În căutarea aproapelui pierdut

0
455

În căutarea aproapelui pierdut

Orice om tanjeste sa fie inteles, dar se simte inteles numai de cel care ii remarca si ii vorbeste de calitatile sale ascunse, pe care altii nu i le observa. A vedea calitatile ascunse insa este o insusire a celor care au un exercitiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fara darul lui Dumnezeu. A striga in dreapta si in stanga si a fagadui degraba iadul este propriu ravnei trupesti. Oamenii sfinti insa, care au ajuns la dragoste, nu mai pot avea aceasta atitudine. Caci dragostea, spune Sfantul Serghie de la Radonej, inseamna a fi aspru cu tine, dar ingaduitor cu ceilalti. Cred ca masura desavarsirii noastre duhovnicesti o putem deduce din felul in care ne raportam la oamenii care inca mai savarsesc cele mai cumplite pacate.


Multi credinciosi, citind si auzind ca mandria este un mare pacat, nu mai lauda niciodata pe nimeni, nici chiar pe copii, de frica sa nu „cada in mandrie”. Eu cand aud pe cate cineva care, plecand capul cu prefacuta smerenie, incepe sa indruge la „vai, parinte, nu mai spuneti, ca o sa cad in mandire”, il intreb daca nu cumva in restul timpului se afla in smerenie. De regula, acesti oameni sar ca fripti, „se smintesc” cand ii indemni la normalitate. „Cum sa lauzi pe cineva? Ca pe urma si-o ia in cap!” Oamenii nu inteleg ca si lauda si mustrarea sunt pentru oameni si ca prin amandoua se modeleaza omul. Multe familii credincioase, care isi educa copiii intr-un zelotism exagerat, tinandu-i in picioare ore intregi la paraclise si acatiste se mira ca acestia, cand se apropie de adolescenta, incep sa nu mai umble la biserica.Sfantul Teofan Zavoratul, care a fost un mare ascet, ii mustra pe parintii care fac acest lucru. El le recomanda sa nu-i oblige pe copii sa se roage cu rugaciuni din carte, ci sa rosteasca ceea ce le spune lor inima: „Doamne, ajuta; Multumesc Tie, Doamne; Slava Tie, Doamne” ori de cate ori isi aduc aminte de Dumnezeu. Aceasta tocmai pentru a nu li se lehamisi de rugaciune, pentru ca rugaciunea nu trebuie sa fie o norma, ci o necesitate.Sfantul Serafim de la Sarov, care a petrecut in genunchi pe o piatra o mie de zile si nopti, iarasi avea o foarte mare ingaduinta pentru neputintele altora. De exemplu, el le-a dat voie surorilor de la manastirea Diveevo sa manance de patru ori pe zi, obicei care se pastreaza si astazi, ceea ce pentru greci este o sminteala. Sfantul nu numai ca le-a permis patru mese pe zi, ci chiar le dadea voie sa tina pesmeti sub perna si sa rontaie si noaptea, daca le e foame, numai „sa nu se mahneasca”.Acest „sa nu se mahneasca” este o piatra de temelie in viata duhovniceasca. Marii asceti stiu ca pentru o mahnire, chiar si inconstienta, adusa cuiva Dumnezeu nu mai primeste rugaciunea. Grija de a nu mahni e atat de mare la oamenii desavarsiti, incat, fiind intrebat odata de ucenici ce vor face daca vor vedea pe un frate dormitand in biserica, Sfantul Pimen a raspuns: „Eu, cu adevarat, de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc”. (Patericul Egiptean, Pentru avva Pimen, 92)Sfantul Macarie Egipteanul ne indeamna: „Sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei rai si stricati, sa nu-i criticam, sa-i vedem curati si drepti, asa cum ar trebui sa fie si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca „nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate… De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinti”. (Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sf. Macarie Egipteanul, Ed. Bizantina, p. 53) A-l judeca pe pacatos raportandu-l doar la pacatele sale inseamna a-L exclude pe Dumnezeu din viata lui. Sfintii aratau intotdeauna atata ingaduinta pentru ca vedeau in toate doar un inceput, un inceput pe care Dumnezeu, conlucrand cu omul, il poate desavarsi. A fi sfant inseamna a sti sa vezi in ce consta acest inceput in fiecare om si sa-l incurajezi, dar mai ales, sa fii cu mare bagare de seama ca sa nu-l stingi.Aceasta vedere nu este deloc o inventie a unor pustnici ciudati din Pustia Egiptului si a altora de felul lor. Nu este nici macar un siretlic oratoric al Apostolului Pavel, pentru ca acesta n-ar fi facut aceasta daca nu ar fi invatat-o de la Insusi Mantuitorul. Hristos este Cel care a aratat intotdeauna mare ingaduinta fata de neputintele noastre si nu ne-a judecat niciodata dupa pacatele noastre. Ca „nu dupa pacatele noastre a facut noua, nici dupa faradelegile noastre a rasplatit noua” (Ps. 102, 10).Odata, pe cand statea la masa impreuna cu ucenicii in casa lui Simon cel lepros, s-a apropiat de Hristos o femeie pacatoasa, avand un alabastru cu mir de mult pret, si l-a turnat pe capul Lui (Mt. 26, 6-7). „Iar ucenicii Lui vazand s-au maniat, zicand: „Pentru ce risipa aceasta? Ca se putea vinde scump acest mir, iar banii sa se dea saracilor!” Dar Iisus cunoscand a zis: „Pentru ce faceti suparare femeii? Ca lucru bun a facut pentru Mine. Ca pe saraci pururea ii aveti cu voi, dar pe Mine nu ma aveti pururea. Ca varsand mirul acesta pe trupul Meu spre ingroparea Mea a facut-o. Amin zic voua! Oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta, in toata lumea, se va spune si despre ce a facut ea spre pomenirea ei” (Mt. 26, 8-13).Oare au gresit intr-adevar ucenicii, mustrand risipa de bani facuta pentru mir? Oare nu au reactionat ei conform invataturii pe care le-a dat-o Hristos? Ca ucenicii L-au auzit pe Hristos zicand: „Mila voiesc si nu jertfa” (Mt. 9, 13). Ucenicii au vazut ca Hristos ii mustra pe iudei pentru ca au lasat milostenia si dragostea si se limitau doar la jertfe si arderi de tot. Deci, daca