Despre înainte-mergătorii Antihristului şi prigoana vremurilor noastre

0
492

Despre înainte-mergătorii Antihristului şi prigoana vremurilor noastre

Sfântul Chiril al Alexandriei a spus aşa: „E mai bine să nu se petreacă semnele lui Anti­hrist în zilele noastre”. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de semnele sfâr­şi­tu­lui şi semnele venirii lui Antihrist, putem constata cu toţii că există trei direcţii, trei tendinţe. Una este cea a oamenilor care, iubitori de sine, deşi merg la biserică, îşi doresc să aibă parte de o viaţă cât mai tihnită, cât mai co­mo­dă, şi încearcă să ignore apostazia contemporană; în­cearcă să nu ţină seama de legalizarea păcatelor împotriva firii şi de prezentarea lor ca nişte lucruri normale; încearcă să nu ţină seama de profeţiile unor sfinţi şi cuvioşi care au vorbit despre sfârşitul lumii. Şi ţin cu dinţii de tihna lor lumească.O a doua tendinţă, mult mai periculoasă, este cea a ortodocşilor care, luând ca model diferitele secte apo­ca­liptice, nu au în cap decât cuvinte ca: „Vine sfârşitul lumii, pregătiţi-vă, speriaţi-vă, îngroziţi-vă, că va fi jale!”. Şi se lasă prinşi de un duh de tulburare pe care au sentimentul că trebuie să-l transmită tuturor. Ba încă îşi imaginează că fac aceas­ta din insuflarea lui Dumnezeu şi consideră că e o poruncă dumnezeiască să trâmbiţeze în stânga şi în dreapta că or­to­docşii trebuie să tremure de frică pentru că îl vor prinde pe An­ti­hrist. Voi mai reveni asupra acestei tendinţe.În cuvântul de astăzi mă voi opri însă asupra ce­lei de-a treia atitudini, singura atitudine care este conformă atât cu învăţătura Sfintei Scripturi, cu învăţătura Sfin­ţi­lor Părinţi şi cu învăţătura sfinţilor şi cuvioşilor care au fă­cut profeţii despre sfârşitul lumii, cât şi cu învăţătura pă­rin­ţi­lor duhovniceşti contemporani. Vă veţi da seama că această direcţie este foarte armonioasă. Consider că este linia pe care ar trebui să meargă orice creştin ortodox ca­re vrea să se mântuiască.În timp ce Sfântul Chiril ne spunea că ar fi bine să nu se petreacă semnele lui Antihrist în vremurile noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt spunea despre sfârşitul lumii: „Da, vremea e aproape. Dacă Apostolii au vorbit despre apropierea ei, noi putem spune cu siguranţă că sfârşitul bate la uşă.” Iar Sfântul Nicolae Velimirovici, ierarhul care a fost ca­no­ni­zat de Sinodul Bisericii Serbiei nu cu multă vreme în ur­mă, spunea următoarele lucruri: „Vedem şi noi multe sem­ne care au fost prezise de Domnul Iisus, nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii şi, cu atât mai puţin, să ne dorim înmulţirea răului în lume, căci, o dată cu înmulţirea răului, se înmulţeşte şi numărul nedrepţilor ce-şi pierd sufletul, iar noi, ca fii ai lui Dum­ne­zeu, trebuie să dorim ceea ce doreşte şi Părintele nostru Ce­resc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea nu are decât să se clatine, pământul să se cutremure şi stelele să cadă, noi trebuie să stăm fără tulburare, încre­din­ţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi dorind binele tu­turor făpturilor omeneşti”.Iată atitudinea echilibrată a Sfân­tului Nicolae Velimirovici, iată atitudinea echilibrată pe care ar tre­bui să ne-o însuşim şi noi. „Vedem semnele sfârşitului lu­mii”, spu­nea Sfântul Nicolae în secolul trecut, iar noi astăzi vedem încă şi mai multe semne. Precum ştiţi, unul dintre ele este preconi­zata intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.Prigonitorii turci, care au avut în stăpânirea lor multă vreme Muntele Sfânt al Athosului, nu s-au gân­dit să spurce acest loc permiţând femeilor să intre acolo, deşi ar fi putut s-o facă. Chiar şi nu­mai ca un capriciu, chiar şi numai pentru cadânele sale, ar fi putut un sultan să poruncească: „Femeile să aibă intrare liberă în Athos”. Şi, totuşi, păgânii turci nu au făcut-o, în timp ce anumiţi creştini din vremurile noastre, animaţi de o râvnă şi de o dragoste extraordinară faţă de ortodoxie, adunându-se la sinodul Uniu­nii Europene, au hotărât – după cum se poate citi pe www.europa.eu.int: „Parlamentul european cere ridicarea interdicţiei care împiedică accesul femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zonă geografică de 400 km2, unde accesul acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în anul 1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri ale regiunii, decizie care violează astăzi prin­cipiul univer­sal recunoscut al egalităţii genurilor, al non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra egalităţii, precum şi dis­poziţiile relative la libera circulaţie a per­soa­ne­lor în cadrul Uniunii Europene”.Nu sunt afirmaţii pa­ni­carde, este un citat din procesul verbal al şedinţei din 15 ianuarie 2003 privind si­tuaţia drep­tu­ri­lor fun­damentale în Uniune. Aşa cum mulţi ştiu, Grecia s-a opus ho­tărârii Uniunii Europene, mai ales că la mo­mentul aderării Greciei s-a întocmit o clau­ză specială care menţiona că Grecia aderă la Uniunea Euro­pea­nă, cu condiţia ca femeile să nu intre vreodată în Sfântul Mun­te Athos.Cu toate acestea, Parlamentul Uniunii Eu­ro­pene a trecut peste înţelegerea pe care o făcuse cu grecii. Deşi cererea din ianuarie a fost respinsă de către poporul binecredincios din Grecia, Uniunea Eu­ro­peană a mai făcut încă o cerere, invocând aceleaşi motive de ne­drep­tate, mare nedreptate care li se face femeilor. Nu ştiu dacă între timp grecii au apucat să respingă şi această cerere, sunt convins că o vor face. Dar, în acelaşi timp, îmi dau sea­ma că, aşa cum pentru legalizarea avortului s-au făcut dife­riţi paşi şi în cele din urmă avortul a fost legalizat, aşa vor încerca şi cu Grecia, ca – după presiuni repetate – să prindă Parlamentul Greciei la o cotitură şi să-i convingă pe parlamentari de faptul că nu e nimic rău, nu e nimic dramatic în intrarea femeilor în Muntele Sfânt.Înainte ca această pretenţie să devină oficială în luna ianuarie a anului 2003, acum vreo doi sau trei ani, din rânduiala lui Dumnezeu am ajuns în Sfântul Munte şi am vorbit cu mai mulţi părinţi care erau foarte frământaţi de această pro­blemă. Şi ei spuneau clar: „Dacă femeile intră aici, vine sfârşitul lumii. Aşa ne-au învăţat bătrânii noştri, aşa au profeţit sfin­ţii noştri, care erau făcători de minuni, cuvioşi, asceţi sau nebuni pentru Hristos”.Duşmanii Ortodoxiei ar vrea să poată de­monstra că astfel de profeţii – în care se face legătura dintre intrarea femeilor în Athos şi sfârşitul lumii – ar fi falsificate. Numai că, în Sfântul Munte Athos, înţele­ge­rea acestei grozăvii nu diferă de la o mănăstire la alta sau de la vreun schit la altul. Dacă cei care afirmă că vor binele grecilor vor face acest pas, vor lovi în ceea ce are mai sfânt Ortodoxia. Nu se poate ca ei să ne spună că ne iu­besc, că ne respectă credinţa, că ne respectă cultura, şi să calce în picioare Sfântul Munte.Este adevărat că, văzând semne cum este acesta, unii ortodocşi cad iarăşi în înşelare tipic sectară şi se apucă să facă tot felul de calcule precise privitoare la data sfâr­şi­tului lumii: „Peste cinci ani vine sfârşitul”. Sau: „Mai sunt câţiva ani şi cu siguranţă îl vom vedea pe An­tihrist. În cinci ani, maxim”.Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că, dacă vor îndrăzni unii ortodocşi să facă astfel de calcule precise – să-şi expună învăţăturile public, în conferinţe sau cărţi – vor fi nevoiţi ca, peste 15-20 de ani, să modifice cărţile pe care le-au scris, aşa cum au făcut diferitele secte care au tot anunţat cu dis­perare data sfârşitului lumii.Nu este în duhul Ortodoxiei să spună cineva: „Apocalipsa vine pes­te 15 sau peste 20 de ani, ori mâine sau răs­poi­mâine”. În acelaşi timp, însă, este în duhul Ortodoxiei să observăm şi noi sem­nele apropierii sfârşitului, să ţinem cont de aceste sem­ne şi să ne întărim în credinţă, să luăm putere pentru a re­zista prigoanei de astăzi. Pentru că nu este nevoie să vină Antihrist ca unii ortodocşi să se lepede de credinţa lor. Se leapădă de Hristos toţi cei care trăiesc în patimi, toţi cei care se leapădă de Biserică pentru a trăi după pro­prii­le pofte.Un creştin a venit la avva Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Mă tem că va veni Antihrist”. Şi avva Paisie l-a în­trebat: „O fi oare mai înfricoşător decât diavolul? Sfânta Ma­rina s-a bătut cu diavolul, Sfânta Iustina a izgonit dra­cii, atâţia şi-atâţia sfinţi s-au luptat, ori faţă către faţă, ori prin rugăciune, cu puterile întunericului. Şi le-au biruit”.Nouă, creştinilor, ar trebui să ne fie străină tea­ma şi dis­perarea că Antihrist va veni. Trebuie să ne fie tea­mă de căderile şi de patimile noastre. Dacă noi vom cădea în pa­timi, ne lepădăm de Hristos până să vină Antihrist. Iar da­că noi vom merge pe calea virtuţii, vom merge şi dacă va veni Antihrist.Venind pe tren, o creştină m-a în­trebat: „Şi care-i punctul tău de vedere în această privinţa? Ce-o să spui la conferinţă?”