De ce plângi?

0
1462
De ce plângi?

1. Doamne Iisuse,

De ce uit mereu ca Tu eşti cu mine mereu si îmi asculţi dorinţele?

Mai ţii minte, Doamne, acum o lună şi ceva… era parcă început de octombrie..îmi doream atât de mult un buchet de tufănele să – l pun în casă… si aici in piaţă nu se vând flori autohtone, din gradină , ci doar florile de export; eu vroiam tufănele albe si galbene.. ar fi trebuit să merg la Bucureşti sa le cumpăr…

dar într – o dimineaţă… şi Tu ştii, Doamne, când… atunci când m am plimbat pe şoseaua ce duce la câmp pentru că vroiam să – Ţi simt prezenţa… am găsit acel buchet uriaş de tufănele pe marginea şanţului… strânse mănunchi… doar să le ridic şi să le iau; parcă mă aşteptau… şi oamenii treceau pe lângă el şi nu – l luau… pentru că Tu mi le dăruisei mie… Erau albe si galbene…

 

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tufănele pe care le-am dorit şi mi le-ai dăruit şi mai ales Îţi mulţumesc pentru că mereu îmi aminteşti că nu m-ai uitat şi că eşti cu mine, o păcătoasă care uită că Tu exişti în orice lucru pe pământ.

Tu eşti, Doamne, o minune în viaţa mea şi Îţi mulţumesc pentru asta.

Dă-mi, Doamne, puterea şi limpezimea să văd în fiecare clipă prezenţa Ta şi minunile Tale şi iartă – mă pentru toate nelegiurile pe care le-am făcut până acum.

Amin

2. „Puiuţul meu drag,

Sunt singură acum şi mă pot gândi mai mult la tine; pentru că mi se pare nedrept ca tu să fii acolo singur si eu aici trăind fără sa te am în gândul meu tot timpul. Măcar aşa pot să cred că pot face ceva pentru tine dacă nu m-am putut ţine de promisiunea de a te naşte.

Aş vrea să ştii în primul rând că te iubesc mult de tot. Nu te-am uitat nici o clipă chiar dacă viaţa mă obligă să mă gândesc şi la alte lucruri, fireşti.

Acum ai fi avut două luni dacă ai fi trăit… mă doare cumplit să spun asta şi simt cum durerea iese iar la suprafaţă. Îmi pare rău puiul meu pentru răul care ţi l-am făcut; îmi pare cumplit de rău.

Nu am vrut să-ţi cer iertare pentru că încă consider că fapta mea nu trebuie iertată. Nu vreau să mă ierţi pentru că ţi – am făcut mult rău… eu nu mă pot ierta..

În curând vine Crăciunul iar… Crăciun pe care tu nu o să-l vezi niciodată aşa cum nu vei vedea nici alte Crăciunuri.

Mai ţii minte când vorbeam în gând amândouă şi ne făceam planuri să fim împreună de acest Crăciun? Ce fericită eram! Abia aşteptam să te ţin in braţe şi să stau cu tine în faţa pomului de Crăciun… ar fi fost Crăciunul pe care-l aştept de o viata… Crăciunul în care aş fi avut prima minune adevărată din viaţa mea…

Bulgăraşul meu de aur, ţi-am făcut atât rău… și mi-am făcut atât rău… mă simt uscată în suflet fără tine, viaţa mea nu mai are sens… nu ştiu încotro ma îndrept şi cine mai sunt… când erai cu mine te simţeam atât de aproape… au fost două luni de minune şi fericire maximă… apoi nimic.