jertfele si arderile de tot nu-i mai placeau lui Dumnezeu, s-au gandit ei, cu atat mai mult nu-i va placea aceasta ungere cu mir. Asadar, ucenicii nu au gresit cu nimic, dar ei au reactionat ca niste zeloti din zilele noastre, fara sa se gandeasca la starea sufleteasca a acelei femei si la gandul cu care a varsat ea mirul pe capul Mantuitorului. Hristos insa i-a ingaduit femeii sa toarne mirul pe capul Lui. Chiar mai mult, Hristos prefera sa-i certe pe ucenici, care au aratat atata ravna pentru milostenie, si sa o laude pe femeie pentru o fapta nedesavarsita, numai ca sa nu o mahneasca. Hristos ii mustra: „Pentru ce faceti suparare femeii?” Apoi o lauda pe aceasta cum nu laudase inca pe nici unul dintre ucenici, zicand: „Adevarat va zic, ca oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta se va vorbi si de ce a facut ea”.Sfantul Ioan Gura de Aur astfel vede dezlegarea acestui comportament al lui Hristos: „Ca sa-i invete pe ucenici sa nu ceara de la inceput oamenilor mai slabi in credinta cele mai mari fapte. De aceea nici nu judeca in ea insasi fapta savarsita de femeie, ci in legatura cu starea ei sufleteasca. Daca Domnul ar fi vrut sa faca o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeste de ea ca sa afli ca pentru ea a spus acele cuvinte, ca sa nu innabuse credinta ei ce odraslise, ci sa o intareasca mai mult. Le graieste asa ucenicilor ca sa laudam si sa incalzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o fapta buna, chiar daca fapta lui nu-i desavarsit de buna si sa nu-i cerem aceluia de la inceput sa fie cu totul desavarsit. Ca Insusi Domnul voia mai cu seama aceasta se vede de acolo ca El, Care nu avea unde sa-Si plece capul (Mt. 8, 20), a poruncit ucenicilor Lui sa aiba punga (In. 13, 29). Dar acum nu era timpul sa indrepte ce se facuse, ci sa laude o fapta buna. Dupa cum daca cineva l-ar fi intrebat inainte de a fi facut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grait asa, tot asa, dupa ce a facut aceasta, Hristos a urmarit un singur lucru, ca ea sa nu se simta stanjenita din pricina mustrarii ucenicilor, ci sa plece mai buna, ajungand mai plina de ravna, datorita blandetii Lui. Dupa ce a varsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreun rost mustrarea. Si tu, dar, daca vezi pe cineva ca face niste sfinte vase si ca le aduce la biserica sau daca vezi pe un om ca impodobeste zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci sa vanda sau sa strice ce-a facut, ca sa nu-i innabusi ravna; dar daca te intreaba inainte de a face, porunceste sa dea saracilor banii ce vrea sa-i cheltuiasca; pentru ca si Hristos tot asa a facut, ca sa nu-i strice inima femeii, si tot ce-a spus, spre mangaierea ei a spus-o”. (Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Ed. Inst. Biblic al BOR, 1994, pp. 906-908).O convertire poate sa dureze ani si zeci de ani. Dar sunt unii care vor sa cuprinda tot crestinismul intr-o singura discutie si se minuneaza cand cineva ramane rece la cuvintele lor. Aceasta atitudine o au cei care isi atribuie lor insisi toate meritele intr-o convertire, uitand ca mai exista si Dumnezeu. Hristos spune ca El, nu predicatorii, a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi. De aceea, sa nu avem nici o indoiala ca Hristos stie sa se descopere pacatosului si in lipsa noastra, si fara noi. Trebuie sa scoatem din mintea noastra ideea ca anume prin noi vrea Dumnezeu sa-l cheme la Sine pe cutare. Noi putem incerca, e chiar de datoria noastra, dar nu ne putem face un plan de convertiri, ca si protestantii: „Asa, trebuie sa-l convertesc pe vecinul cutare, batranica cutare sta singura, ii duc niste cartofi si-o convertesc”. Acesta nu este duhul predicii crestine, ci un duh de competitie pioniereasca.Contributia noastra la convertirea unui om nu doar ca trebuie sa o vedem minima, din smerenie, ci ea chiar trebuie sa fie minima cu adevarat, pentru a lasa mai mult loc lui Hristos. Incepatorul absoarbe totul, ca un burete, de aceea, sa ne abtinem de la a-l indoctrina cu viziunile noastre personale, sa nu-i transmitem numaidecat felul nostru de a fi, gesturile si modulatiile vocii, asa cum se intampla in cazul duhovnicilor paranoici. Sa-i dam sa citeasca Sfintii Parinti, ca ei stiu ce sa faca cu el. Neofitul trebuie sa devina madular al Trupului lui Hristos, dar ce anume va fi el, mana, ochi, ureche sau gura (I Cor. 14-31), numai Hristos stie. Fiecare om are firea sa, trecutul sau, sensibilitatea sa. Pe acestea Dumnezeu nu cauta sa ni le schimbe, dupa cum spune si Sf. Macarie Egipteanul: „Omul isi pastreaza firea, dar isi schimba sufletul prin proprie vointa. El ramane cum era, bland sau aspru, moale sau activ, dar isi consacra toata vointa slujbei dumnezeiesti si este bine placut Domnului, indiferent de firea lui. Dumnezeu primeste bunavointa omului si nu-i cere sa-si schimbe trupul, ci ii cere sa-si schimbe sufletul, mintea, gandirea. Dumnezeu nu cere schimbarea trupului, ci schimbarea sufletului. El chiar permite ca sfintii sa aiba slabiciuni trupesti si neputinte. Nici chiar Apostolii nu puteau intotdeauna sa faca minuni, sa vindece bolnavi sau sa invie morti. Pavel se plangea de „ghimpele” din trupul sau pe care Domnul nu voia sa i-l ia (II Cor. 12, 7). Caci daca Apostolii ar fi putut face toate cate ar fi voit, atunci i-ar fi determinat pe toti sa creada in mod fortat. Hristos mereu spunea: „Cine are ochi de vazut si urechi de auzit”.Este important, deci, sa vorbim numai despre lucrurile pe care le-am cunoscut prin proprie experienta. Nu ne cere nimeni sa vedem lumina taborica, pentru ca si cei carora ne adresam nu au vazut-o. De