. I-am spus: „Eu nu am un punct de ve­de­re personal asupra acestui subiect. Pentru că într-o problemă atât de importantă, sau în orice problemă bisericească, punctul meu de vedere nu are aproape nicio valoare. Trebuie să înţelegem care este cu­ge­tul Bisericii, tre­buie să înţelegem cum vede Biserica o problemă sau alta, şi noi să încercăm să ne însuşim acest punct de vedere, înţelegând că Biserica nu este altceva decât o şcoa­lă a adevărului”.Ar fi absurd să vă vorbesc despre în­vă­ţă­tura orto­doxă, despre venirea Antihristului, dacă nu aţi şti că învăţă­tu­ra Bisericii nu este altceva decât adevăr, de la un capăt la altul. Noi ori înţelegem că învăţătura Bisericii este adevăr, şi încercăm să cunoaştem acest adevăr, ori credem că învăţătura Bisericii e adevăr amestecat cu minciuna – şi atunci e lesne de înţeles de ce ne permitem să extragem din predanii numai atât cât îi convine raţiunii noastre neputincioase. Numai că cei care nu înţeleg că în Biserică se află – în plinătatea sa – adevărul nu vor putea înţelege aşa cum trebuie niciuna dintre învăţăturile Bisericii, niciuna dintre ho­tă­rârile Sfintelor Sinoade şi, cu atât mai puţin, delicata în­vă­ţătură despre sfârşitul lumii.Nu îmi este ruşine să recunosc puţinătatea priceperii mele în abordarea unei asemenea teme. Am decis să vorbesc despre un asemenea subiect după ce am pri­mit o scrisoare de la o mamă a cărei fiică a luat-o pe dru­muri greşite, şi scrisoarea m-a pus foarte tare pe gânduri. Mai exact: dacă în prima ediţie a cărţii mele despre în­te­me­ierea unei familii, Cartea Nunţii, tonul era cât se poate de deschis, „dragoste, pace, frumuseţea căsătoriei” etc., etc., după ce am tipărit prima ediţie a cărţii, primind scrisoarea acestei mame şi, mai ales, ci­tind programa Ministerului Educaţiei şi Cercetării despre Educaţia pentru sănătate, m-am întristat foarte tare. Am în­cer­cat să văd şi eu CD-ul recomandat de minister, ca să-mi dau seama ce vor învăţa copiii mei în şcoală, şi am constatat că Mi­nisterul Învăţă­mân­tu­lui îşi doreşte ca fiii noştri, peste ani de zile, la ora de edu­ca­ţie pentru sănătate, să vadă organe se­xuale masculine şi fe­minine. Materialul Minis­te­rului Învăţământului nu este făcut ca să aibă un caracter strict informativ, ci este făcut în aşa fel încât să le fie stimulată cu­rio­zi­tatea elevilor. Întrucât bănuiesc că unii dintre voi nu ştiu exact ce anume prevede programa respectivă, este mai firesc să vă dau de­talii precise privitoare la această programă.Auziţi ce vor aceştia să în­ve­ţe copiii noştri în şcoli: „Se pare că sexul oral genital este mai frecvent întâlnit la per­soanele civilizate, cu o igienă per­so­na­lă ridicată, pre­cum şi la cuplurile homosexuale”. Vreau să fac o mică pa­ranteză: deci, dacă nu-l practicăm, înseam­nă că nu sun­tem persoane civilizate. „Poziţiile în care este practicat sunt cele mai variate, mai cunoscută fiind poziţia «69»”, care este descrisă cu amănuntul în programa res­pectivă.Poa­te că pe unii, inconştienţi fiind, îi bufneşte râsul, pe alţii, însă, îi doa­re inima, pentru că vor fi părinţi peste câţiva ani şi vor suferi aflând ce învaţă copiii noştri la şcoală.Continui să citez: „Preferinţa multor cupluri pentru sexul oral genital este motivată de faptul că reprezintă o mo­da­li­ta­te de a avea relaţii sexuale, fără riscul apariţiei unei sar­cini, pre­cum şi un mijloc de a ajuta bărbatul în a obţine erecţii, iar pen­tru femeie, de a avea relaţii sexuale fără a-şi com­pro­mite virginitatea.” Deci fetiţele, fetele noastre or să afle că pot rămâne fecioare, fecioria va fi la locul ei, trebuie doar să lucreze în altă parte.Ascultaţi cu atenţie, şi închei acest citat blasfemi­a­tor, dar care este strâns legat de tema con­fe­rin­ţei noastre. „Considerat ca o relaţie din sfera norma­lu­lui de către se­xo­logi, şi apreciat de către cei care-l prac­ti­că, sexul oral ge­ni­tal este condamnat în continuare de anu­mi­te persoane sau grupuri populaţionale – auziţi de ce! – din cauza criteriilor moral-religioase sau, pur şi simplu, din cauza lipsei de ex­perienţă.” Adică, va trebui ca fiii noş­tri să aibă mai întâi puţină experienţă şi abia apoi să îşi for­me­ze un punct de vedere.Pe un forum religios de pe internet, un tată a copiat câteva citate din programa respectivă. Şi un monah a protestat: „Nu vă e ru­şi­ne să scrieţi aşa ceva pe forumul nostru, care e un forum de discuţii re­li­gioase?”. Eu sper să vă daţi seama că citatele pe care vi le-am dat se leagă cât se poate de strâns de viitorul religios al nostru şi al copiilor noştri.M-a apăsat foarte tare citirea programei – există şi programă scrisă, şi un CD în care sunt imagini palpitante pentru unii, dramatice pentru alţii. Deşi programa Educaţiei pentru sănătate este aprobată din iunie, aşteptam cu inima strânsă începerea anului şcolar, să văd dacă a fost inclusă în forma finală în programa de în­vă­ţământ. Dar, deocamdată, au amânat acest proiect. S-ar putea să îl mai amâne un an, doi, cinci, zece.Este trist, însă, că oa­me­nii care trebuie să se ocupe de edu­caţia copiilor noştri dau dovadă de atâta „respect” faţă de valorile creştine şi vor să ne distrugă fiii. Satana şi‑a dat seama că dacă astăzi îi va îngenunchea pe copiii noştri, mâine copiii îl vor chema pe Antihrist.Spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov că Antihrist nu va veni de capul lui. Antihrist va veni pentru că lumea îl va chema. Va fi o foame după Antihrist, o foame după mi­nunile sale, după bunăstarea materială pe care o va da, va fi o foame după liniştea socială pe care o va aduce.Fac o paranteză: un prieten de-al meu a fost acum câteva luni în Italia pentru nişte afaceri. A fost dus în nu ştiu ce orăşel, pe-un vârf de munte, într-o cetate închisă, totul superb, civilizaţie, lux, mari ma­ga­zi­ne de bijuterii etc. Numai că noaptea s-a oprit curentul. Din casă nu puteau ieşi, uşa se deschidea elec­tric. Să ajungă în maşină, să dea drumul la radio, nu se putea, pentru că n-a­veau cum să iasă din casă; garajul era închis, nu se des­chidea decât cu curent electric. Te­le­foanele erau descărcate, n-au avut la ce să le încarce.În cele din urmă au reuşit să iasă şi au discutat cu o vecină, care le-a spus: „Arabii au aruncat în aer două centrale elec­trice. E îngrozitor! Răzbu­narea lor pe capul nostru”. Panică, pa­nică, panică! De fapt, fusese o simplă defecţiune la cen­trala electrică, defecţiune care a fost remediată după câ­te­va ore. Dar mi-a spus prie­te­nul meu: „Am înţeles ce-o să fie când o să vină An­ti­hrist. O să fie o panică generală. Ha­os, haos, haos, şi lu­mea o să vrea linişte, lumea o să vrea echilibru, lumea o să vrea stabilitate socială, bani – şi lumea îl va chema pe Antihrist”.Este destul de riscant să vă spun punctul meu de vede­re asupra sfârşitului lumii sau să vă povestesc întâmplări cu prietenii mei. Este mult mai de folos să vă pun înainte câ­te­va din cuvintele marilor părinţi duhovniceşti, cuvinte ale sfinţilor care au vorbit despre acest sfârşit al lumii. Şi poate că cel mai cunoscut părinte care a scris şi a vorbit foarte mult în ultimii ani despre aceste vremuri groaznice este avva Paisie Aghioritul.Pe acesta l-a întrebat un creştin: „Pentru ce întârzie sfârşitul lu­mii?”. Şi răspunsul primit este foarte important: „Întârzie din pri­ci­na ta şi a mea”, şi putem înţelege deci că şi a mea, şi a ta, şi a ta, şi a ta şi din pri­ci­na noastră. De ce? „Ca să dobândim o stare duhovni­ceas­că bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că, de se va în­tâm­pla acum, ne vom pierde amândoi.” Adică, Dum­ne­zeu nu va îngădui să vină vremea sfârşitului înainte ca fiii Bi­se­ricii să fie pregătiţi; fiii Bisericii vor înţelege că se apro­pie vremurile.Este adevărat că Hristos va veni ca un fur; asta în­seamnă că nu va şti nimeni nici ziua, nici ceasul, dar sem­nele le vom cunoaşte. A fost întrebat avva Paisie dacă ne vor impune pe­cet­luirea cu semnul fiarei. Şi a răspuns: „Politeţea lor nu va ajunge până acolo. Vor fi politicoşi, pentru că vor fi eu­ro­peni, vor arăta că sunt la înălţime. Nu îi vor chinui pe oa­meni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spu­ne ei: «Fără pecete, vă chinuiţi. Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de greu». Nu se vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari, dacă vor avea”.Şi zice părintele Paisie: „De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă omul curaj să cultive grâu, cartofi, să pună puţini măslini şi atunci, cu vreun animal, cu o capră, cu puţine găini, va pu­tea înfrunta nevoile fa­miliei sale. Pentru că şi provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu ţin mult şi se strică repede. Pentru cei aleşi se vor scurta însă zilele”.Un rezumat al răspunsului pe care-l dă părintele Paisie ar fi ur­mă­to­rul: să ne învăţăm cu o viaţă strâmtorată, să ne învăţăm cu o viaţă de nevoinţă. Pentru că dacă vom fi învăţaţi cu pos­tul şi cu nevoinţa, nici nu vom simţi că vine prigoana.Nu vreau să minimalizez greul din vremurile res­pec­tive, ci vreau doar să precizez că cei obişnuiţi cu crucea vor putea rezista. Ne-am putea gândi la prigoana comunistă, când mirenii şi preoţii şi ierarhii care se aflau în închisoare trăiau cu foarte puţină hrană. Şi, totuşi, Dumnezeu îi ţinea în viaţă. Aşa cum i-a ţinut şi pe sfinţii mucenici din primele secole, care erau atât de frumoşi la fa­ţă încât prigonitorii se mirau de chipurile lor.Să observăm însă faptul că deşi slujitorii Satanei vor fi politicoşi şi nu vor impune oamenilor să primească pecetea, totuşi cei slabi în cre­dinţă nu vor rezista unei astfel de ispite, pentru că au fost învăţaţi cu o viaţă comodă pe care Antihrist le-o va oferi numai dacă i se vor închina lui.Cât de uşor este pentru oamenii care nu se gândesc la sfârşitul lumii să-şi imagineze că va veni o eră de îm­pli­nire, o eră de dragoste, de înfrăţire între toate popoarele şi religiile, o eră în care va domni pacea, o adevărată nouă eră, New Age, în care omul va ajunge la maturitatea spi­rituală, creştinii vor spori duhovniceşte şi vor avea tot felul de harisme… Dar sfinţii Bisericii ne atrag aten­ţia asupra faptului că a aştepta o Împărăţie a lui Dum­ne­zeu pe pământ es­te o mare rătăcire.Chiar dacă unii filosofi aşa-zis orto­docşi, precum Ni­colae Berdiaev (care a vorbit şi el despre această eră a Du­hului Sfânt) au propagat astfel de idei eretice chiar dacă alţii s-au găsit să îmbrăţişeze în­vă­­ţă­tu­ri­le lor, totuşi părinţii cu viaţă sfântă, cum este pă­rintele Se­rafim Rose, le-au stat împotrivă. Noi ştim că nu va fi nicio Îm­părăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Noi ştim că vor veni vremuri grele, vremuri de prigoană, care-i vor aju­ta pe creştini să ajungă în Împărăţie, însă nu în cea pă­mân­teas­că, ci în cea cerească.Ultimul citat pe care-l dau din părintele Paisie de la Sfântul Munte Athos este foarte important pentru fiecare dintre noi. La întrebarea: „Care vor fi paşii?”, el răspunde: „Încet, încet, du­pă cartelă şi buletin de identitate, adică după îndo­sa­ri­e­re, vor înainta în mod viclean la pecetluire. Vor sili, prin di­fe­ri­te mijloace viclene, pentru ca oamenii să primească pe­ce­tea pe frunte sau pe mână”.Fac o paranteză: am citit o măr­turie a unui om care afirma că a lucrat pentru unul din ma­rile guverne ale lumii; era doctor şi se ocupa de im­plan­tu­rile