale poţi vedea cerul…” Dacă părintele Paisie ţi-ar fi spus aceste cuvinte ţie, şi nu altuia, ai fi simţit puterea lor.

Sunt neputincios, deşi aş vrea să te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugăciuni.

Măcar cu atâta să rămâi din scrisoarea mea: că am vrut să îţi scriu pentru a-ţi alina durerea, şi am înţeles că o durere nu poate fi alinată dacă omul nu este întărit în credinţă.

Poate că eşti întărit în credinţă, poate că ai înfruntat boala cu vitejie (dar cine oare ar putea spune despre sine că este tare în credinţă, câtă vreme sfinţii înşişi se rugau să aibă mai multă credinţă?…). Şi poate că ai citit rândurile mele la întâmplare. Atunci te rog să nu te superi că am scris aşa şi nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atât cât sunt. (E adevărat, existş şi făţarnici care scriu despre lucruri înalte numai ca să atragă atenţia lumii, dar încerc să nu merg pe urmele lor. Am eu alte păcate, nu vreau să îl mai adaug şi pe cel al făţărniciei…)

Roagă-te, fratele meu, ca Dumnezeu să îţi dea credinţă şi răbdare. Roagă-te, spovedeşte-te, împărtăşeşte-te, şi vei simţi o putere pe care numai Dumnezeu ţi-o poate da. Mă opresc aici, apăsat de puţinătatea dragostei mele.

Roagă-te, fratele meu. Roagă-te, şi Dumnezeu va veni la tine. Sau te va ajuta să înţelegi că, dacă nu te-ai împotrivit, a venit deja. Nu există cruce fără binecuvântare. Nu există încercare în care Hristos să ne lase singuri. Chiar dacă, pentru a ne încerca credinţa, uneori Se ascunde…

de Danion Vasile