multe ori chiar oameni cu o vietuire foarte inalta nu s-au putut face intelesi de pacatosi, tocmai din cauza ca aceia uitasera psihologia pacatosilor. Un astfel de exemplu il da si Sf. Ignatie Briancianinov in experientele sale ascetice, cand un staret, de altfel sfant, i-a dat sa citeasca unei cunoane o carte cu totul nepotrivita.Destul ne este noua sa ne adresam celor deopotriva cu noi. Lumea este etajata si Dumnezeu a lasat diferite caractere si sensibilitati, care au un mod special, propriu de a intelege lucrurile. Si pentru acestia Dumnezeu vrea sa aiba un purtator de cuvant. Daca crezi ca ai un astfel de cerc de ascultatori, vorbeste-le, daca nu, nu-l cauta.Putini au fost cei care s-au putut face intelesi de toti, chiar si dintre Sfinti. Unii se adreseaza desfranatilor, altii se adreseaza calugarilor, unii necarturarilor, altii intelectualilor, artistilor. Acestia din urma sunt cei mai dificili. Unii credinciosi, auzind sau citind ceva adresat acestora, se tulbura, se smintesc. Dumnezeu insa stie ce este in inima fiecaruia. De aceea nu intotdeauna le este de folos „celor slabi” sa cunoasca invataturi adresate altei tagme decat cea din care face parte. Sf. Ignatie Briancianinov nu recomanda nici macar ca monahii din viata de obste sa citeasca sfaturile pentru pustnici, ce sa mai vorbim despre diferenta dintre sfaturile date unui casatorit si unui calugar.Asadar, nimeni nu va gresi daca va spune doar ceea ce el insusi a trait. Este rusinos sa citesti un articol despre efectele rugaciunii lui Iisus scris de vreun student. Pentru aceasta exista Sfintii isihasti. Dar a scrie despre o anumita etapa a pocaintei, pe care tu insuti ai parcurs-o, este lucru binecuvantat. Este ceea ce i-a poruncit Iisus demonizatului pe care l-a vindecat si care Il ruga sa-L ia cu El: „Mergi in casa ta, la ai tai, si spune-le cate ti-a facut tie Domnul si cum te-a miluit” (Mc. 5, 19).In felul acesta nu ne vom atrage mustrarile Duhului Sfant, care graieste prin Parinti: „Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhovniceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori… Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu”.Sfintii stiau de la Mantuitorul ca un astfel de ulcior cu galbeni exista in fiecare dintre noi. Caci Hristos a zis: „Nu judeca si nu vei fi judecat”. In rugaciunea pe care a dat-o ca model oamenilor, Hristos ne invata ca Dumnezeu ne iarta pacatele, precum si noi iertam gresitilor nostri. De aceea goana dupa nejudecare a constituit intotdeauna indeletnicirea de capetenie a marilor asceti ai Ortodoxiei. Aceasta este lucrarea esentiala a fiecarui crestin. Ea trebuie sa prevaleze inaintea tuturor celorlalte nevointe, mai bine zis, celelalte nevointe sunt numai uneltele, lopata de care ne folosim pentru a dezgropa aurul nejudecarii. Nici o nevointa nu este mantuitoare. Ca sa ne dam seama cat de stupide sunt toate nevointele e destul sa zicem: „Si ne iarta noua gresalele, precum postim sau priveghem”. Omul impatimit se mandreste zadarnic cu ele, ca fariseul din Evanghelie. De aceea, incepatorilor nu li se recomanda sa faca mari nevointe, pentru ca, in loc sa le fie de folos, ii arunca in mandrie si mai mult ii indeparteaza de Dumnezeu. De multe ori, atunci cand vedeau ca se mandresc de ceva, Sfintii faceau cate o trasnaie. Asa, de exemplu, Sfantul Pimen se ducea in fiecare noapte si inconjura satul din apropiere, ca sa nu se mandreasca de faptul ca e mare pustnic si nu se suie in sat.(Patericul egiptean, pentru avva Pimen (110). Acea nevointa este buna, care ne face sa ne vedem pacatele noastre, iar daca, fie ca postind incepi sa-i vezi pe cei care nu postesc, fie ca rugandu-te incepi sa-i vezi pe cei care nu se roaga, inseamna ca nu te nevoiesti corect. Atunci esti ca un copil care se pune pe burta la malul iazului si numai face galagie in apa, ca si cum ar inota, dar nu inoata.Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celalalt, un exercitiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaste si imbunatati pe noi insine. Aproapele este un fel de oglinda duhovniceasca pentru noi, poate chiar un fel de proiectie a noastra in exterior. De aceea, ceea ce vedem noi in aproapele nu este altceva decat noi insine, vedem in aproapele doar neajunsurile si patimile de care noi insine suferim. De exemplu, coboara un preot dintr-o masina foarte luxoasa, insotit de o femeie frumoasa, iar in urma lor un tanar le duce bagajul. Daca cineva e iubitor de avere, va zice: „Ce masina are popa!” Cel desfranat va zice: „O, ce femeie are popa!” Cel ingamfat va zice: „O, are slugi popa, nu poate sa-si care singur bagajele!” Daca insa cineva traieste in feciorie, poate sa creada ca femeia este sora preotului, si chiar poate sa-i para ca seamana cu el. Daca n-are patima pentru avere, poate crede ca masina e imprumutata sau nici sa nu o bage in seama. Daca este smerit, va zice: „Ce fericit este fratele ca s-a invrednicit sa duca valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil in ea sunt vesmintele preotesti si alte lucruri sfinte”. Fiecare deci se vede in celalalt pe sine. Aproapele este cel mai bun barometru al vietii noastre duhovnicesti. Arhimandritul Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea ca aproapele este viata noastra.Nejudecarea are urmari miraculoase asupra pacatosului. Ea are atata putere incat chiar cred ca cuvintele oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri nu se refera doar la preotia sacramentala, ci si la tot omul sfintit de Duhul Sfant. Puterea celui care nu judeca este atat de mare, incat, cu adevarat, pacatele pe care le iarta el aproapelui, le