în trupul ome­nesc, şi spunea: „Am realizat im­plan­turi fiind convins că facem acest implant spre binele oa­menilor. În etapa fi­nală trebuia găsit locul, în trupul uman, în care ar fi tre­buit să se facă implantul, astfel încât să nu aibă nevoie de baterii, ci să funcţioneze cu energia organismului”. Şi după ce a studiat care sunt locurile ideale în ca­re s-ar putea implanta un astfel de microcip, cei de la secţia respectivă au spus: „pe frunte şi pe mână”. Şi atunci, cercetătorul în cauză şi-a dat seama că lucrase pentru uneltele An­ti­hristului. A părăsit serviciul, a scris mărturisirea fără­de­le­gii sale şi s-a retras. Mulţi vor crede că astfel de de­cla­ra­ţii nu au nicio valoare. Alţii, însă, îşi vor da seama că o astfel de declaraţie se inter­sectează cât se poate de clar cu învăţătura Cuviosului Paisie. Părintele continuă: „Vor forţa astfel lucrurile şi vor spune: «Vă veţi miş­ca numai cu cartele». banii se vor desfiinţa. va da cineva cartela la magazin şi va cumpăra şi vânzătorul va lua banii din bancă”.E ceva rău în cartele? Să ne dăm seama de un lucru: există oameni care stau departe de Biserică şi judecă lucrurile din alt punct de vedere decât noi, creştinii. Dacă n-am fi creştini, şi noi ne-am dori car­tele, pentru că e un sistem cât se poate de simplu şi nu are nimic rău în sine. Putea exista un sistem de cartele şi chiar de microcipuri care să nu aibă nimic rău în el însuşi. Puteau să existe cartelele doar aşa cum se folosesc în prezent: pen­tru a face cumpărături, pentru una, pentru alta, şi atât. Nu­mai că de la cartela simplă se va ajunge la cartela im­plantată, şi, daţi-vă seama, necreştinii, necredincioşii vor cere implanturile, aşa cum unii le şi cer deja.Poate aţi auzit că sunt locuri deja, în America, în care oamenii au posibilitatea de a-şi pune astfel de im­plan­turi. De ce o fac? Să nu fi fost creştin şi să ştiu că vor pleca copiii mei în cine ştie ce excursie, într-un loc în care s-ar putea rătăci, şi să ştiu că aş avea alternativa de a le pune microcipul ca în cazul în care s-ar pierde să-i găsesc prin satelit, mi s-ar pă­rea o prostie să nu le pun copiilor microcipul. Aşa cum foar­te mulţi deja pun microcipuri la câini şi la alte ani­male. Raţionamentul e practic: dacă vecinul îmi fură calul, eu văd prin satelit unde e calul şi exact în satul ăla mă duc şi iau calul şi gâtul vecinului!Deci noi nu trebuie să ne înfierbântăm, să ne încrâncenăm şi să spunem: „Sunt handicapaţi cei care vor microcipuri!”. Da­că nu credeam în Dumnezeu şi nu eram creştin, mi s-ar fi părut o prostie să nu îmi pun microcip.Să vă fie clar de ce mulţi vor vrea pecet­lui­rea: „este cât se poate de practică, nu implică nimic rău”, din punctul lor de vedere.Problema care e? Problema e că în momentul în care se va face această pecetluire, se va face cu semnul fiarei. Şi pentru necredincioşi, semnul fiarei va fi o joacă; vedem în tot felul de filme că eroii au nume de demoni, sau ştiţi cu toţii de parfumul lui Banderas, Diavolo. Oamenii, obişnuiţi să ia în râs astfel de nume, o să-şi pună 666! Ei, şi? Puteau, în egală măsură, să-şi pună pe frunte sau pe mână icoana cu Mântuitorul, că la fel de tare i-ar fi interesat, înţelegeţi? Ei vor şti că au banul asigurat, că au masa asigurată, că au stomăcelul plin, şi gata! Nu îi interesează altceva.Problema va fi însă pentru creştini. Părintele Paisie continuă: „Cel ce nu va avea cartelă nu va putea nici vinde, nici cumpăra. Pe de altă parte, vor face reclamă sistemului perfect al pecetluirii cu raze laser cu 6-6-6, pe mână sau pe frunte, care nu se va vedea la exterior. În acelaşi timp, la televizor vor arăta că cutare a luat cartela cutăruia şi i-a luat banii din bancă, şi vor spune mereu: «Mai sigură este pecetluirea cu raze la­ser, pe mână sau pe frunte, pentru că numai deţinătorul îşi ştie numărul lui. Pecetluirea este sistemul perfect. Celălalt nu-ţi va putea lua nici capul, nici mâna şi nu-ţi va vedea pecetea»”.Un argument, iarăşi, foarte practic: aşa cum pier­dem portofele sau chei, o dată sau de mai multe ori în via­ţă, putem să ne pierdem şi cartela. Nu e nicio problemă, nicio di­fe­renţă, de pierdut tot putem să o pierdem. Şi atunci, practic, e mai firesc să o ai la purtător. Da­că o ţii precum pe cheie la gât, se poate să se rupă sfoa­ra, să rămâi fără cartelă. Şi iată un alt argument pentru necredincioşii care vor cere implantul.Zice aşa părintele Paisie: „Şi nu numai când dăm, dar şi când tre­bu­ie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să cău­tăm totdeauna ce odihneşte celălalt suflet. Să nu existe înlă­un­trul nostru nesaţ, să nu avem gândul că suntem îndrep­tăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru ce­lălalt”. Am încheiat cu citatele din Părintele Paisie, rugându-vă să fiţi atenţi asupra ultimei idei: dacă vom fi în­văţaţi cu măsura, vom re­zis­ta. Dacă vom învăţa să ne iubim aproapele şi să îl ajutăm după putere, ne va fi mai uşor să rezistăm în vremurile de prigoană.Acum vă voi citi lista întreagă: înainte-mer­gă­torii Antihristului. Împărţiţi pe continente, pe ţări, pe oraşe, pe sa­te, pe cartiere, pe străzi… Evident, glumesc! Ar fi absurd ca cineva să-şi imagineze că poate face o astfel de listă completă. Im­por­tant este, însă, nu să fim obsedaţi să aflăm încă unul sau încă doi sau încă trei dintre aceşti înainte-mergători, ci să avem criteriile după care să-i putem recunoaşte. Crite­riile acestea ne vor ajuta să-i identificăm chiar şi acolo un­de, dacă ne-am fi pripit, nu am fi reuşit să o facem.Sfântul Antonie cel Mare spunea despre Arie că es­te Antihrist. Întrebare: „A venit Antihristul acum 1700 de ani, pe vremea Sfântului Antonie?”. Bineînţeles că n-a venit! Sfântul Serafim de Sarov spunea despre Ivan Sverdoşeev, cel care le prigonea pe surorile de la Mănăstirea Diveevo, că este Antihrist. A venit Antihrist pe vremea Sfântului Se­rafim de Sarov? Evident, nu. Sfinţii i-au numit antihrişti şi pe înainte-mergătorii Antihristului.Ia să vedem lista cu nume de antihrişti pe care o dă Sfânta Scrip­tură. Ea zice aşa: Mulţi amă­gi­tori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amă­gi­to­rul şi Antihristul. Şi orice duh care nu măr­tu­riseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumne­zeu, ci este du­hul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este chiar în lume.Criteriul este precis, este clar. Antihristul va nega dumnezeirea Mântuitorului Hristos, va nega învăţătura fun­damentală a credinţei creştine. Sunt mulţi amăgitori, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, şi de atunci s-au înmul­ţit şi se vor mai înmulţi până la sfârşitul veacurilor. Şi, pe mă­sură ce ei se vor înmulţi, creştinii vor avea şi mai multe cri­terii ca să-i identifice.O să vorbesc puţin despre înainte-mergătorii Antihristului pe care îi putem identifica în cultura contem­po­rană, în politica contem­po­rană şi în anumite părţi ale conducerii bisericeşti con­tem­porane.Nu este greu să observăm faptul că mass-media ne bagă pe gât învăţătura Antihristului. Nu este greu să ve­dem că aşa-zişii oameni de cultură, chiar dacă într-o anu­mi­tă măsură cochetează cu Ortodoxia şi se pricep să facă exegeze, să scrie articole sau să ţină discursuri, nu-L tră­iesc pe Hristos. Să nu ne fie teamă să vedem în aceşti li­deri de opinie înainte-mergătorii Antihristului. Dacă nu aş fi fost tânăr, dacă aş fi fost părinte bă­trân, cu o experienţă duhovnicească temeinică, aş fi în­drăz­nit să-i nominalizez pe unii dintre aceşti înainte-mer­gă­tori ai Antihristului. Numai că, având dinţi de lapte, nu mă încumet să o fac. Şi cei cu dinţi de lapte nici nu trebuie să facă aşa ceva; tre­buie să o facă părinţii lor duhovniceşti.

Cuviosul Părinte Iustin Po­po­vici spunea despre cultura contemporană că este aria­nistă. Dacă spui aceasta unor intelectuali, vor scoate carnetul de în­sem­nări şi vor scrie o notă gen: „Iustin Popo­vici este un părinte extremisto-fundamentalisto-misticoido etc”. Vor fi mulţumiţi în sinea lor că au mai iden­ti­fi­cat un agent al fanatismului ortodox şi vor căuta ca pe vii­tor să treacă cu vederea orice scriere şi orice referire la acest pă­rinte. Dar Iustin Popovici este un părinte cu viaţă sfântă; vreme de 40 de zile după ador­mirea sa, la mormântul său s-a văzut o lumină nepământească.Aş aprecia curajul unui tânăr de-o vârstă cu noi, La­u­renţiu Dumitru, a cărui culegere de articole a apărut de curând. Am avut bucuria de a tipări această culegere de articole foarte curajoase, care are titluri gen: Mircea Eliade, între erudiţie şi bordel – cu argumente şi cu citate smintitoare, de care pă­rinţii ortodocşi care vor să-l ţină pe Eliade de guru ortodox nu ţin seama, din lipsă de cultură, din comoditate, din frică sau din alte motive.Şi iată că un tânăr ca noi pune degetul pe rană. Într-un articol extraordinar, inti­tulat De trei ori femeie, numai creştină nu – recu­nosc, titlul mi-a mers la inimă – Laurenţiu Dumitru spune aşa: „Este greu să fii nefavorabil, este greu să scrii nefavorabil des­pre o per­­soa­nă atât de iubită şi apreciată cum este vedeta postului Acasă TV, Mihaela Tatu. Este volubilă, deschisă, opti­mis­tă, încrezătoare, mereu cu zâmbetul pe buze. Dum­nea­ei do­reşte din tot sufletul să destupe minţile femeilor, mai ales ale celor trecute de prima tinereţe, apoi să le scoa­tă din starea de blazare în care multe se complac”. La prima vedere, totul pare în regulă. Însă nu-i deloc în regulă. Este deci cazul să mărturisim, că de vom tăcea, vor striga pie­trele în locul nostru.Să vă fac o mărturisire. După ce am fost în Sfântul Munte Athos şi un părinte a insistat să-mi tipăresc con­ver­ti­rea la ortodoxie, treceam printr-un moment de mare fră­mântare, că mă temeam să scriu puţin altfel, să fiu eu Gică-Contra a­tunci când atâţia cochetează cu înţelepciunea acestei lumi. Şi, când eram mai amărât, primesc un mesaj din Athos: „Da­că noi vom tăcea, pietrele vor striga”. Atât mi-a scris monahul athonit. Am fost foarte impresionat de aceste cuvinte. Şi mi-am dat seama că pentru noi sunt cuvintele astea, fraţilor. Dacă eu, voi şi ceilalţi vom tăcea, pietrele or să strige. Nu e de joacă. Şi iată pe cineva care n-a tăcut. Continuă Laurenţiu Dumitru: „Emisiunea capătă, din când în când, amprentă sexuală. Ca teolog ortodox şi tată creştin, sus­ţin că modul în care doamna Mihaela Tatu încearcă, îm­preună cu in­vi­taţii săi, să facă educaţie sexuală tele­spec­tatorilor este cu totul străin de duhul Bisericii. Mai mult chiar, pun în peri­col mântuirea pe care Hristos i-o promite omului şi pentru care El S-a jertfit”. Aţi mai citit cuvinte or­todoxe care analizează poziţia unor astfel de lideri de opi­nie? Prea pu­ţine sau aproape deloc. „Mihaela Tatu şi unii dintre in­vi­taţi pro­po­văduiesc cu patos experienţele sexuale pre­maritale, nor­ma­litatea masturbării, sexul oral şi anal, ex­plicând cât sunt de fireşti.” Chiar dacă mi-a fost ru­şi­ne când am citit în faţa părinţilor şi maicilor care sunt de faţă citatele din programa în­vă­ţământului, pă­rinţii şi maicile trebuie să-şi aducă aminte că pe acasă au fraţi, verişori, prieteni, colegi, care sunt ispitiţi de acest duh al desfrâului, şi să-şi dea seama că trebuie să le atragă atenţia asupra gravităţii acestei alegeri. „Nu decazi moral – spune dumneaei cu un ton firesc, greu de închipuit. «Perversiune e doar atunci când apare constrângerea» sau «În iubire nu există perversiune, totul e permis dacă ambii sunt de acord»”.