Operaţiile estetice, între păcat şi grija de trup

0
762

Operaţiile estetice, între păcat şi grija de trup

Asistăm în aceste vremuri în întreaga lume şi, implicit în România, la o amplificare aparent fără limite a fenomenului operaţiilor estetice. Dincolo de senzaţionalul şi oportunitatea (uneori discutabilă) ale unor asemenea intervenţii chirurgicale, se naşte o firească întrebare creştină: este păcat să-ţi faci operaţie estetică? Întrebarea este cu atât mai justificată, cu cât şi-o pun din ce în ce mai mulţi credincioşi, iar un posibil răspuns din partea Bisericii ar putea determina o mai profundă cântărire a deciziei de a te supune unei asemenea intervenţii. Sute de mii de persoane doresc anual să arate mai bine, motiv pentru care apelează la cabinetele de specialitate. Televiziunile dezbat zilnic subiecte referitoare la transformările estetice ale „vedetelor”, ca să nu mai vorbim despre faptul că, săptămânal, o emisiune tv este dedicată chinurilor prin care trec unele femei, în special, ce se consideră urâte, pentru a fi mai frumoase, mai plăcute soţilor, prietenilor, familiei sau colegilor. Chestiunea comportă o abordare mai articulată, de vreme ce Biserica nu s-a pronunţat până acum oficial cu privire la această delicată problemă.

De ce ajung oamenii să-şi schimbe chipul

Pentru a înţelege şi a putea deschide calea unei meditaţii mai serioase asupra subiectului în discuţie, am cerut părerea domnului dr. Cristian Niţescu, specialist în domeniu, director medical al Spitalului de Chirurgie Plastică din Bucureşti. Domnia sa ne-a vorbit despre istoria acestui fel de intervenţii, cauzele care determină oamenii să recurgă la ele, despre implicaţiile lor în planul fizic, psihic şi chiar spiritual. Conform datelor oferite de domnul dr. Cristian Niţescu, chirurgia plastică se practică încă din Antichitate. În acest sens, există dovezi de pe la anul 3400 î.Hr., când în Egiptul antic sau în India antică „se făceau intervenţii de rinoplastie (chirurgia nasului) sau extracţie de grăsime… Oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, au încercat să se înfrumuseţeze sau să corecteze defecte prin intervenţii estetice sau machiaj, chiar dacă standardele de frumuseţe s-au schimbat de-a lungul timpului”. Aşa cum precizează domnul doctor, oamenii decurg la asemenea operaţii din mai multe cauze: lipsa de încredere în sine dată de un aspect fizic de care persoana este nemulţumită. „În timp, acest lucru acţionează asupra psihicului, se acumulează frustrări, persoana respectivă devine mai retrasă, mai închisă în sine”. O altă cauză este dorinţa de a avea succes în carieră. „În cele mai multe cazuri, dintre doi candidaţi la un interviu pentru angajare, va fi aleasă persoana care este mai plăcută ca aspect fizic, mai ales dacă este vorba de un job care presupune şi relaţii cu publicul”, mai spune domnul doctor. În fine, o cauză importantă pentru care omul recurge la operaţii estetice este dorinţa de avea succes în viaţa personală. „Cine nu este mulţumit cu sine nu poate mulţumi persoana iubită, ceea ce duce la lipsa de armonie într-un cuplu”, concluzionează domnul doctor Niţescu.