iarta si Dumnezeu. Aceasta este comoara Duhului Sfant despre care Sf. Serafim de la Sarov spunea: „Agoniseste duhul blandetii si in jurul tau se vor mantui mii”. Ceea ce inseamna ca Dumnezeu, pentru rugaciunile unui astfel de om, care iarta pe toti, iarta pacatele pacatosului si ii da chip de pocainta.Traditia ortodoxa e plina de exemple extraordinare care intaresc cele zise. Exista o pleiada intreaga de Sfinti care se „specializau” in mantuirea prostituatelor, mai ales dintre cei nebuni pentru Hristos. Asa au fost, de exemplu, Sfintii Simeon cel nebun, Vitalie monahul, Serapion Sindonitul si altii.Sfintii nu doar ca nu le judecau pe desfranate, ci chiar gaseau ca au de invatat de la ele. Antologic in acest sens este cazul Sfantului Non si al frumoasei Pelaghia (praznuirea in 8 octombrie), ajunsa si ea Sfanta. Pe cand Sf. Non, episcop din manastirea Tabenitilor purta o discutie teologica cu alti episcopi, s-a intamplat sa treaca pe acolo aceasta Pelaghia, actrita pagana, care se prostitua, insotita de un alai de tineri. Ceilalti episcopi si-au intors ochii ca sa nu o vada, Non insa a petrecut-o cu privirea, pe urma le-a zis: „Nu v-ati desfatat de frumusetea ei atat de mare? Cu adevarat eu m-am desfatat foarte tare si mi-a placut frumusetea ei, fiindca pe aceasta o va pune Dumnezeu inainte si o va aseza in fata infricosatorului si minunatului scaun de judecata cand o va judeca atat pe ea, cat si episcopia noastra. Ce socotiti, preaiubitilor, cate ceasuri nu-si petrece in iatacul sau aceasta femeie, spalandu-se si machindu-se cu toata osardia si luarea aminte a sufletului si impodobindu-se pentru spectacole, ca nimic sa nu lipseasca frumusetii si podoabei trupesti, pentru ca sa placa tuturor si sa nu para ca e urata amantilor ei, care azi sunt si maine nu mai sunt? Si noi, care avem fagaduinta de a vedea fata cea stralucita a Mirelui ceresc, nu ne impodobim, nici nu spalam murdariile de pe sufletele noastre nenorocite, ci le lasam sa zaca in nepasare”.Auzind cuvintele Sfantului Non, Pelaghia „a fost strapunsa la inima” si a venit a doua zi la el, cerand sa fie botezata. Apoi a adus si toate bogatiile ei, margaritare si aur, si le-a dat Sfantului, iar acesta le-a impartit la vaduve si la orfani. A opta zi dupa botez aceasta a primit in taina schima monahala si s-a retras intr-o chilie din Muntele Maslinilor, petrecand in travesti cu numele Pelagheu eunucul. Abia dupa moarte, cand au dat sa o imbalsameze, s-a aflat cine a fost intr-adevar acest Pelagheu „eunucul”.Cat de inocenta este purtarea Sfantului Simeon cel nebun, pustnic din Emesa din sec. VI, care, dupa 40 de ani de pustie, s-a intors in oras „facand nebunii” „ca sa mantuiasca si pe altii”.Un capitol special din misiunea sa il ocupau oamenii depravati si prostituatele. Acesta petrecea mai tot timpul in compania lor, jucand si distrandu-i cu nebuniile sale, indreptand pe multi dintre ei. Cu banii pe care ii castiga pe cersit sau i-i trimetea Dumnezeu in chip miraculos, Sfantul Simeon se ducea la prostituate, glumind cu ele: „Vreti sa fiti prietenile mele? Va dau o suta de galbeni, numai nu mai pacatuiti”. Prostituatele radeau de el, zicand ca sunt de acord, dar el le punea sa jure si celei dintre prostituate care se jura ii dadea banii. Daca insa se intampla ca aceea sa cada si dupa aceea in pacat, se ducea iarasi la ea, pana cand se lasa de pacat.Tot acesta a fost vazut odata intrand la o prostituata si a stat vreo trei ore. Fetele curioase au inceput sa-l banuiasca de fapte firesti. Aceasta convingere li s-a intarit si mai mult cand Sfantul a iesit din casa uitandu-se in jur, ca si cum s-ar feri sa nu-l vada nimeni. Atunci curiosii n-au rezistat si s-au dus sa o intrebe pe femeie ce a facut calugarul la ea. Aceea insa le-a zis: „Credeti-ma ca de trei zile, de saracie, n-am mai avut ce pune in gura si acesta mi-a adus paine, carne si vin si, poruncindu-mi sa mananc pe saturate, a stat pana am terminat de mancat, pe urma s-a dus, luand cu el resturile”. (Ieromonah Alexii Kuznetzov, Iurodstvo i stolpnicestvo (Nebunia pentru Hristos si stalpnicia), p. 183, Lavra Sf. Treimi, Moscova, 2000)Odata au adus la avva Ammona o fata avand in pantece si i-au zis lui: cutare au facut lucrul acesta, da-le lor canon, adica pedeapsa pentru pacat! Iar el, facand semnul crucii pe pantecele ei, a poruncit sa i se dea sase perechi de cearsafuri, zicand: nu cumva mergand, sa nasca si va muri, sau ea, sau pruncul si nu va afla cele de ingropare. Iar parasii ei i-au zis lui: de ce ai facut aceasta? Da-le canon! Iar el a zis lor: vedeti, fratilor, ca aproape este de moarte si ce pot eu sa fac? Si a slobozit-o pe ea si n-a indraznit batranul sa osandeasca pe nimeni. (Patericul Egiptean, Pentru Avva Ammona, cap. 8.)…chiar daca cei mai multi credinciosi nu pot mangaia si intoarce un pacatos, macar sa fie atenti sa nu creada impresiilor lor atunci cand vad preoti sau calugari „facand nebunii” din dragostea pentru aproapele.Este foarte important sa evitam declansarea prejudecatilor. Nu da niciodata raspunsurile asteptate. De exemplu, cand un harizmat iti spune ca are descoperiri de la Duhul Sfant, nu-i raspunde ca „si satana ia chip de inger al luminii”. Acela deja asteapta acest raspuns, pentru ca asa i-a zis pastorul ca raspunde un ortodox la aceasta provocare. Raspunzand astfel, tu nu faci decat sa intaresti credinta interlocutorului tau in infailibilitatea si vizionarismul pastorului sau. In aceeasi clipa el simte ca tot ce a invatat in secta sa este dumnezeiesc, iar tu devii in ochii lui un exemplar tipic de om inselat de diavol.M-au invitat odata niste prieteni