Şi Laurenţiu Dumitru continuă: „E de notorietate întâmplarea următoare: un coleg de trust a fost oprit de o vecină în vârstă, care i s-a plâns că doamna Tatu face, în emisiunile ei, apologia sexului o­ral. «Am şi eu o nepoată care se uită la televizor, şi aude aşa ceva», a zis femeia, «e frumos să se spună asemenea lu­cruri, domnule X?» La care, domnul X, armonizând po­li­ti­ca postului cu a sa opinie personală, i-a răspuns: «Nu ştiu dacă e frumos, dar tare-i plăcut»”. Şi, în încheierea acestui articol, autorul zice aşa: „Din nefericire, femeia, în viziunea Mihaelei Ta­tu, trebuie să fie de trei ori femeie – mamă, soţie, femeie cu carieră, numai bună creştină, nu!”Vă rog să ţineţi minte acest nume şi acest titlu: Lau­ren­ţiu Dumitru, Hristos şi tinerii, cred că va ajunge foarte cu­rând la sufletele tinerilor care vor avea ocazia să citeas­că această carte; nu îi fac reclamă ca editor, ci pur şi simplu ca cititor căruia i-au plăcut temele propuse şi modul de tratare.De la înainte-mergătorii Antihristului în cultură vom trece la politică. În ceea ce priveşte politica, ar trebui să vă vor­beas­că cineva care se uită la ştiri, citeşte ziare şi cunoaşte oa­re­cum politica de astăzi; numai că eu sunt foarte ocupat cu al­tele şi nu vă pot da detalii palpitante privitoare la politica zilelor noastre. Oamenii politici pretind că vor să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin bunăstare, pace, fericire. Ce altceva aţi vrea să aducă? Iadul? Cum l-au adus în Ser­bia? „Iadul? Numai la vecini. La noi acasă, nu!”E clar că oamenii po­li­tici care nu au credinţă în Iisus Hristos şi care nu ştiu că vor învia nu pot înţelege perspectiva creştină asupra vieţii. Eu chiar mă gândeam să merg o dată pe stradă şi să le zic oamenilor: „Vă dau o veste nouă, nouă, nouă: Hristos a înviat!”. Mi se părea cea mai nouă veste, pentru că deşi sintagma asta o ştiu mulţi şi o repetă even­tual de Paşti, dacă vin, de formă, la biserică, practic ei nu-şi dau seama că Hristos a înviat. Este o chestie extraor­di­na­ră că Hristos a înviat. Şi-aş fi vrut să le spun: „Hristos a în­viat!”. Însă mi-am dat seama că aş fi ridicol. În momentul în care ei nu cred că Hristos a înviat, e clar că vor căuta să niveleze credinţa creştină, vor căuta să-i aducă pe creştini la acelaşi punct de vedere cu al lor.Câtă vreme o să îi auziţi pe oamenii politici spunând că vor aduce bunăstare mondială, pace mondială, echilibru financiar mondial, că vom scăpa de sărăcie, şomaj etc., etc., să ştiţi că unii dintre ei sunt chiar sinceri. Dar, chiar dacă s-ar întâmpla cum spun ei, după toate astea va veni Antihrist. Este foarte ciudat că ei vor din ce în ce mai mult bine şi, „pac!”, cad bom­bele pe Serbia ortodoxă. Este foarte ciudat că ei vor nu­mai bine, toleranţă şi înţelegere şi, „pac!”, vor să intre fe­me­ile în Sfântul Munte. Şi o să mai vină astfel de surprize la momentul potrivit, ei abia le clocesc.Despre ca­pi­to­lul politică vorbesc mai puţin. Trec la capitolul biserică, despre care voi vorbi cu grijă. Aseară a fost un simpozion „Pă­rintele Serafim Rose”, şi a trebuit să-i prezint viaţa şi în­vă­ţă­turile. Nu era corect din partea mea să trec cu ve­derea faptul că părintele Serafim Rose a fost prigonit de către un ierarh. A fost prigonit aşa cum fusese prigonit şi pă­rintele său duhovnicesc, Sfântul Ioan Maximovici – făcă­to­rul de mi­nuni din San Francisco. Precum ştiţi, Sfântul Ioan a fost adus în tribunal, în proces civil. El, care vindeca bol­navi prin rugăciune în­că din timpul vieţii, el, care făcea mulţime de mi­nuni, a fost chemat la tribunal de către unii ortodocşi care erau duşmani ai Bisericii.Pentru că prezentasem câteva amănunte de genul acesta, la partea cu întrebările, un părinte a spus la un moment dat: „Danion Vasile n‑a vrut să fie anticlerical în ceea ce a spus, dar…” şi a con­tinuat, iar pe mine m-au durut cuvintele sale. Şi m-am fră­mântat câteva ore din cauza asta. Am fost an­ticlerical, fiind obiectiv? Era mai corect să trec cu vederea faptul că părintele Serafim a fost prigonit aşa cum a fost prigonit şi Sfântul Ioan Maximovici?La Mă­năstirea Radu Vodă, unde au fost aduse moaştele Sfântului Ierarh Nectarie, celălalt mare fă­că­tor de minuni al seco­lului XX, la Vecernia dinaintea praznicului Sfân­tului Nectarie am ţinut o predică, un semn de mulţumire pentru că sfântul m-a aju­tat (a doua zi urma să fie botezată fetiţa mea, Nectaria). Mi-am dorit tare mult să predic atunci şi am predicat. După predică mi-a zis cineva: „Nu-i frumos că ai amintit faptul că l-au prigonit alţii, că l-a prigonit Patriarhul Sofronie al Alexandriei, trebuia să treci cu vederea asta”.Să ne întrebăm oare ce-ar fi să ne apucăm acum să modificăm noi Vieţile Sfinţilor, să dăm nişte variante giorno, ca să nu supere pe nimeni, şi apoi să dăm ochii cu sfinţii, la Judecată. Mi-ar fi foarte frică!Despre subiectul căderii unor clerici voi vorbi cu inima strânsă. Vă rog să mă credeţi că-i iubesc din tot sufletul meu atât pe preoţii, pe ierarhii contemporani cu viaţă sfântă, cât şi pe toţi sfinţii şi pe cu­vioşii Bisericii care au urcat treptele ierarhiceşti. Sunt convins că cine dă cu barda în preoţi şi-n ierarhi, dă cu barda în Biserică. Totuşi, Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că între lucrările diavoleşti în secolul XX a fost compromiterea unei părţi din condu­ce­rea Bisericii. Unii ierarhi veneau la adunările ecumenice şi spuneau: „Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia e linişte. Staţi li­niş­tiţi, fraţilor, în Rusia se face închisoare numai din mo­tive politice”.Am citit o declaraţie, o acuzaţie parcă la adre­sa unor mari ierarhi ruşi care erau acuzaţi de fascism. Şi mă gândeam: ia uite, acuzaţia asta cu fascismul, şi la noi, şi la ruşi, când vrei să dai în mărturisitorii lui Hristos, îi acuzi că sunt fascişti. Acuma cred că ar trebui să-i acuzi că sunt filo-talibani, sau că au cine ştie ce simpatii extremiste…Aş atrage atenţia asupra acestui subiect de­li­cat – modul în care diavolul reuşeşte să se infiltreze în ierarhie numai printr-un singur exemplu. Dar mai întâi întreb: este oare acesta un capitol care a răsărit în istoria Bisericii abia în secolul XX? Ia gândiţi-vă! Dacă citim Vieţile Sfinţilor, vedem că au existat ierarhi şi preoţi nevrednici încă de la începutul Bi­sericii, Iuda fiind exponentul lor de vază.S-a citit odată la biserică, din Minei, un caz ieşit din comun: ca să pri­gonească un ierarh cu viaţă sfântă, un om s-a arătat noaptea în mănăstirea unde stătea ierarhul şi i-a păcălit pe unii monahi lipsiţi de discernământ că ar fi înger. Şi aceia l-au crezut. Şi le spu­nea: „Fraţilor, ierarhul vostru e păcătos, ierarhul vostru e…”. Şi-n cele din urmă ierarhul a fost îndepărtat de pe scaunul său, iar cel care se dăduse drept „înger” a luat tronul arhieresc. Dumnezeu a rânduit însă ca, peste ani şi ani, moaştele sfântului ierarh care fusese prigonit să se întoarcă la lo­cul prigonirii. Creştinii, care cu vreme în urmă îl dispreţuiseră pe ierarh, l-au cinstit mai apoi cu multă dragoste şi evlavie.Vedem, deci, nu numai faptul că au existat ierarhi prigoniţi încă din primele secole, ci şi că au existat ierarhi care au luat tronul arhieresc prin mijloace mai puţin sau chiar deloc binecuvântate. Dar vedem şi că până la urmă lucrarea diavolului nu a biruit lucrarea dumnezeiască. Da, există motive de sminteală, motive de poticnire. Dar cine vrea să Îl slujească pe Dumnezeu nu se lasă biruit de sminteală.Mulţi se gândesc cu groază cum o să stea îm­po­tri­vă, ce o să facă dacă o să prindă vremurile de pe urmă, de sminteală şi apostazie. Dar frica şi panica îi cuprind numai pe cei slabi în credinţă. Noi, ca oameni, ne cunoaştem neputinţele. Dar, în acelaşi timp, tre­buie să ştim că, în măsura în care suntem creştini, pe noi ne ţine Hristos. Şi să nădăjduim că Hristos ne va întări şi, dacă vom cădea, ne va ridica.Am să vorbesc acum puţin despre prigoana contem­po­ra­nă. De obicei, cine pronunţă un astfel de cuvânt este luat în vizor şi i se pun diferite etichete.Voi începe cu prigoana contemporană în familie, când soţul este prigonit de soţie, sau tatăl este prigonit de co­pii, sau copilul este prigonit de tată. Ne-a spus Hristos că vor fi mari lupte în interiorul familiilor, lupte care se accentuează din zi în zi. În momentul în care durează nu o zi sau două, ci săptămâni, luni şi chiar ani, luptele acestea macină su­fletul omenesc. Tinerii care sunt prigoniţi, aceşti tineri care merg la biserică, nu-şi dau seama că duc o cruce foarte importantă, nu-şi dau seama de valoarea muceniciei nesângeroase pe care o duc. Este plictisitor, la un moment dat, să te certe mama, tata sau chiar şi bu­nica – dacă nu este credincioasă. Şi totuşi, astfel de tineri ar trebui să-şi dea seama că vor avea mare plată de la Hristos. Soţii care sunt pri­goniţi de soţiile lor vor avea ma­re plată de la Hristos. So­ţiile care, de multe ori, sunt pri­go­nite şi fizic, nu numai în cuvinte, vor avea mare plată de la Dumnezeu.Unei femei i s-a arătat Maica Domnului şi-a aco­perit-o cu Sfântul ei Acoperământ, pen­tru că bărbatul o bă­tea sistematic; la un moment dat, el a lu­at chiar şi toporul ca să o lovească. Şi femeia răbda şi se ruga, nu divorţa. Şi Mai­ca Domnului i-a dat puţină plată în această viaţă şi o să-i dea mai mult, dacă o va ţine pe calea asta, a răbdării, până la sfârşitul vieţii. Asta în cazul în care Dumnezeu nu îi va uşura crucea. Cu toate astea, vedem, în vieţile sfinţilor mucenici, că nu toţi au primit moarte muceni­ceas­că. Cel mai clar exemplu îl oferă Sfânta Muceniţă Tecla care, deşi a suferit chinuri groaz­nice, în cele din urmă a murit de bătrâneţe şi a intrat în ceata mucenicilor. Tot aşa, această femeie despre care v‑am povestit şi altele asemenea vor intra într-o ceată bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că via­ţa lor este toată o mucenicie.