Îmi pare rău, îngeraşul meu drag, pentru că ţi-am făcut rău dar mi-a fost frică… am fost o laşă; nu am avut puterea de a înfrunta tot ceea ce ar fi urmat dacă te-aş fi lăsat să te naşti. Nu am putut… îmi pare rau… tot ce vreau acum este să te am din nou lângă mine; nu-mi doresc altceva decât asta. Şi ştiu că e imposibil; tocmai de aceea viaţa mea nu va mai fi la fel… fără tine s-a prăbuşit totul. Îmi pare rău… aş vrea să te simt măcar cinci minute în braţele mele, să-ţi văd feţişoara roz cu ochii mari şi albaştri ca ai tatălui tău, cu guriţa ta frumoasă ca o inimioară… cum am putut să fac asta?? Cum am putuuuuuuuuuut????

Ma urăsc şi mă dispreţuiesc puiuţul meu. Tu eşti acolo undeva şi nu pot să te ating, să te simt… sunt singură şi fără scăpare. Am avut şansa să fiu fericită şi am distrus-o; urăsc acea zi când ţi-am curmat viaţa, urăsc locul acela, urăsc tot. Nu mai simt în mine pic de iubire şi lumină. Tu erai lumina mea… iar acum sunt în întuneric.

As vrea să te simt din nou aşa cum te am simţit in visele mele cu ochii deschişi înainte de a te concepe… aș vrea să-mi vorbeşti şi să – ţi simt prezenţa, aş vrea să te ţin in braţe , aş vrea să vii înapoi… dar dacă se va întâmpla vreodată asta înseamnă că m-ai iertat.

Să fii cuminte îngeraşul meu, ştiu că eşti cuminte, şi dă-mi veste despre tine te rog cumva… vreau să ştiu unde eşti şi ce faci, vreau să ştiu dacă ai nevoie de ceva, dacă e frig acolo unde eşti, dacă ai lumină, dacă ţi-e foame, dacă ai ce păpa… aş vrea să-ţi fac hăinuţe dar tu nu o să le mai porţi niciodată… aş vrea să mor puitul meu… ştii că ţi-am promis că dacă tu nu vei exista nu o să mai fiu nici eu… nu am curajul nici măcar să vin la tine… sunt o mare laşă… nu ştiu de ce mai trăiesc…

O să vină Crăciunul, îngeraşul meu… nu va mai fi la fel nimic… nu vei fi lângă mine atunci şi nu vei vedea nimic din toată acea frumuseţe a Crăciunului… nici eu nu voi mai fi aici… am să fiu undeva singură, într-o biserică să mă rog… nu vreau să văd pe nimeni şi nici să mă bucur. O să fim doar noi doi singuri şi o să stăm împreună. Nu am să te las singur… am să stau cu tine şi o să mă gândesc doar la tine. O să mă gândesc la lumina care ai fost şi care mi-ai fi putut lumina viaţa.

O să-ţi mai scriu, îngeraşul meu drag… curând…

Aş vrea să nu uiţi că mama te iubeşte mult, te-am dorit mult şi te voi iubi toata viaţa mea… Claudia mea mititică… îţi cer iertare pentru tot răul care ţi l-am făcut şi sper din tot sufletul că acolo unde eşti să ai parte de lumină, căldură şi iubire…

Cu bine, îngeraşul meu, îţi scriu curând… să fii cuminte şi nu uita: te iubesc mult de tot.

Mama

3. „Doamne Iisuse Mântuitorul meu,

Îţi scriu acum pentru prima oară chiar dacă Ți-am mai vorbit, dar Tu nu m-ai mai ascultat. Şi ai dreptate să nu mă asculţi, Doamne, pentru ceea ce am făcut. Am ucis de două ori, Doamne, şi Tu ştii asta: mi-am ucis copilul şi am ucis încrederea în Tine.

Mi-ai spus că mă vei ocroti şi pe mine şi pe el şi nu Te-am crezut, Doamne; ai fost cu mine în acele clipe grele şi mi-ai arătat iubirea şi grija Ta… şi eu nu le-am crezut, Doamne… am crezut că e rodul imaginaţiei şi am pus raţiunea mai presus de ceea ce simţeam… acum plătesc, Doamne, pentru tot răul ce l-am făcut şi-Ți mulţumesc pentru suferinţa care mi-ai dat-o. E canonul cel mai potrivit pe care trebuie să-l fac pentru că mi-am ucis copilaşul, am ucis darul pe care mi l-ai făcut, Doamne.