misionari sa merg la o disputa cu harizmatii, la cererea unui preot de tara. Aceasta a avut loc chiar in casa lor de rugaciune si au luat parte numai liderii sectei. La un moment dat acestia au pierdut firul metodicii lor de discutie cu ortodocsii, deoarece noi nicidecum nu am pronuntat cuvintele „Sfintii Parinti” si „sfanta traditie”.Sa vedeti in ce incurcatura il pune pe un sectant faptul ca nu te porti asa cum l-au invatat pe el la cursurile de evanghelizare. De exemplu, acestia abia asteapta sa ridici putin vocea ca sa inceapa: „Vedeti, nu aveti duhul dragostei lui Hristos, asa v-ati invatat voi, preotii, numai sa conduceti si toata lumea sa va pupe mana”.Dupa ce discutia „oficiala” s-a incheiat si fiecare din noi a ramas fata in fata cu cate un grupulet de sectanti, eu m-am gandit sa-i fac o surpriza celui care vorbea mai mult. Taman cand interlocutorul meu delira fascinat de cele cateva cuvinte grecesti prin care incerca sa-mi arate ca Biblia ortodocsilor nu-i buna, in loc sa-l numesc satana si sa-l blestem, eu m-am apropiat si l-am luat prieteneste de umeri, chemandu-l de-o parte. Zic: „Tu din ce sat esti, frate?” Acesta, fastacit cu totul, mi-a raspuns: „Din Copanca…” Zic: „Si asa te-au invatat pe tine in Copanca sa talcuiesti Scriptura?” Zice: „Nu, ca satul nostru nu-i departe de manastirea voastra si eu de multe ori am fost la manastire…” Zic, fara sa-l las din brate: „N-ar strica sa mai mergi la manastire, ca maica-ta cred ca merge”.Sparge tiparul, simplifica discursul, adu-l pe interlocutor la normalitate. Smulgeti-va din suvoiul de citate si versete din Biblie, care transforma totul intr-un fel de show. Vorbiti ca doi oameni de treaba, pur si simplu, nu ca doi concurenti la alegeri. Hristos ramane acelasi, indiferent de cate citate stie fiecare. Invingator este cel care a instaurat dragostea, nu cel care a stiut sa citeze mai spectaculos Scriptura.Am aratat, desigur, numai un exemplu cum se poate face acest lucru. Anume in acest fel trebuia dezarmat un tanar harizmat din Basarabia. Fiecare insa trebuie sa se adapteze in functie de iterlocutor. In cazul adus, am procedat astfel din cateva motive. In primul rand, stiam ca sectantii n-au voie sa numeasca frate pe un ortodox (in special harizmatii si martorii lui Iehova). ( Ii anunt pe cei care vor sa experimenteze astfel de lucruri sa fie foarte precauti, pentru ca mai ales sectele neoprotestante practica un cameleonism admirabil, asa ca ele difera „de la sat la sat”, desi poarta acelasi nume). In clipa in care eu l-am imbratisat de fata cu membrii sectei lui si i-am zis „frate” acesta si-a pierdut graiul, la propriu. Pentru o chestie de asta poti fi dat afara din secta. Totodata, eu stiam ca el nu se poate apara de imbratisarea mea, pentru ca altfel ar fi parut lipsit de dragoste, pe care chiar mai inainte sustinea ca nu o au ortodocsii. In al doilea rand, analizandu-i gesturile, mi-am dat seama ca este de la tara. Atunci, peste primul soc, am adaugat altul: in loc sa ma stingheresc din cauza cuvintelor grecesti, asa cum i-a zis lui pastorul ca trebuie sa reactionez, sau sa-l blestem, eu l-am intrebat din ce sat este. Iar aceasta este cea mai grozava arma: sa-l readuci pe om la origini. Nu este deloc acel mod jignitor de a numi pe cineva „taran”, ar fi pacat, ci tocmai aducerea la origini in sensul cel mai profund. Sa-l simplifici pe om.Satul este varsta inocentei, varsta fericirii. Intrebati-o pe o prostituata din ce sat este (cele mai multe sunt de la tara, caci saracia le-a adus la asta), dar intrebati-o cu blandete, si veti vedea ca se insenineaza. Aproape nimeni nu pacatuieste in sat, toti pacatuiesc departe de satul lor. Chiar si cele mai ieftine prostituate nu se culca cu barbatii din satul lor si din cauza asta de multe ori sunt plefturite de acestia: „Cum adica, cu strainii te culci, iar cu noi nu te culci?” Desfranata nu poate pacatui in satul ei, acesta este locusorul ei sfant, paradisul ei. Aici este mama ei si copilaria in care ar vrea sa se intoarca, atunci cand ii este greu. De aceea l-am intrebat pe fratele meu harizmat din ce sat este, pentru ca sa i se faca dor de inocenta de odinioara, cand mergea cu mama lui la biserica si nu pocea cuvintele ca pe casetele cu predici din America. Numai asa isi putea da seama cat de artificial era felul lui nou de viata.Satul sensibilizeaza tocmai pentru faptul ca exprima originea. Din acest punct de ve-dere, toti oamenii sunt oarecum de la sat, adica au in strafundurile lor nostalgia sim-plitatii, nostalgia originilor. Ea poate fi provo-cata foarte usor prin aducerea discutiei despre parinti, despre oamenii dragi in general.S-a intamplat sa fiu intr-o noapte pe o strada laturalnica din Chisinau. Cand am ajuns in dreptul unei tarabe, o femeie vesela, ascultandu-si prejudecata ei despre calugari, ma striga: „Parinte, ii pacat sa fumezi?”