Şi mai delicată este mucenicia care are loc la şcoa­lă, la facultate: pentru că sunteţi tineri, suntem tineri, şi ti­ne­re­ţea e o perioadă a bucuriei, o perioadă în care simţim că ne cresc aripi. În momentul în care nu ne mai cresc ari­pile, ne-am pierdut tinereţea. Este greu ca, fiind tânăr, să fii arătat cu degetul de ceilalţi: „A, aia-i fecioară, nu ştie să se bucure de viaţă!”, „A, ăla nu cunoaşte nimic din bucuriile tinereţii!”. Şi totuşi „ăla” nu ştie ni­mic pentru că vrea să fie al lui Hristos, „aia” e fecioară pen­tru că vrea să fie a lui Hristos. Am primit o întrebare la o con­ferinţă: „Se mai poate vorbi despre feciorie?”. Răspunsul e simplu: dacă se vorbeşte cu elan despre pierderea fecio­riei, s-ar fi putut vorbi, cu ceva vreme în urmă, despre feciorie. Fecioria o au toţi atunci când se nasc. Deci fecioria nu este o legendă.La o conferinţă a cărei temă era fecioria şi viaţa în curăţie, un tânăr din sală i-a spus părin­te­lui care vorbea: „Părinte, dar ce vorbiţi despre feciorie, că nu o mai păstrează nimeni în ziua de azi!”. Dar o fată din sală, emoţionată, a spus: „Ba nu! Ba nu!”.Este clar că din ce în ce mai mulţi tineri vor iubi pă­catul şi pentru creştini va fi din ce în ce mai greu să re­ziste pe calea virtuţii. Dar Hristos este Acelaşi. Lumea aceasta ne învaţă să iu­bim păcatul şi desfrâul. Iar viaţa în facultate, în cămine ne învaţă asta cât se poate de bine. Am avut un coleg care, în timpul fa­cultăţii, a fost invitat acasă de o colegă, parcă, pe motiv că avea nevoie de un curs. Şi când a venit la colegă, „binecu­vân­ta­ta” colegă şi-a desfăcut halatul şi a spus: „Ia-mă!”. Şi co­le­gul meu, fecior, a rezistat ispitei şi a fugit acasă. În faţa lui Dumnezeu va avea mare cunună.Trebuie să ne dăm seama că, aşa cum ispitele vin peste noi de-a valma, tot aşa vine şi harul lui Hristos, tot de‑a valma, adică ne covârşeşte, dacă vrem să luptăm pen­tru Hristos. Eu mă gândesc de multe ori la pocă­in­ţa de după pocăinţă. Ne place să citim în Vieţile Sfin­ţilor despre sfinţi care, după ce au făcut un anumit păcat, s-au spo­vedit şi de-atunci n-au mai căzut niciodată; dar trecem cu vederea faptul că au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au pocăit, au dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit. Mi se pare un lucru extraordinar! Mi-aş dori, chiar poate voi scrie vreodată despre a doua pocăinţă, despre a doua convertire. Pentru că nădejdea noastră este că, dacă vom cădea, Hristos ne va ridica, şi dacă ne vom pocăi, vom fi din nou ai Săi. Ce se întâmplă, însă? Unii cad, se spovedesc, se ridică, du­hov­ni­cul îi ţine de mână o zi, o săptămână, o lu­nă, un an, doi, trei, cinci, până la momentul-cheie, în care vrăjmaşul îşi arată colţii cu putere. Sunt momentele cele mai grele din viaţă. Şi unii cad fără să vrea să se mai ridice.Trebuie să ne dăm seama că Hristos ne dă această şansă a pocăinţei, şi chiar dacă ne-am mai pocăit o dată, tre­buie să înţelegem că, la avalanşa de patimi şi de păcate din ziua de astăzi, noi trebuie să avem avalanşa pocăinţei. Este minunat ca tinerii să rămână curaţi. Este minunat ca, dacă au căzut, să se ridice.Şi fac încă o paranteză. Aţi auzit de car­ti­erul roşu din Amsterdam? Foarte puţin. Eu auzi­sem de mai multă vreme, dar nu ştiam exact ce este. Auzisem că unui cartier i se zice roşu, dar atâta ştiam despre el. Es­te un cartier al bordelurilor, de la un capăt la altul, în care feme­ia stă în vitrină, goală, îmbiindu-te precum sticla de apă, dacă eşti însetat… Pur şi simplu, se vând la bu­cată; şi în serie, dacă ai bani. Şi n-am auzit de niciun pă­rinte duhovnicesc care să intre în acest cartier al bor­de­lu­rilor. Recunosc că m-aş fi bucurat extraordinar să aflu des­pre viaţa vreunui sfânt, cum a fost Simeon cel nebun pentru Hristos, care să meargă în zilele noastre prin car­tierul roşu şi să convertească una, nu două, una dintre aces­te femei. Nu am auzit ca Biserica să fi trimis mi­sionari acolo, dar sectanţii au trimis. Am citit de curând convertirea a două prostituate la o formă de credinţă creştină, la o sec­tă. Ce făceau ele? Stăteau în vitrine şi îi îmbiau pe clienţi. Şi povestea o fostă prostituată că vreme de ani de zile, primind vizita sec­tan­te­lor, care-i lăsau o ciocolată, ajunsese să iubească atât de mult semnul ăsta de dragoste, ciocolata, sau statul de vor­bă cu ele, încât prefera să renunţe la un client, care-i dădea o taxă de zeci sau poate sute de dolari, pentru un cuvânt frumos, pentru o ciocolată, care nu valora poate nici măcar 20 de cenţi. Şi m-a impresionat mult lucrul acesta. Re­cu­nosc, m-a durut sufletul. Frate, cine-i al lui Hristos? Noi, care ne bucurăm de marile daruri pe care le avem de la Dumnezeu, sau sectanţii care zeci de ani au trecut prin car­ti­e­rul acela, încercând să convertească o femeie? Şi m-a durut, sincer, să văd că prostituatele puteau fi scoase din vitrină. Şi poate Dumnezeu va rândui să ajungă acolo şi părinţi or­to­docşi, sau o femeie, nebună pentru Hristos, dacă n-au şi ajuns. Este adevărat că lucrarea lui Dumnezeu este tainică, şi poate că deja a ajuns acolo vreun cuvios părinte, dar lumea nu ştie despre el, pentru că taina sa nu a fost dată în vileag. Aşa cum nici taina Sfântului Simeon cel nebun pentru Hristos nu a fost dată în vileag, pentru că aceasta l-ar fi împiedicat în lucrarea sa mântuitoare.Tot la rubrica prigoană contemporană intră pri­goa­na suferită la serviciu, pe care o suferă părinţii voştri, rudele voastre – creştinii, în general – prigoană care este cât se poate de dură. De ce? Pentru că în lumea în care creşteţi, lumea aceasta murdară, sunt şefi ce pretind angajatelor să trăiască cu ei, sunt şefe ce pretind acelaşi lucru angajaţilor lor, dacă nu şi angajatelor, şi se fac tot felul de compromisuri. Iar în mo­mentul în care vrei să fii creştin, poţi să-ţi pierzi pâinea, poţi să pierzi banul pe care-l aduci acasă; şi poate că dacă banul ţi-ar trebui numai pentru tine n‑ar fi aşa greu să rămâi fără el, dar când rişti să pierzi banul pentru copilul tău care nu are ce să mănânce, lucrurile se complică.Un controlor spunea odată: „Noi controlorii, avem uneori ocazia să ne culcăm cu unele dintre femeile mai sărace pe care le prindem fără bilet sau abonament. Cu cele care n-au bani de amendă şi cărora le e teamă că, dacă nu scapă de amendă, vor da două sute de mii, sau patru sute de mii, rupţi de la gura copiilor”. Şi m‑a durut sufletul să aflu; nici prin cap nu-mi trecea că sunt femei care, din pricina unei amenzi, s-ar culca cu un controlor.Şi cu toate astea, oamenii sunt slabi, oa­me­nii cad, şi nu vreau să arăt pe absolut nimeni cu dege­tul. Nu ştiu eu ce e în mintea unor oameni care fac acest lucru, dar îmi dau seama că, pentru cei două sute de mii, Îl pierd pe Hristos. Şi cred lui Hristos că, dacă mama res­pec­tivă ar fi avut credinţă şi nu ar fi păcătuit cu controlorul, Dumnezeu i-ar fi trimis banii de amendă.Să vă vorbesc mai mult despre televizor, ziare, cărţi? Cred că este de prisos, pentru că voi înşivă mergeţi pe stradă, vedeţi tarabele cu ziare, vedeţi că în România nu avem un ziar ortodox de mare tiraj, în timp ce Playboy şi Penthouse le vedem peste tot. Pe un coleg de-al meu, pro­fesor de religie, l-au întrebat elevii: „Citiţi Playboy?”. „Nu, nu citesc!” „A, înseamnă că citeşte Penthouse!” Adi­că, în mintea lor nu exista alternativă. Am auzit de o pe­reche, necăsătoriţi, într-o lună el cumpăra una din reviste şi prietena lui cealaltă, luna următoare le inversau, ca să fie la curent cu toate noile descoperiri în materie de sexualitate.Este dezolant să vezi un film frumos şi, la jumătatea filmului, să vezi o reclamă pasională, ce cre­dincioşilor li se pare palpitantă, dar care întinează mintea creştinilor. Este dezolant să mergi pe stradă – tânăr fiind – şi să vezi într-o reclamă un bust cât se poate de ispititor şi să trebuiască să te uiţi în altă parte.Dacă vom încerca să ne imaginăm că rezistăm să privim şi să stăm cuminţi, ne înşelăm amarnic. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre lupta cu patimile este cât se poate de clară. Şi dacă ne „îndulcim” cu o reclamă, cu cine ştie ce chestie, cu o copertă de revistă, chiar dacă nu păcătuim cu fapta, păcătuim cu gândul şi, încetul cu în­cetul, vom fi biruiţi de patimi.Ce să mai vorbim despre muzică? Situaţia este tristă. Era un afiş în Bucureşti cu „manelizarea României”. Este trist fap­tul că românii ascultă manele. Şi ce manele! În acelaşi timp este trist faptul că cei care dispreţuiesc manelele ascultă altă muzică pătimaşă.Este trist faptul că, din păcate, avem din ce în ce mai puţină mu­zică pe care pot să o asculte tinerii. Există unii extrem de înduhovniciţi, care spun: „Ne ajunge Vasilikos, psaltica sâr­bă, athonită” etc.Părintele Serafim Rose spunea următoarele: „Există o mare greşeală pe care o fac unii, creând o anu­mi­tă tensiune între trupul, sufletul şi duhul lor. Duhovniceşte se împlinesc prin slujbe, dar trupului nu ştiu să-i dea o activitate care să-i împlinească”. Trupul nu se împlineşte nu­mai prin patimi. Sufletul nu se împlineşte numai prin mu­zică de proastă calitate, de exemplu, sau prin filme destră­bă­la­te.Părintele Serafim Rose spunea că în drumul către Hris­tos trebuie să învăţăm sufletul să devină sensibil. Şi spu­nea că există o greşeală pe care o fac unii con­vertiţi, care dobândesc „sindromul convertitului nebun” (aşa-l numea Părintele Serafim) care nu vor decât biserică, muzică religioasă, rugăciuni, vieţi de sfinţi şi atât. Şi spu­nea Părintele Serafim că mulţi dintre ei cad. Urcă, urcă, ur­că cu paşi repezi, de nu-i prinde nici duhovnicul de pi­cioa­re, şi, când mai au o treaptă de urcat, o iau în jos. Şi du­pă aceea cad în cele mai înfricoşătoare şi groaznice patimi.Noi nu trebuie să urcăm pe scara duhovnicească pentru o lună sau pentru trei luni sau pentru un an. Dacă ar trebui să fim duhovniceşti vreme de o săptă­mână, cred că toţi am fi sfinţi. Numai că Hristos vrea să sporim duhovniceşte până la sfârşitul vieţii, pentru că dacă am căzut înainte de sfârşitul vieţii, am pierdut tot – dacă am căzut şi n-am apucat să ne pocăim.De aceea, părintele Serafim Rose recomanda să se asculte muzică clasică, el însuşi a mers la un concert de muzică de Bach. Ba chiar i-a dus pe câţiva tineri convertiţi la Romeo şi Julieta. După conferinţa dedicată părintelui Serafim Rose, cineva mi-a reproşat: „Cum ai putut să spui în conferinţă că părintele Serafim i-a dus pe tinerii convertiţi la Romeo şi Julieta? Nu-ţi dai seama că e un impediment la canonizare dacă mai spui lucruri de genul ăsta?”. Adică e ca şi cum am spune: hai să cosmetizăm un sfânt, să-l facem în aşa fel încât să nu supere pe nimeni, îl băgăm în sinaxare aşa, deformat, şi nu va mai impresiona pe nimeni. Facem din el o păpuşică mică de plastic, îl băgăm în eprubetă, îl privim, îl admirăm, „e extraordinar…”, dar exemplul său nu ne foloseşte la nimic.Spunea părintele Serafim Rose că ucenicii cărora le recomanda să citească şi literatură laică, dar pe care, în acelaşi timp, îi ţinea de mână în urcuşul duhovnicesc, au rezistat până la capăt, în timp ce alţii, râv­nitorii, au căzut, mai devreme sau mai târziu.În viaţa părintelui Serafim este relatată o întâm­pla­re cu un mare avvă la care vine ci­neva, parcă era chiar avvă athonit, nu mai ţin minte exact: „Părinte, daţi-mi să citesc o carte de folos!”. Şi răspunsul a fost: „Citeşte David Copperfield!”. S-a dezumflat de tot ucenicul care întrebase. Se aştepta să i se spună: Filocalia XI, XII, XV.Cu toate astea, uceni­cii părintelui Serafim nu au citit doar cărţi gen David Copperfield. Au citit şi multe cărţi duhovniceşti, care le-au înfrumuseţat vieţile, şi au rămas fii credincioşi ai Bisericii. Să nu fim prea rigizi.În acelaşi timp, însă, un sfat de genul acesta le-ar conveni căldiceilor: „Uite, a zis şi avva să citim ce ne place, una, alta, că e tare plăcut şi oferă o imagine de ansamblu extra­or­dinară…”. Deci, există riscul ca, dacă duhovnicul dă un astfel de sfat: „Frate, citeşte şi asta, învaţă şi asta”, ucenicul să ia numai ce-i place, şi la biserică să ajungă după ce se termină spectacolul la teatru (dacă mai ajunge, căci în­cepe seara şi nu mai are timp).În ce priveşte moda, cred că puteţi vorbi mai bine decât mine. Am vrut să văd şi eu în oferta unui magazin cum arată lenjeria tanga. Eram curios să văd care sunt dimensiunile, pentru că am vrut să ştiu, dacă tot se vorbeşte de lenjerie tanga, cum arată. Mi-am dat seama că, dacă fetele de azi sunt învăţate să poarte lenjerie tanga, body-uri sau bustiere, fetele de mâine vor ajunge să nu mai poarte nimic.Mă doare foarte tare sufletul, vă spun sincer, mai ales pentru copiii mei. O să vedeţi, când o să fiţi părinţi, că te doare foarte tare sufletul pentru ce-o să se întâmple cu copiii. Adică, dinainte să avem primul copil, mă gândeam: „O să am copii! În ce lume or să crească?”.Părintele Arsenie Papacioc spunea într-o înregis­tra­re: „Da, să meargă tinerii la mare!”, şi mă gândeam: să meargă, dar în alte părţi, unde se mai poartă haine, pentru că, pe plaja românească, cred că ştiţi că sutienelor deja le-a trecut termenul de garanţie. În acelaşi timp, însă, înainte să intru în Sfântul Munte, am înotat puţin în mare şi m-am bucurat foarte mult să văd o plajă unde oamenii erau decenţi. Câtă vreme există sutien, încă nu e rău de tot. Numai că, aşa cum am amintit, semnele rele se înmulţesc.O să vorbesc puţin şi despre idolii contemporani. Hristos nu vrea să fim doar anti-sectanţi, anti-păgâni, anti-patimi, anti-homosexualitate, anti-avort, să fim anti, anti! Nu! Hristos vrea să fim ai Săi, să-L cunoaştem, să-L iubim, să-i iubim pe Sfinţii Părinţi, să-i iubim pe sfinţi, să iubim învă­ţă­tura Bisericii, să iubim slujbele Bisericii, să iubim rugă­ciunea, să fim vii. Dacă nu iubim toate astea, putem fi apo­logeţi de nota zece, că nu ne-ajută la nimic!După ce-a apărut cartea mea despre New Age, du­hov­ni­cul mi-a zis: „Nu mai scrii sectologie! Ai nevoie să mai respiri puţin Ortodoxia şi pe urmă să mai scrii împotriva altora”. Pentru că, dacă tot dărâmăm idolii, până la urmă s-ar putea să nu rămână nimic în sufletul nostru şi să ne uscăm, să ne ofilim.Despre iubirea de sine: citindu-l pe părintele Iustin Popovici, care dă­dea cu barda în iubirea de sine şi în narcisismul contem­po­ran, mi s-a părut că prea bate apa-n piuă. Zic: dom’le, da’ chiar aşa, iubire de sine, iubire de sine… Mi s-a părut puţin plictisitor. Şi spun în gândul meu: da’ noi, ortodocşii, nu prea suntem iubitori de sine.Ca, după aceea, să-mi dau seama: fraţilor, la noi, iubirea de sine e la ea acasă, că până şi-n modul nostru de a fi ortodocşi suntem iubitori de sine. Ne place să ne facem canonul, ne place să mergem la biserică, ne place că nu suntem ca ceilalţi, avem o mândrie foarte fină, care Îl izgoneşte pe Hristos.Este adevărat că trebuie să avem bucuria că suntem ai lui Hristos, să avem bucuria că mergem la biserică, să avem bucuria că Hristos ne întăreşte împotriva patimilor. Însă linia de demarcare este foarte fină. Şi egoismul duhovnicesc duce la făţărnicie, făţărnicie pe care iarăşi o putem găsi în bisericile noastre.Nu mai lungesc vorba, pen­tru că despre iu­birea de sine se poate vorbi mult, iar iubitorii de sine, cum sunt eu, nu pot vorbi despre această patimă aşa cum tre­buie. Mi-a zis cineva – o educatoare: „Scrie o carte despre smerenie!”Cât priveşte smerenia, i-am spus şi părintelui la spovedanie: „Părinte, eu smerenia în sufletul meu n-o aflu deloc, dar mândria o aflu fără mare efort!”. Şi, deci, e nefiresc să vorbească despre smerenie unul care nu e smerit, e nefiresc să vorbească despre patima iubirii de sine un iubitor de sine; aşa că trec la ceva mai puţin dur, fără să mă pun deasupra unora sau altora: voi vorbi despre avere.Este foarte plăcut să duci o ortodoxie comodă, să dai periodic bani la cerşetorii din faţa bisericii, să dai po­melnice substanţiale la mănăstiri, să ai o siguranţă a ba­nu­lui pe care creştinul obişnuit, creştinul care de-a­bia îşi ţine familia, creştinul care trăieşte în greutăţi materiale nu o are. Din rânduiala lui Dumnezeu, am trecut şi printr-o stare a pumnului primit în gură de la sărăcie, şi printr-o stare mai liniştită, cu spor „în cele de trebuinţă”. Le-am cunoscut pe-amândouă.Mi-am dat sea­ma că, într-adevăr, în sărăcie eşti tot timpul în mâna lui Hristos. Pentru că dacă, practic, nu ştii ce mănâncă soţia mâine – pentru că nu ai bani să cumperi de mâncare – şi soţia e însărcinată, te rogi cu disperare să vină banii până a doua zi. Şi s-a întâmplat să nu vină banii până a doua zi numai atunci când am refuzat să mă rog şi am zis: „Doamne, e datoria Ta să faci asta!”. Aju­torul dumnezeiesc a refuzat să vină numai când, datorită unei raportări gre­şi­te la Hristos, nu mi-am dat seama că trebuie să-I cer cu smerenie ajutorul.Nu vorbesc despre situaţia personală, ci vor­besc des­pre faptul că, pe cât de aproape de Hristos sunt creştinii ca­re o duc greu, de pe o zi pe alta, pe atât de de­parte de Hris­tos sunt unii creştini care au siguranţa ba­nu­lui, au că­ruţele lor, caii lor, ştiţi cum e. Cum zice în Psal­tire: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Altfel spus: aceştia se laudă cu Mer­ţanele lor, cu vilele lor, cu jeep-urile lor etc., iar noi ne lăudăm cu nu­mele Dom­nu­lui. Dar nu numai cei cu merţane şi cu gipane au siguranţa banului. Există oameni de o condiţie materială medie, care totuşi, ştiind că au un venit pre­cis, aproa­pe exclud faptul că pot trece printr-o încercare materială. Sunt oameni care fac împrumuturi la bănci sau în alte părţi, fiind convinşi că vor avea întot­dea­u­na de unde să plătească. Cred că mulţi dintre ei vor ajun­ge să facă com­promisuri, pentru că, la un moment dat, din­tr-un motiv sau altul, când banul s-a împuţinat, eşti pus în situaţia de a face un compromis. Să ne ferească Dumnezeu de astfel de mo­mente de cumpănă, dar, mai înainte de asta, ar fi bine să ne ferim noi înşine să ajungem în situaţia asta.Despre sexualitate, nu-i nevoie să vă vor­besc prea mult. Despre – ramificaţii, acum, ale sexualităţii – homosexualitate n-ar fi de spus decât un lucru. În cartea sa Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, care este doctor în psihologie – a predat la Princetown şi la Harvard – spune aşa: „Fraţilor! Ştiţi cum stau lucrurile cu punctul de vedere al psihiatrilor în privinţa homosexualităţii? S-au adunat în America toţi psihiatrii şi au ajuns la concluzia: «Homosexualitatea este boală!». Asta au spus-o marea majoritate a psihiatrilor. În momentul în care organizaţiile de homosexuali au făcut presiuni asupra psihiatrilor, s-au adunat iarăşi psihiatrii, iarăşi au deliberat, s-au făcut presiuni chiar în timpul votului (ne atrage atenţia Prea Sfinţitul Hrisostom) şi au decis: «Nu este boală!»”