Frumosul şi jurământul lui Hipocrate

Deşi, de foarte multe ori, clinicile de specialitate accentuează efectul benefic, pozitiv, al acestui gen de intervenţii chirurgicale (interesul pecuniar nefiind de neglijat în asemenea situaţii), fără îndoială există şi efecte fizice mai puţin cunoscute ale operaţiilor estetice, unele dintre ele fatale sau mutilatoare pe viaţă. „În general, majoritatea intervenţiilor, dacă pacienţii urmează indicaţiile postoperatorii ale medicului, au consecinţe pozitive. Ele nu vor afecta negativ sănătatea pacientului… Etica în chirurgia plastică nu diferă cu mult de etica în medicină, în general. Se porneşte de la jurământul lui Hipocrate: medicul nu trebuie să facă rău. În consecinţă, doctorul trebuie să decidă dacă intervenţia ce urmează să o sufere este în beneficiul pacientului. În caz contrar, medicul trebuie să refuze operaţia respectivă şi să-i explice pacientului motivele pentru care această intervenţie nu este adecvată, îndrumându-l astfel pe acesta spre luarea unei decizii corecte. În anumite cazuri, este necesar ca medicul să îndrume pacientul spre un psiholog sau spre un preot cu care acesta să poată discuta despre ceea ce îşi doreşte să schimbe şi care să-l ajute la pregătirea psihică şi sufletească”, precizează domnul doctor Niţescu. Din punct de vedere psihic şi sufletesc, aşa cum ne asigură specialistul, „impactul este mare. O persoană care toată viaţa şi-a dorit să corecteze un defect, să facă o schimbare, radiază după o asemenea intervenţie, devine încrezătoare în sine şi capătă o linişte şi o mulţumire sufletească, care se vor reflecta în toate aspectele vieţii”, mai spune specialistul.

Mândria şi iubirea de sine sunt păcate

Şi, totuşi, din perspectivă creştină, ar putea exista o problemă: omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chiar dacă, după căderea în păcatul primordial, s-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, dar s-a păstrat, alterat, ce e drept, chipul pe care omul este dator să-l restaureze prin virtuţii morale, adică viaţă curată, creştină, şi fapte bune. Împăratul David spunea în Psalmul 138: 13, 14, următoarele: „Că tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.” În cazul operaţiilor estetice, dacă se poate vorbi despre un păcat, discuţia trebuie să se refere la mândrie, la iubirea de sine, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o defineşte a fi „maica tuturor relelor… izvorul tuturor păcatelor”, precizând că avem în vedere nu iubirea de viaţă spirituală, ci pe aceea a trupului întinat de păcatul primordial. Este un aspect pe care l-a sesizat şi doctorul Niţescu: „Dacă ne referim la autoidolatrie, la mândrie, la omul care se iubeşte prea mult pe sine şi se consideră un etalon, atunci vorbim de un păcat. Consider că un om care are credinţă în Dumnezeu o păstrează indiferent de ce modificări fizice suferă, acestea ajutându-l mai degrabă să îşi păstreze un echilibru interior şi să fie mai bun şi mai împăcat cu sine… Am putea considera mai degrabă chirurgia plastică un dar de la Dumnezeu, pentru a fi mai buni şi mai mulţumiţi”, este de părere acesta.

Înlăturarea urâtului, nu iubire de sine

Părintele prof. dr. Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, este de părere că operaţia estetică „face parte din binele pentru trup, care nu este de neglijat în Creştinism… Trupul, după învăţătura creştină, este lăcaş al Duhului Sfânt şi Apostolul Pavel ne învaţă că trebuie să ne îngrijim de trupurile noastre: „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele lui”, scria acesta efesenilor (Efeseni 29, 30). O operaţie estetică, urmărind înlăturarea urâţeniei trupului, se poate înscrie tot pe această linie de îngrijire pentru trup… Una este să-ţi împodobeşti trupul şi alta este să înlături urâţenia”, ne-a declarat părintele profesor. Perspectiva creştină de abordare a problematicii operaţiilor estetice oferă, iată, o invitaţie la o meditaţie mai profundă care poate da fiecăruia răspunsul dorit la întrebarea dacă aceste intervenţii sunt un păcat sau nu. De aceea, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că o îngrijire pentru binele trupului trebuie să fie dublată de cealaltă îngrijire, cea duhovnicească, în aşa fel încât făptura noastră astfel împlinită să păşească în curăţie spre mântuire.

Dumitru Manolache