. Eu insa i-am dat peste cap asteptarile. M-am oprit, am facut cativa pasi inapoi, pentru ca de felul meu merg foarte repede si am rugat-o sa repete intrebarea. Atunci ea si-a dat seama ca a pus aceasta intrebare doar ca sa se distreze, convinsa ca nu o voi baga in seama, caci stia si ea foarte bine raspunsul. M-am oprit doar ca sa-i spulber aceasta prejudecata. Exista o multime de oameni pentru care preotii, mai ales calugarii, nici nu sunt oameni, sunt doar un fel de personaje din bancuri. Intr-un cuvant, nu sunt reali. Acesti oameni nu au vorbit niciodata in viata cu un calugar, pentru ei e o mirare chiar si faptul ca monahii stiu sa vorbeasca. Acum, aceasta femeie nu era bucuroasa de ceea ce a facut, ca un copil care apasa, in joaca, butonul de la masina de spalat si nu mai stie sa-l opreasca. Zic: „E pacat, dar sunt pacate si mai mari decat fumatul”. „Da? Care-s ele?” Si pentru ca am vazut in ea o sinceritate copilareasca (rusinea il aduce pe om la aceasta stare), am hotarat sa-i povestesc despre pacate. Am facut asta pentru ca stiam ca nimeni in viata inca nu i-a vorbit despre pacate si nu avea nici o vina ca era asa cum era. In jurul nostru s-au strans si celelalte femei care vindeau cu ea si, din intrebare in intrebare, am facut o seara de catehizare. Dintr-odata insa a coborat dintr-o masina un tanar beat, asa cum stiu sa se imbete tinerii in Chisinau, si, venind la ele, cauta prilej de scandal. Nu tin minte cum a izbucnit neintelegerea intre ei, dar acesta a inceput sa le zgaltaie masa si sa le ameninte ca le bate. Pe moment nu stiam ce-ar fi mai bine sa faca un calugar: sa stea sau sa plece? Dar pe urma mi-au venit in minte niste cuvinte de-ale Sfantului Ioan Gura de Aur despre facatorii de pace si m-am apropiat de tanar. Acesta avea in mana o sticla de vin din care mai tragea cate o inghititura. Zic: „Ce sarbatorim, frate?” si-l iau de urmar, ca pe un cunoscut. (Trebuie sa stiti ca acest a lua de umar la rusi inseamna a arata ca esti de o potriva, ca il tratezi de la egal la egal. Este si foarte riscant, de altfel, pentru ca poti lua o bataie foarte buna pentru asta). Acela se uita la mine si cu greu se dezmeticeste, vazind ca sunt calugar. Zice: „E ziua mea si am facut un chef cu baietii”. Zic: „Esti din Chisinau sau esti student?” Acesta imi intinde sticla si mie, iar eu le indemn si pe femei: „Beti de sanatatea fratelui, ca-i ziua lui”. Eu ma gandeam sa golim mai repede sticla aceea, ca sa nu-si piarda acela mintile cu totul, ca era la limita. Ele insa vroiau s-o faca pe sfintele fata de mine si refuzau. Zic: „Scoateti paharele”, pentru ca stiam ca au obiceiul sa tina sub tejghea paharele cu care beau votca. Acela imi zice, sorbind din sticla: „Nu sunt din Chisinau, sunt din satul cutare si sunt student”. Zic: „Ai parinti batrani? E greu acum in sat, vine si iarna. Le-ai taiat lemne pentru iarna?” Si atunci, tanarul acesta, care era gata sa rastoarne si sa bata, si-a bagat capul in umarul meu, scrasnind: „Nu, nu le-am taiat lemne”. Si a inceput a plange in hohote ca un om care isi plange un mort, nemaitinand seama de femeile acelea. Asa am plecat amandoi imbratisati.Ne-am despartit tarziu cu acel tanar si nu l-am mai vazut de atunci. Poate daca l-as intalni nici nu l-as mai cunoaste, pentru ca era noapte si nu i-am vazut bine fata.Prejudecatile stau intre slujitorii lui Hristos si restul lumii ca un zid. Le stim cu totii care sunt ele. Deci, sa nu le hranim prin purtarile noastre. Cei dintai se grabesc sa-i eticheteze pe ceilalti, iar aceia inca nu au avut ocazia sa scape de urmarile ateismului stiintific si a umanismului desacralizat. De aceea, de multe ori, e nevoie de actiuni socante care sa darame, ca un fulger, zidul acesta al indiferentei.Am fost si eu martor la o convertire care ar putea alcatui un capitol dintr-un pateric contemporan. M-am intamplat cu un ieromonah de la Noul Neamt in Chisinau, trimisi cu ceva ascultare de la manastire. Pe drum acesta m-a invitat sa mergem la verisorul lui, cu care nu s-a vazut de la intrarea lui in manastire. N-am vrut sa-l refuz, desi mie nu-mi prea place sa intru in case straine neinvitat.Cand am intrat in casa, m-a izbit acel duh cumplit al pustietatii, care mie imi era cunoscut. Verisorul acesta concubina cu o fetiscana care se prostitua prin Grecia. El insusi era hot de masini si hot de tot ce vrei. Pe masa erau cateva sticle de votca ieftina, niste lamai si parca niste peste. Tot atunci mai intrase o pereche, cam cu aceleasi indeletniciri. Toti fumau, si barbatii si fetele.Inchipuiti-va cum aratau doi calugari la aceasta masa. Prietenul meu inca avea ce vorbi cu ei, ca-i cunostea, eu insa chiar nu aveam nici un rost acolo. Cu toate ca, se pare, rostul a fost acela de a vedea si de a putea scrie acum despre asta.Atmosfera aceea de betie ruseasca era atat de apasatoare, incat incepuse sa-mi macine incetul cu incetul linistea sufleteasca. Vedeam ca ma cufund intr-o tristete aproape bacoviana. Si la toate acestea a pus capac purtarea prietenului meu. Acesta s-a pus umar la umar cu ceilalti si bea votca cu lamaie. Am inceput sa ma ingrijorez. Zic: „Acesta acus se imbata si, pana la urma, ne mai trezim in pat cu vreo femeie”. N-am indraznit insa sa-i spun nimic, ziceam si eu „Doamne Iisuse…” cum puteam, asteptand sa se termine totul mai repede.Pana la urma m-am cufundat in judecare, convins ca ceea ce face el chiar e un mare pacat, ca nu este el ca Sfintii Parinti care recurgeau la astfel de metode extreme pentru a castiga un om. Ca, oricum, un om ca varul sau nu-l convertesc nici o mie de Sfinti. Mai ales ca acela nu mai sfarsea cu glumele si batjocura. Asa am si plecat, cu acest gust amar de zadarnicie.Peste cateva luni insa ne-am pomenit cu acel var la manastire. Acesta se intalnise cu un om caruia ii furase BMW-ul, dar, spre mirarea lui, acela nu i-a luat masina, ci doar i-a zis: „Sa stii ca tu nu o sa mori de moarte buna”. Aceasta intamplare l-a determinat sa lase viata pe care a dus-o si sa aleaga monahismul.Fratele acesta a petrecut in manastire doar cateva luni si a murit. In timp ce umfla roata de la camion, ca avea ascultarea asta, de la presiune, i-a sarit discul in frunte. A mai trait cateva zile in spital, in coma. In ultima zi s-a sculat si a umblat, spre mirarea medicilor. La capul lui statea un frate rus, care-i canta „Bucura-te, Stapana, milostiva pentru noi inaintea