. Adică eu, arătând o carte, spun astăzi: „Aceasta este o carte”. Mâine vine cineva şi-mi dă cu ceva în cap şi mă determină să spun: „Nu, de fapt este un portmoneu”. Înţelegeţi? Lucrurile stau extrem de deli­cat. Campaniile pro-homosexualitate, bine plătite, bine fi­nan­ţate, bine organizate, reprezintă una din mâinile Antihris­tu­lui. Trebuie să ne dăm seama că legalizarea păcatului, în­lo­cuirea virtuţii cu păcatul şi considerarea păcatului ca ce­va firesc este o treaptă pe care oamenii, o dată ajunşi, vor deveni ca ani­ma­lele şi-l vor chema pe Antihrist.La capitolul anticoncepţionale aş face o singură pre­cizare, nu mai multe, ca să nu devin plictisitor. Există unii creştini care, cu binecuvântarea – nu ştiu cât de se­rioasă – a duhovnicilor lor, folosesc mijloace anti­con­cepţionale. De ce? „Ne lasă duhovnicul, că a zis să nu ajungem la avort!” Părintele e împotriva avortului, şi la asta se rezumă poziţia sa creştină.M-a şocat, pur şi sim­plu, afirmaţia unui medic care a zis: „Marea majoritate a mijloacelor anticon­cep­ţionale sunt, de fapt, avortive”. Adică, unii doctori spun că femeia care are ste­ri­let nu ră­mâ­ne însărcinată. „Fals!” Mi-a explicat doctorul respectiv: „Fe­me­ia care are sterilet rămâne însărcinată. Trece sper­ma­­to­zoidul până la ovul, se formează embrionul, dar n-are loc să se dezvolte”. Deci femeile care au sterilet fac avorturi poate şi lună de lună. Ia să le spună cineva asta, ce-ar mai sări creştinelerată a moralităţii. Ar fi ciudat ca dintr-un popor de oameni iubitori de păcat să răsară numai guvernanţi sporiţi în viaţa duhovnicească. Şi, dacă mulţi guvernanţi sunt iubitori de păcat, nu este de mirare că unele dintre legile pe care le dau – şi în mod special cele care au implicaţii morale importante pentru viaţa poporului – sunt într-o măsură mai mică sau mai mare potrivnice învăţăturilor lui Hristos. Să judecăm lucrurile ca nişte copii, folosindu-ne de regula de trei simplă: dintr-o sută de oameni şaptezeci cad într-un anumit păcat, şi din această sută se aleg cei care or să dea ho­tă­râri pentru toţi. Or să dea şi pentru creştini. Şi ajungem la concluzia că ne conduc şi ne vor con­duce oameni care trăiesc în patimi, oameni care afirmă că ne vor binele; dar binele pe care-l doresc ei va fi diferit de binele pe care-l înţelegem noi. Şi oamenii aceştia, învăţaţi cu patimi, nu au cum să ia hotărâri care să ne fie nouă, cu adevărat, de fo­los. Repet: vedeţi cazul Sfântului Munte Athos. Despre Serbia, nu mai zic. Prigoana anticreştină, pornită din Occident de iubitorii de democraţie, a atins culmea prin distrugerea atâtor mănăstiri, biserici şi catedrale.Ce e de făcut? Mai întâi de toate, recunosc că am pus şi eu altora întrebarea asta, şi o s-o mai pun, de multe ori, până la sfârşitul vieţii, pentru că niciodată n-o să ştiu tot ce-i de făcut. Aşa că răspund puţin din ceea ce ştiu – mai mult, să dea Dumnezeu să aflaţi de la părinţi, duhovnici, din cărţi ale cuvioşilor etc.Îndrăznesc să vă recomand o carte apărută la Editura Bunavestire din Galaţi – Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose – o carte ex­traordinară; dacă sunteţi studenţi teologi, nu ştiu vreo carte mai de folos care să vă ajute să rezistaţi haosului de zi cu zi. Sunt scrisorile pe care le-a trimis părintele Sera­fim unui catolic convertit la ortodoxie, care a ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi misionari din America, preot care, rămânând văduv, s-a călugărit de ceva vreme, părintele Alexie Young. Sfaturile pe care le dă avva Serafim, hrănindu-l pe părintele Alexie, vă vor ajuta şi pe voi, ca slujitori ai lui Hristos.A fost întrebat părintele Porfirie odată: „Cum o să rezistăm când o să vină sfârşitul?”. Şi părintele Porfirie a dat un răspuns simplu, la obiect; vă rog să îl ţineţi minte: „Dacă ne vom spovedi, vom rezista”. M-a bucurat cu­vântul acesta, mi-a mers la inimă… Eu simt fo­losul spovedaniei, părintele meu mă spovedeşte aproape săptămânal, dacă are timp, dacă nu, la două săptămâni, dar în general mă spovedesc săptămânal. Mă spovedeam înainte la un părinte schimnic din Moldova, dar, ajungând greu acolo, părintele mi-a zis: „Caută-ţi un duhovnic în Bu­cu­reşti”. Nu credeam c-o să găsesc repede, că e mare lipsă de povăţuitori iscusiţi, dar Dumnezeu a rânduit să găsesc. Şi când a venit părintele schimonah în Bucureşti, s-a dus să vadă: mă lasă pe mâini bune? Mă lasă! Şi constat că folosul spo­vedaniei dese este extra­or­di­nar. Nu am cu ce să-l com­par. Deci, dacă ne vom spo­vedi, vom rezista.Căzuse un anumit preot într-un păcat, şi l-am întrebat pe părintele meu: „Totuşi, cum de-a putut să cadă părintele acesta aşa?” Nu-l judecam, ci, pur şi simplu, voiam să-i găsesc circumstanţe atenuante. Şi pă­rin­tele mi-a zis: „Ştii de ce cad unii dintre slujitorii al­ta­ru­lui? Pentru că nu se spo­vedesc decât foarte rar”. Dacă până şi unii dintre clerici vor fi bi­ruiţi, în cele din urmă, la venirea Antihristului, mai ales pen­tru că nu au înţeles folosul spovedaniei, care îi ajută, îi înnoieşte duhovniceşte, cu atât mai mult or să cadă cei care n-au fost învăţaţi să se spovedească, şi merg la fabrica de spovedanii de Paşti şi de Crăciun; acolo e coadă de cel puţin o sută de oameni, spovedania durează două minute, că dacă-ai spovedit mai mult de câteva minute, deja încep să murmure cei care s-au plictisit, aşteptând la rând. Şi tu, cu sufletul curăţit după spovedania de două minute, iei poate dezlegare, te îm­părtăşeşti şi eşti foarte mândru că te-ai unit cu Hristos, du­pă care, la prima luptă cu vrăjmaşul, cazi. Deci, dacă ne vom spovedi des – şi cei care primesc dezlegarea se împărtă­şesc – şi ne vom împărtăşi, vom rezista.Trebuie să înţelegem că nu există altă şansă de supravieţuire decât calea nevoinţei, calea sfinţeniei.Astăzi, când cineva se găseşte să vorbească despre sfinţenie, pare destul de ciudat. Avem o deformaţie profesională, ne apasă cuvântul ăsta, ne doare, ne mănâncă, nu ne place cuvântul „sfinţenie”. Vrem să vor­bim despre lucruri frumoase, dar pe cel care ne vorbeşte despre sfinţenie îl considerăm ciudat, anormal. Şi de fapt nu înţelegem că Ortodoxia fără sfinţenie nu este Ortodoxie. În măsura în care creştinul duce lupta cea bună, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, este sfânt. Precum ştiţi, în perioada de început a Bisericii, creştinii erau numiţi sfinţi: „Sfintele, sfinţilor…”, zice preotul la Liturghie, adică Sfintele Taine se dau celor care duc lupta cea bună.Ar trebui să ne dăm seama de marea responsabi­li­ta­te pe care o avem faţă de cei de aproape ai noştri. În mo­men­tul în care ne-am dat seama de gravitatea războiului pe care-l duce vrăjmaşul pentru a distruge sufletele oame­ni­lor, trebuie să ne apese, trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi care nu sunt în biserică sau care sunt în biserică numai cu un picior.Sunteţi mulţi dintre voi studenţi teo­logi şi trebuie să vă luaţi foarte în serios nu numai chemarea de a studia teologia, ci mai ales che­marea de a fi creştini. Trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi. Pe unul în plus dacă-l mişcăm, şi contează foarte mult. M-au încurajat foarte mult scrisorile cititorilor pe care i-am ajutat prin cărţile mele. E greu să scrii, pentru că trebuie să trăieşti ceea ce scrii şi, dacă scrii fără să tră­ieşti, ajungi în fundătură… Trec uneori prin momente de apăsare, în care mă întreb: „Oare e bine ce fac, oare nu-i mai bine să joc ping-pong?” sau „De ce să mă bag unde nu-mi fierbe oala…”. Am primit un mesaj de la o cititoare: „L-am văzut la televizor pe Krishnamurti – unul dintre marii guru – şi vroiam să mă duc la librărie să îi cumpăr cărţile, eram interesată de învăţătura lui. Înainte de a apuca să mă duc la librărie, am dat de Jurnalul convertirii, şi nu mi‑a mai tre­buit Krishnamurti, şi acum am devenit cre­dincioasă” etc., etc.M-a bucurat foarte mult scrisoarea respectivă, mi-a dat aripi şi mi-a confirmat faptul că a meritat să apară acest Jurnal al convertirii – cea mai cunos­cută carte a mea. Când a vă­zut lumina tiparului, eu eram cu inima foarte strânsă: „Oare nu se vor vătăma vre­unii?”. Însă, m-am gândit că s-ar putea vă­tăma numai cei care sunt sporiţi duhovniceşte – şi ei pot sări peste pasajele vă­tă­mă­toare. Cei neduhov­ni­ceşti nu se vor vătăma de la o asemenea carte, pentru că tră­iesc într-o lume mai viciată decât cea descrisă în prima parte a Jurnalului. Însă mă frământam foarte tare: „Dacă nu-i bine? Dacă am greşit că l-am scris?”. La un moment dat, voiam să-l ard. Dar duhovnicul nu m-a lă­sat. Şi, până la ur­mă unii, câţiva s-au apropiat de bise­ri­că datorită Jurna­lu­lui.Nu vreau să mă dau exemplu, ci spun doar atât: că dacă m-aş fi gândit numai la faptul că o să-mi fie greu să le răspund copiilor mei, când or să crească şi or să citească ce-a făcut tăticul lor când era la 16-18 ani, nu aş mai fi tipărit Jurnalul. O să-mi fie greu să vorbesc cu copiii mei, poate, dar mi-am dat seama că merită să tipăresc această carte, fiind o cale de a întinde o mână aproapelui care stă departe de Hristos.Trebuie să ne punem sufletul pe un fir de aţă, să riscăm, să ne dorim din tot sufletul să-i câştigăm. Şi eram puţin cu inima strânsă, zicându-mi: „Oare nu cumva sunt în rătăcire, că-mi doresc atât de mult să-mi ajut aproapele?”. Mă gândeam că oi fi fost prins de cine ştie ce duh sectar mi­sionaro-fanatic. Am găsit însă un cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, care spunea aşa: „Cine iubeşte mântuirea aproapelui mai mult decât propria sa mântuire – fireşte, fără să neglijeze lupta pentru propria mântuire – , e pe drumul cel bun”. Iarăşi l-am întrebat pe părintele meu: „Părinte, nu cumva greşesc pentru că îmi doresc atât de mult să-i ajut pe alţii?”. Şi mi-a zis: „Nu, frate! Dar fă-o până la capăt”.Ştiţi de ce îmi doresc asta? Pentru că multă vreme, atunci când eram yoghin, ni­meni n-a venit să-mi întindă mâna şi să mă tragă spre Bi­serică. Nimeni, niciun preot. Când se întâl­neau preoţii cu fostul meu maestru, Bivolaru, niciunul nu era în stare să prezinte învăţătura Bisericii atât de clar în­cât yoghinii să-şi dea seama că fantoma de credinţă creş­ti­nă, care li se dădea cu linguriţa la cursurile de yoga, n-avea prea multe în comun cu învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Deve­nind ortodox, şi dându-mi seama că sunt mulţi în rătăcire, m-a apăsat faptul că ei au rămas acolo.Oricum, îmi dau seama că nu sunt singurele probleme din lume yoghinii care se închină la zeiţa morţii sau O.Z.N.