Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

0
227

Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

Mai multe informaţii despre viaţa Sfântului Ioan aflăm din volumul părintelui prof. dr. Mircea Păcurariu „Sfinţi Daco – Romani şi Români”, astfel “la 23 iulie 1913 în familia credincioşilor Maxim şi Ecaterina lacob, plugari din satul Crăiniceni, pe malul Prutului, azi în judeţul Botoşani, se năştea un prunc, căruia i s-a dat la botez numele de Ilie. La şase luni de la naştere Ecaterine, mama sa a trecut la Domnul. În această situaţie nefericită, bunica pruncului Iliuţă, Maria Iacob, văduvă de mai mulţi ani, a luat asupra ei creşterea nepotului orfan. În august 1916, Maxim Iacob, tatăl său, a fost chemat din nou sub arme, şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă. A doua sa soţie a părăsit atunci casa soacrei şi pe fiul ei vitreg, reîntorcându-se la părinţii ei. În felul acesta, micul Iliuţă a rămas din nou numai în grija bunicii sale, bătrână şi fără nici un ajutor. Din septembrie 1920 începe să urmeze şcoala primară la Crăiniceni, dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu şi cu o purtare aleasă. În 1924, în viaţa lui survine o nouă nenorocire, prin moartea bunicii. Rămas singur pe lume, a fost luat în casa unchiului său, „Moş Alecu”, fratele mai mare al tatălui, care îi va purta de grijă până la intrarea în mănăstire. Acesta l-a trimis să înveţe carte, mai întâi la Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Lipcani, apoi la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; în 1932 şi-a susţinut examenul de bacalaureat la Cernăuţi.

Firea sa meditativă, precum şi educaţia religioasă primită de la bunica sa şi în casa unchiului său, l-au determinat să se îndrepte spre mănăstirea Neamţ, ca să se închinovieze în această mare lavră a monahismului românesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia 20 de ani. Stareţul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României, l-a primit ca frate în obştea călugărilor nemţeni, încredinţându-i o „ascultare” la farmacia mănăstirii. In dorinţa unui loc şi mai liniştit, în iunie 1934 a vizitat aşezămintele monahale din Oltenia, rămânând o vreme la mănăstirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumuseţea locului, ci şi prin străvechile tradiţii de viaţă sihăstrească de aici. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la mănăstirea Neamţ, chemat de fostul său stareţ, devenit între timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar să şi pună în rânduială mulţimea de cărţi şi manuscrise care se găseau acolo. Făcea şi lecţii de limba română cu fraţii care se găseau la şcoala monahală.

La 8 aprilie 1936, noul stareţ, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), l-a tuns în monahism, în biserica mare a mănăstirii cu hramul înălţarea Domnului primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie 1936 tânărul monah s-a îndreptat – împreună cu alţi doi călugări – spre Ţara Sfântă. Ajuns acolo, s-a închinat în sfintele lăcaşuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Hebron şi din alte localităţi biblice. Apoi, cuviosul Ioan Iacob a trăit vreme de doi ani într-o peşteră din pustiul Iordanului. După aceasta s-a închinoviat în străvechea aşezare monahală care este mănăstirea Sf. Sava, situată pe Valea Iordanului, întemeiată de Sfântul Sava cel Sfinţit (439-532). Aici a trăit Cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind felurite ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar. Trăind între monahii greci – care constituiau majoritatea-a învăţat limba greacă şi chiar a început să traducă în româneşte unele din învăţăturile marilor Părinţi duhovniceşti. A învăţat de asemenea limbile arabă şi engleză. După opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o altă slujire. Superiorul bisericii româneşti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a Cuviosului Ioan Iacob. În urma recomandărilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastră a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului românesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon şi preot în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârşite în rotonda Sfântului Mormânt din Ierusalim. Timp de cinci ani, deci până în 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a stăreţit cu vrednicie şi cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor călugări români, a ridicat mai multe chilii lângă biserică, atât pentru ei, cât şi pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri. Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume şi de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune şi meditaţie, dar şi bolnav, în 1952, după o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia stăreţia schitului şi să se retragă la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.

Cuviosul ieroschimonah Ioan a trăit într-o peşteră dimprejurul acestei mănăstiri, cu hramul Sfânta Ana, în cea mai aspră schivnicie în ultimii opt ani de viaţă. Această peşteră se găseşte în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo trei km de mănăstire. Intrarea în ea se află la o înălţime de aproximativ 7 m faţă de cursul apei, încât se ajungea în peşteră numai cu o scară. Peştera are trei încăperi: prima, de vreo 12 metri pătraţi, cu o firidă săpată în piatră, care servea ca un adevărat prestol şi unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Printr-o scobitură făcută în piatră se ajungea în a doua încăpere, de 6 metri pătraţi, în care pustnicul mânca din puţina hrană pe care i-o aducea din mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială. Alături se găsea a treia încăpere, care era de fapt o „peşteră” a mormintelor, căci aici erau aşezate spre veşnică odihnă trupurile celor ce se nevoiseră aici. În această peşteră, cu dorul ţării sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele veşnice Cuviosul lacob Ioan în ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuţi în ţară, iar ceilalţi 24 la Locurile Sfinte. Trupul său ostenit de post şi de priveghere a fost prohodit şi aşezat spre veşnică odihnă în cea de-a treia încăpere a peşterii în care fuseseră înmormântaţi şi alţi schimonahi care trăiseră acolo.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a rămas în peştera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei tradiţii locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis peştera mormintelor, urmând ca osemintele Cuviosului să fie duse în gropniţa de obşte. Erau de faţă mai mulţi arhimandriţi şi călugări greci şi români, precum şi câţiva pelerini din ţară. Toţi cei ce erau de faţă au constatat cu surprindere că trupul Cuviosului era întreg, neatins de nici o stricăciune. Fiind anunţat de îndată patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat strămutarea Cuviosului Ioan în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Şi astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adică moaştele sale, au fost coborâte din peşteră şi duse în mănăstire. Pentru ca toţi să fie pe deplin încredinţaţi că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit să se săvârşească 40 de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare şi pomenire, sicriul cu trupul său fiind aşezat în faţa Sfintei Mese. După săvârşirea acestor slujbe, trupul a rămas ca şi mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din abanos, cu sticlă în partea de deasupra, care a fost apoi aşezată în Biserică.

 Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a socotit că este bineplăcut lui Dumnezeu şi de folos obştii credincioşilor ortodocşi de pretutindeni, şi mai ales celei a românilor, ca acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 5 august”.

www.patriarhia.ro