lui Dumnezeu mijlocitoare”. Ii placea si-l ruga pe fratele sa-l cante iarasi si iarasi. A murit ascultand acest cantec.Atunci am inteles ca prietenul meu ieromonah, atunci cand il judecam eu, nu a baut votca, ci dragoste.Si acesta este un fel de a infaptui cuvintele Apostolului Pavel, care raman la fel de valabile si astazi, in ciuda comportamentului de lemn pe care si-l insusesc crestinii: „Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca sa dobandesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, desi eu nu sunt sub lege, ca sa dobandesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am facut ca unul fara lege, desi nu sunt fara legea lui Dumnezeu, ci avand legea lui Hristos, ca sa dobandesc pe cei ce nu au Legea; cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc; tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii” (I Cor. 9, 20-22). Cunoaste mediul din care provine ascultatorul si nu lovi ceea ce este valoros in ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinta sau viziunea lui despre viata, nu aduc nici un folos. Cei mai multi cred ca daca incep a apara cu inversunare o dogma de credinta, atragandu-si in felul acesta dispretul ascultatorului, patimesc ca marturisitori. Nu este adevarat. Sfantul Teofan Zavoratul ii numeste pe acestia, scandalagii (kricuni), si ii indeamna sa-si pastreze curajul marturisirii pentru situatiile in care Dumnezeu intr-adevar le va cere sa-L marturiseasca. Nu-i nici un eroism in a marturisi atunci cand nu exista pericolul mortii. Zice Sfantul ca adevarata marturisire este atunci cand ai de ales intre a-L marturisi pe Hristos, cu pretul vietii sau a muri, cu pretul lepadarii de Hristos. (Sviatiteli Feofan Zatvornik, „O ljeucitelei”, Sanct-Peterburg, 1911).Daca vezi ca ascultatorul tau nu este gata sa primeasca un adevar de credinta, mai bine schimba tema discutiei sau taci si vezi-ti de treaba ta. Asa ne indeamna si Apostolul Pavel: „V-am scris sa nu va amestecati cu desfranatii, dar nu am spus, desigur, despre desfranatii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre rapitori, sau despre inchinatorii la idoli, caci altfel ar trebui sa iesiti afara din lume… Caci ce am eu ca sa judec pe cei dinafara [necredinciosi]? Pe cei din afara ii va judeca Dumnezeu” (I Cor. 5, 9-13).Aceasta atitudine ii scandalizeaza pe zelotii din bisericile noastre: „Cum sa nu marturisim pe Hristos?!, noi nu ne lepadam de credinta noastra!” Sigur ca este motiv de tulburare, sa le iei oamenilor un prilej atat de ieftin de a se simti „mucenici”. Apostolii insa nu considerau lepadare de credinta evitarea conflictelor inutile pe seama credintei. Aceasta am vazut-o din atitudinea, citata mai sus, luata de Apostolul Pavel fata de idolii atenienilor (F. A. 17).Si mai clar strabate diplomatia Apostolilor in timpul rascoalei argintarului Dimitrie, cand o piata intreaga de efeseni „au strigat intr-un glas ca la doua ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!” (F. A. 19, 34). Acest Dimitrie, care se temea ca din cauza propovaduirii Apostolilor isi va pierde meseria, caci era faurar de idoli, a starnit cetatea si cerea sa fie judecat Pavel si ceilalti. Atunci secretarul, potolind multimile, a zis: „Barbati efeseni, cine este intre oameni, care sa nu stie ca cetatea efesenilor este pazitoarea templului Artemisei celei mari si a statuii ei, cazuta din cer? Deci, acestea fiind mai presus de orice indoiala, trebuie sa va linistiti si sa nu faceti nimic cu usurinta. Caci ati adus pe barbatii acestia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeita voastra” (F. A. 19, 35-37).Care a fost reactia Apostolilor la aceste cuvinte, prin care se spunea clar ca nu o hulesc pe zeita Artemisa? Oare nu inseamna aceasta ca se leapada de Hristos? Totusi ei nu au sarit cu gura sa explice ca, „de fapt, domnule secretar, noi o hulim pe Artemisa”. Au facut-o de frica oare? Nu, pentru ca mai inainte ni se spune ca abia il puteau tine pe Pavel sa nu se bage in mijlocul multimii revoltate (19, 30-31). Apostolii au inteles ca pur si simplu o astfel de marturisire n-ar fi adus nici un folos si ca mai de folos era atunci ca gloata sa se linisteasca si sa se imprastie pe la casele lor. Un rationament atat de simplu, atat de omenesc.De fapt, de ce ar trebui sa ne mire diplomatia Apostolilor, cand avem in Vechiul Testament exemplul lui Iosif. Oare cum a trait Iosif la curtea lui Faraon, slujindu-l cu atata devotament incat a ajuns sa fie numit mai mare peste tot Egiptul? Cine cunoaste putin istoria religiilor stie ca Faraon nu este un simplu conducator, ci Zeul suprem al egiptenilor, un fel de amestec dintre Ra si Isis. Iosif nu doar ca a acceptat inelul lui Faraon, ci chiar s-a casatorit cu fiica lui Poti-Fera, marele preot din Iliopolis. Totusi, el nu si-a calcat credinta in Dumnezeul Cel Viu, caci fratilor sai, inainte de a le descoperi adevarul despre sine, le-a zis: „Eu sunt om cu frica lui Dumnezeu” (Fac. 42, 18). Iosif nu a trancanit zadarnic in palatul lui Faraon despre desertaciunea idolilor, ci a preferat sa le arate egiptenilor puterea Dumnezeului evreilor, in care credea. Pana la urma, Faraon a ajuns el insusi un propovaduitor al Acestui Dumnezeu, incat „a zis Faraon catre toti dregatorii sai: Am mai putea gasi, oare, un om ca el, in care sa fie Duhul lui Dumnezeu?” (Fac. 41, 38).Despre Sfantul Vasile cel Mare se zice ca, auzind pnevmatomahii ca apara dumnezeirea Duhului Sfant, au trimis niste iscoade sa-l asculte la predica. Dar Sfantul, cand i-a vazut in biserica, nu a pomenit nimic despre Duhul Sfant in toata predica sa, incat unii ortodocsi stapaniti de