Tată, îmi pare rău pentru ceea ce am făcut… nu ştiu dacă vreau iertarea… nu merit să fiu iertată… dar dacă Tu vrei, Doamne, iartă-mă şi doar Tu îngăduie când să înceteze durerea şi suferinţa mea.

Ştiu că atunci când Îţi voi simţi prezenţa Doamne mă vei fi iertat…până atunci Doamne IIsuse te rog primeşte pe copilaşul meu la Tine şi ai grijă de el.. eu nu am fost o mamă bună ..nici măcar mamă.. am fost doar o criminală..

Şi Te mai rog ceva, Doamne Iisuse – pentru copilaşul meu – să aibă şi el un Crăciun frumos acolo unde este, plin de lumină şi steluţe cu un brad frumos şi să nu plângă, Doamne… dă-i Tu, Doamne, jucăriile pe care eu nu i le-am dat şi şterge-i lacrimile pe care eu nu i le-am şters… şi chiar dacă nu vrea să audă de mine, Te rog, Doamn,e spune-i că-l iubesc şi-l voi iubi mereu.

Iar Ţie, Doamne, Îţi mulţumesc pentru minunea care mi-ai dat-o şi îmi cer iertare pentru că nu am ştiut să o păstrez…

Doamne! Fă ceva să încete odată uciderea pruncilor nenăscuţi… Tu ai puterea să faci asta.. Te rog, Doamne, fă-o…

4. În săptămâna avortului eram deja prăbuşită, am mers la o clinică particulară care nu efectuează chiuretaje în zilele de sărbătoare, m-au programat pentru data de 2 Februarie era într-o marţi …… ar fi trebuit luni, dar era sărbătoare.

M-am trezit amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, nu mai simţeam nimic. nici durere nici tristeţe…. eram deja goală. Deja moartă… ningea… am mers o parte din drum pe jos prin zăpadă… îmi simţeam copilaşul viu… aveam greţuri mi-era foame… pofteam… el trăia şi simţeam asta… şi mă gândeam cum în câteva ore nu o să mai simt nimic din asta. Cu cât mă apropiam de clinică, cu atât îmi era mai rău. Simţeam sfârşeală şi că mă prăbuşesc… şi ca un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braţ şi mă privea din când în când şi nu spunea nimic… dar era trist şi îngrijorat.

Am ajuns la clinică unde mai aşteptau câteva femei toate mai tinere. M-am „pregătit” pentru crimă, m-am schimbat şi am intrat în aşteptare.

Una din tinerele de acolo era la primul copil… i se spusese de medici ca nu ar fi avut copii niciodată dar era gravidă acum. Nu–şi dorea copilul pentru că nu era pregătită fiind la facultate, am ascultat-o şi mă gândeam că nu ştie ce o aşteaptă. Eu ştiam…… Spunea „încă sunt la facultate şi nu îl vreau, vreau să mă realizez profesional… nu o să-mi distrug viaţa pentru un copil”. Avea să vadă după scurt timp că alta era realitatea… A fost să fie prima care a intrat la chiuretaj… Se făcea anestezie generală… Când au adus–o eu aşteptam cu celelalte femei la rând… Striga şi plângea: „Copilaşul meeeeeeu! Primul meu copilaş… Ce-am făcut, Doamne????”

Mi-am omorât copilaşul meu… Doamne, n-am să mai fac asta niciodată”. Şi plângea de ne-am zguduit toate… Se făcuse tăcere… Medicul era şi el trist şi încerca să o consoleze… A plecat de acolo prăbuşită, la braţul prietenului ei… Nu mai era persoana trufaşă care venise… Era ceea ce aveam să fiu şi eu curând „o moartă vie”… Un momentul acela tot ce mai era în momentul acela s-a prăbuşit… Nu mai doream decât să mor… Nu mai simţeam nimic, eram deja moartă.