duhul „certarii pe cuvinte”, il invinuiau ca nu cinsteste Duhul Sfant. (Bolotov, „Istoria drevnei tzercvi”, Tom. I.)Insusi Hristos ne-a invatat aceasta diplomatie. Uitati-va cu cata atentie Se propovaduieste pe Sine iudeilor. Desi era Dumnezeu adevarat, Se multumea sa se prezinte ca simplu prooroc, invatator s. a. m. d. A lasat aceasta misiune mai mult pe seama Apostolilor. Respecta cu strictete toate prescrierile Legii lui Moise, desi a venit sa o inlocuiasca. Spune chiar ca de-L va huli cineva pe El, i se va ierta, dar hula impotriva Duhului Sfant nu Se va ierta, desi este deopotriva cu Duhul Sfant. Aceasta a facut-o nu pentru ca hula impotriva lui Hristos este un pacat mai mic, ci pentru ca nu pretindea de la evrei sa-L recunoasca indata ca Dumnezeu, pe cand despre Duhul Sfant evreii stiau de la prooroci. Iata cata ingaduinta arata Hristos fata de prejudecatile iudeilor si a oamenilor in general. De aceea, atunci cand saducheii l-au intrebat daca se cuvine a da bir Cezarului, le-a zis sa dea Cezarului ce este a Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Saducheii au pus aceasta intrebare pentru ca Cezarul era vazut de romani ca un zeu, iar a plati bir zeului putea fi inteles si ca o aducere de jertfa. Dar pentru ca aceasta nu presupunea si marturisirea Cezarului ca zeu, Hristos o ingaduie. Mii de crestini insa au primit sa moara pentru ca au refuzat sa arda tamaie pentru Cezar, pentru ca tamaia inseamna a recunoaste ca Dumnezeu si a te ruga aceluia.Lucrurile de taina ale credintei nu se spun oricui. Daca vrei sa descoperi ceva din acestea, fa-te mai intai prieten cu ascultatorul tau, castiga-i dragostea. Ca nici Hristos nu a spus tuturor lucrurile de taina, ci prietenilor: „V-am numit prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute” (In. 15, 15). Celorlalti insa le vorbea in pilde.A cere celuilalt sa creada ca si tine, chiar de la prima discutie, este tot una cu a te duce la o femeie pe strada sa-i zici: „Daca nu vii cu mine sa stii ca esti proasta”. Te poti alege, in cel mai bun caz, cu o privire dezaprobatoare, daca nu cu o palma. Daca vrei sa o cuceresti, ii castigi mai intai increderea si admiratia. Cam asa este si cu predica.Desigur, impotriva exemplelor aduse de mine se pot aduce o gramada de canoane si citate din Sfintii Parinti. Eu insa cred ca toate acelea erau intr-adevar bune in Imperiul Bizantin (perioada cand s-au alcatuit canoanele), cand, incepand de la imparat si pana la ultimul om, umblau cu totii la biserica, iar ereticii erau in minoritate. Astazi insa, desi se aduce cifra de 80% romani ortodocsi, care, chipurile, exprima cifra reala, totusi se potrivesc mai mult metodele de predica de pe vremea Pantheonului.Este aceasta oare o dovada ca Sfintii se contrazic intre ei? Cred ca e mai degraba ceea ce a zis Apostolul Pavel, ca „Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17).Ceea ce zic eu nu este o reteta, ci tocmai o propunere de a renunta la retete. Nu neg ca si canoanele au fost inspirate de Duhul Sfant, dar cred numai ca Duhul Sfant lucreaza in fiecare om in functie de ceea ce este el. In Odessa o femeie s-a sinucis dupa ce preotul a atacat-o cu versete din Apocalipsa, pentru ca isi facuse pasaport de plastic. Acesta era preocupat mai mult de amanarea sfarsitului lumii, vestit de niste calugari neseriosi de pe Athos, decat de mantuirea sufletului acelei femei. Preotul a citat cuvintele Duhului Sfant, numai ca el insusi nu a avut Duh Sfant. De aceea si darul cuvantului se numara printre alte daruri ale Duhului Sfant, si nu-l are oricine, dupa cum nu oricine are darul rugaciunii, darul lacrimilor etc.Nu trebuie sa ne simtim datori sa mustram pe nimeni, nici pe prostituate, nici pe homosexuali, nici pe necredinciosi, nici pe cei de alta credinta. Sa nu confundam agresivitatea noastra cu ravna pentru credinta, dupa cum ne indeamna si Sfantul Ignatie: „Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne, urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei – ravnitorii – nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau nu o iei in seama?” ( Sf. Ignatie Briancianinov, Despre inselare, Schitul romanesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, pp. 11-12.)E drept ca Apostolii in Liconia le-au vorbit bastinasilor pe fata de desertaciunea idolilor. As vrea insa ca fiecare dintre predicatori sa-si poata aduce ascultatorii in starea in care i-au adus Barnaba cu Pavel. Liconienii au fost atat de coplesiti de faptele acestor doi slujitori ai lui Hristos, incat preotul lui Zeus, care era si mai marele cetatii, a adus tauri si cununi ca sa-i jertfeasca lui Pavel si Barnaba, pentru ca ziceau: „Zeii, asemanandu-se oamenilor, s-au coborat la noi!” (F. A. 14, 11). Atunci Apostolii si-au rupt vesmintele si, sarind in multime, au strigat: „Barbatilor, de ce faceti acestea? Doar si noi suntem oameni, asemenea patimitori ca voi, binevestind sa va intoarceti de la aceste desertaciuni la Dumnezeul Cel viu” (14, 15).Ca si Iosif pe Faraon, Apostolii i-au convins pe liconieni nu atat cu cuvintele, cat cu faptele. Aceasta intamplare azi o putem intelege metaforic, pentru ca nu prea mai avem de a face cu inchinatori la idoli. Idolii de azi sunt patimile care ii arunca pe oameni in pacatele corespunzatoare. Daca ar fi sa-l echivalam pe Zeus cu una dintre patimi, fara indoiala aceasta ar fi desfranarea. Departe de noi faptele si puterea Apostolilor. Cati „preoti” ai acestui zeu grozav ne intampina zilnic, dar niciunul nu ne aduce nici tauri, nici cununi.

Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.” (Sfântul Tihon)


Pr. Savatie Bastovoi