Mi-a venit rândul… Am intrat în „camera morţii” şi am simţit miros de moarte… Am evitat să mă uit la instrumentele cu care se ucidea… A intrat medicul şi m-a consultat… Ştiţi ce mi-a mai spus? „Ar trebui să nu mai faceţi avorturi pentru că aveţi ceva probleme în urma lor.” Am izbucnit în plâns şi am spus „Nu spuneţi asta, doctore, pentru că eu îmi doresc acest copil”. Şi mi-a spus „Atunci lasă–ţi copilul, doamnă!”. Şi am spus că nu am o situaţie stabilă care să–mi permită să-l ţin…E o prostie… Am spus să mă disculp… Medicul a lăsat capul în jos, dar înainte de asta mi-a aruncat o privire plină de reproş (nu voi uita niciodată privirea ceea care mă condamna). Şi nu am mai spus nimic…

Mă simţeam ca un animal dus la tăiere, mai aveam timp să iau o decizie, cea corectă, dar nu mai puteam să iau nici una… Ştiu că atunci mi-am dorit să mor în timpul chiuretajului…

A văzut acul care urma să mă ducă la necunoştinţă şi serul din el… am văzut pereţii albi ai cabinetului… albi şi trişti… am simţit prezenţa morţii în cabinet… mirosea a moarte… am închis ochii şi nu am mai simţit decât înţepătura acului… Apoi ceva s-a întâmplat… ceva ciudat… visam că mă dau pe un topogan portocaliu care avea din loc în loc pernuţe… pe una era un ursuleţ… m-am dat în topoganul acela care mă ducea undeva în jos… Apoi brusc m-am trezit că pluteam în cabinet şi mă loveam de pereţi… mă simţeam uşoară ca un fulg… Am văzut ca într-un negativ pe medicul care îşi făcea treaba… pe anestezistă şi asistentă lângă mine… Apoi am ieşit pe uşă şi l-am văzut pe P. în salon aşteptând… am auzit voci care-mi spuneau „gata, s-a terminat… încet, te ducem noi la pat”… Când am ajuns în pat am simţit o durere fizică copleşitoare în tot corpul. Nu era durerea după avort ci altceva, ceva ce mă strivea… îmi tăia respiraţia… Am strigat medicul şi mi-a spus că nu am de ce să simt asta… dar eu simţeam cum ceva mă presează şi mă sufocă…

Nu l-am recunoscut nici pe P… eram inconştientă… transformată… o oroare a crimei… asta eram… Încă nu credeam că am avortat… dar am văzut sânge… şi atunci am ştiut că s-a terminat… Nu am putut pleca de la clinică decât după patru ore… nu puteam sta în picioare… mi-era rău…cumplit de rău… Celelalte au plecat pe picioarele lor, eu nu am putut… În locul grijii de a nu şti ce o să fac cu copilul meu, dacă îl voi naşte, au apărut durerea, disperarea şi dorinţa de a muri… mult mai cumplite decât prima…

Am ajuns acasă unde sora mea m-a întâmpinat cu ochii trişti… şi acolo totul era sub amprenta morţii… totul era cenuşiu şi nimeni nu vorbea, ca şi cum crima nu se înfăptuise sau ca şi cum tot ce se întâmplase era ceva normal… A urmat o oră de somn agitat cu stări de rău şi confuzie… apoi o cafea ca „să ne revenim la realitate”. Toţi încercam să trecem sub aspectul realităţii crima înfăptuită… Toţi negam că s-ar fi întâmplat ceva… dar moartea era acolo… pândea… Tocmai luase o fiinţă… fiinţa pe care am iubit-o şi apoi am ucis-o… Mă pândea la colţ şi pe mine ca să mă ucidă apoi în fiecare zi, puţin câte puţin… De multe ori m-am întrebat cum arată moartea… atunci, în ziua aceea, moartea avea chipul meu… chipul unei criminale…