-iştii care aş­teaptă să vină nava şi să-i salveze. Probleme au toţi cei care stau departe de cunoaşterea lui Hristos.Am ţinut acest cuvânt despre înainte-mergătorii Antihristului ca să vă daţi seama de gravitatea vremurilor pe care le trăim, dar mai ales ca să întindeţi o mână celor de lângă voi. Pentru că au ne­voie de mâna voastră. Să fim foarte conştienţi de res­pon­sabilitatea pe care o avem. Toţi cei care ne spovedim, ne îm­părtăşim, suntem ai lui Hristos. Asta trebuie să fie o bucurie pentru noi, pentru că nu sunt vorbe goale.Chiar dacă ne dăm seama de neputinţele noastre, suntem atât de puternici… M-a întrebat cine­va: „Cum de ai curajul să scrii atât de mult?”. Zic: „Am curaj, pentru că eu n-aş putea să fac nimic prin propriile mele puteri şi, cu cât sunt mai slab, cu atât mai mult mă bucur, că, dacă va ieşi ceva, o să iasă pentru că a rânduit Hristos”. adică asta este, aici este puterea noastră, că nu suntem tari, că de fapt suntem tari prin Hristos. Da­că am fi tari doar prin noi înşine, am ţine cu dinţii de tăria noastră, dar, aşa, ştim că Hristos ne dă viaţa; astea nu sunt vorbe goale, şi nu vi le spun ca pe ceva ce am citit şi eu prin alte cărţi, ci vi le zic pentru că aşa a rânduit Dum­nezeu să cunosc Ortodoxia şi-mi doresc să o cunoască şi alţii.Aş vorbi puţin şi despre comoditate. Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că Ortodoxia a fost, este şi va rămâne pătimitoare. Noi, dacă suntem ai lui Hristos, suntem prigoniţi de lumea aceasta pentru El. Şi în momentul în care căutăm o Ortodoxie care face pace cu această lume, nu mai suntem ai lui Hristos. Precum ve­dem, se propovăduieşte prin diferite mijloace Ortodoxia ca­re nu zgârie deloc.Părintele Iustin Popovici, de exem­plu, este foarte puţin iubit. De ce? Pentru că a fost o fire polemică, a dat cu barda acolo unde a considerat că există înde­păr­tări de la învăţătura lui Hristos. Părintele Iustin Popovici a fost exilat, după cum se ştie, la Mănăstirea Celie. De ce? Nu se doreşte o Ortodoxie incomodă. „Să cău­tăm o Orto­do­xie care poa­te fi iubită de toată lumea, despre care pot vorbi intelectualii care dau in­ter­viuri şi, când se duc acasă, fac păcate îm­po­triva firii, poate fi trăită de oameni pentru că se împacă foarte bine cu viaţa de zi cu zi.” Oamenii caută o credinţă convenabilă. Îşi imagi­nea­ză că, dacă au desco­pe­rit credinţa creştină, Dumnezeu, în marea Sa milă, trebuie să le ia cru­cea. Or, Părintele Serafim Rose spune tocmai asta: că Ortodoxia fără cruce nu este Ortodoxie.Despre rugăciune, să vorbesc în două cuvinte nu se cuvine. Dar, totuşi, voi spune un cuvinţel. Unul doar. Dacă încercăm să transformăm rugăciunea într-o mantră, aşa cum fac yoghinii, care tot repetă anumite cuvinte în japa yoga, gân­dindu-se că vor ajunge la iluminare, ne-am păcălit. Mi se pare uneori, atunci când îmi fac canonul, sau la acatist, că vreau să fug de Maica Domnului sau de sfântul la care mă rog. Şi zic: „Vai, ce bine-ar fi să nu ştie că eu îi zic aca­tis­tul, că dacă ar afla că eu mă rog în halul ăsta, s-ar supăra”. Eu spun acatistul şi mă gândesc la cutare, la cutare sau la cutare; îmi zic: „Hai să-mi fac norma de rugăciune şi gata!”. Şi chiar mi-e ruşine; şi când îmi dau seama că mi-a zburat mintea, îmi zic: „Ia-o înapoi! Unde ţi-aduci aminte că te-ai rugat cum trebuie ultima oară? Un icos mai în spate, două icoase, uite, de aici!”. Şi iar citesc icosul. Şi mi se întâmplă uneori să stau mult la acatist şi s-o tot iau de la început, când nu mă biruie lenea…Despre linişte… Trăim cu viteză maxi­mă într-o societate apostată, trăim în plină hăituială… După ce o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi fa­mi­lie, o să vedeţi câtă alergătură e. Vrăjmaşul vrea să nu avem linişte. Vrea să trăim în aceeaşi viteză cu lumea asta. Şi Hristos vrea exact reversul.Sunt mo­mente în care mă las prins de duhul acesta şi sunt mânios, agitat, supărat. Dar sunt şi momente în care mă rog şi zic: „Doam­ne, ajută-mă să stau împotriva acestui curent”.Eu nu am ajuns la măsura liniştii, dar totuşi cred lui Hristos că mă va ajuta să ajung acolo. Şi mă rog Lui să mă ajute să-mi cadă dinţii de lapte, să crească ceilalţi şi să cunosc li­niş­tea, dându-mi seama că, pe măsură ce lumea se mişcă şi mai repede, mişcarea asta a lumii trebuie să mă ajute pe mine să pun frână. Văd ceva smintitor pe stradă sau în cine ştie ce re­clamă, zic: „Doamne, mintea mea nu trebuie să se înti­neze, ajută-mă!”. Văd o sminteală, mintea mea trebuie să se păzească. Aud ceva smintitor, mintea mea trebuie să se păzească. Cu cât satana bagă „ghimpii” lui, cu atât noi trebuie să ne curăţăm.Am scris Cartea Nunţii în­durerat de faptul că din ce în ce mai multe familii se des­tramă. De ce se destramă? În primul rând pentru că tinerii nu ştiu cum să-şi întemeieze o familie. Fetele, de obicei, se îndrăgostesc de tineri fără credinţă în Dumnezeu, crezând că îi vor schimba. Dar de cele mai multe ori soţul necredincios o schimbă pe soţia credincioasă, cu forţa sau cu binişorul. Sau femeia necredincioasă îl schimbă pe soţul credincios.Gândiţi-vă foarte serios că, dacă vă căsătoriţi cu cineva, cu cineva-ul acela trebuie să rămâneţi de mână până la moarte, şi chiar după aceea. Problema este foarte serioasă. Dacă nu vă gândiţi ca, întâi de toate, familia voastră să fie creştină, mai devreme sau mai târ­ziu se va alege praful de ea; iar dacă nu se alege praful, ajungându-se la divorţ, se va ajunge la o convieţuire stearpă, sterilă, care e tristă. Şi veţi înţelege cuvântul lui Sartre care a zis: „Aproapele meu e iadul”.Vă voi reproduce un scurt cuvânt al părintelui Iustin Popovici, care vă va arăta care este duhul de rezistenţă în faţa înainte-mergătorilor An­tihris­tului. Precum ştiţi, părintele Iustin a fost prigonit de către comunişti. Vorbind despre Hristos, părintele spunea aşa: „Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul ori­căror pedepse, cu moartea îndreptată asupra noastră de că­tre toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume”.Mi‑ar plăcea să citiţi cât mai mult din învăţătura părin­telui Iustin, care a rezistat în prigoana co­munistă ca un martir. Mi-aş dori să vă daţi seama că, dacă nu vom cu­­noaşte martirii ultimei prigoane, degeaba vom citi din Vie­ţile Sfinţilor, pentru că va însemna că, de fapt, stăm depar­te de adevăratul duh mucenicesc al Bisericii lui Hristos.Trebuie să-i cunoaştem pe sfinţii închisorilor de la noi, din Rusia şi din alte părţi ale lumii. Trebuie să-i cu­noaştem pe părinţii care, după ce au făcut închisoare, binecu­vân­tea­ză şi acum pământul prin prezenţa lor. Cât mai sunt în viaţă trebuie să ne apropiem de ei, trebuie să ne însufleţim din viaţa lor.Când a fost hirotonit părintele Serafim Rose, Vlă­di­ca Nectarie – un vrednic fiu al Rusiei pătimitoare – s-a ru­gat din tot sufle­tul şi a zis: „Vreau să-l hirotonesc şi să mor”, adică să-i transmită lui tot ce avea, tot, tot, tot, toa­tă harisma, toată puterea duhovnicească. A vrut să-i transmită tot, tot, tot şi să moară. Adică avea conştiinţa clară a transmiterii duhului mărturisirii credinţei lui Hristos. Şi noi ar trebui să mergem la părinţii care au stat în închisori şi să ne umplem de viaţă de la ei.Trebuie să ne dăm seama că Biserica lui Hristos n-a zămislit sfinţi doar până acum 10 sau 20 de ani, trebuie să ne dăm seama că nu s-a ofilit sfinţenia în Biserica Ortodoxă, că dacă am avut sfinţi precum Nectarie din Eghina la începutul secolului trecut, precum Sfân­tul Ioan Maxi­mo­vici, la mijlocul secolului trecut, aceşti sfinţi au lăsat ur­maşi.Să-l iubim pe părintele Filothei Zer­vakos, care a fost ucenicul Sfântului Nectarie din Eghi­na. Să-l iubim pe pă­rintele Serafim Rose, care a fost urmaşul Sfântului Ioan Ma­ximovici. Să-l iubim pe părintele So­fro­nie Saharov, ca­re a fost ucenicul Sfântului Siluan Atho­ni­tul. Să-i iubim pe aceşti urmaşi, ucenici ai sfinţilor. Poate că, mai devreme ori mai târziu, ei vor fi canonizaţi.Chiar patriarhul ecume­nic, fiind în vizită la Suroti, unde se află moaştele cuviosului Paisie Aghioritul, a spus: „Din genera­ţia de bătrâni (adică: Iacov Tsalikis, Porfirie, Filothei Zervakos – faţă de care există anumite reţineri, pentru că a pole­mizat cu Patriarhul ecumenic din vremea sa din cauza deschiderii ecu­me­niste a acestuia), primul va fi cano­ni­zat părin­te­le Paisie”. Aşa a spus patriarhul, deci până la ur­mă o parte din marii bătrâni vor ajunge în sinaxare. Să-i iubim pe aceşti părinţi, să-i iubim şi pe părinţii de la noi.Vă spun, nu cu mândrie, că seara, la rugăciune, când pomenim viii şi morţii noştri, după numele celor cunoscuţi, începem pomelnicul aşa: părintele Arseni (cel din Rusia), părintele Elefterie (de la Dervent), părintele Be­ne­dict (Ghiuş), părintele Ivan (Kulâghin – duhovnicul Rugului Aprins), părin­te­le Du­mitru (Stăniloae), Maria preoteasa, părintele Dimi­trie (Be­jan), părintele Cleopa (Ilie), părintele Paisie (Olaru), părintele An­tim (Găină), pă­rintele Vichentie (Mălău), părintele Nicodim (Măndiţă), mitropolitul Irineu (Mihălcescu), după ce mai pomenim câţiva dintre ai noştri, trecem la greci: Filothei, Porfirie, Paisie, Iacov, Epi­fanie, şi apoi la alţii: Serafim Rose, Sofronie, Iustin, şi apoi Prea Sfinţitul Averchie, Prea Sfinţitul Vasile Krivochein, etc.Şi pomenindu-i seară de seară, deseori, vă spun că m-a ajutat Dumnezeu să mă apropii de ei cu foarte multă dragoste şi, în cele din urmă, ca editor, am văzut că Dumnezeu a rânduit să tipăresc o parte din cărţile lor. De exemplu: am reuşit să tipăresc scrieri ale părinţilor Iustin Popovici, Filothei Zervakos – Testament duhovnicesc, părintele Serafim Rose – Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose, avem în lucru Ne vorbeşte Părintele Porfirie, s-a tradus Ne vorbeşte Părintele Sofronie Saharov. Prin faptul că ne vin astfel de cărţi la editură, am văzut un răs­puns al părinţilor pe care îi pomenesc. Şi fiecăruia dintre cei care îi iubeşte pe aceşti părinţi, care acum se află înaintea tronului lui Dumnezeu, aceştia îi răspund într-un anumit mod. Pe cei care vor să le urmeze învăţăturile, o să îi ajute într-un chip minunat. Nu ştiţi acum cum o să vă ajute. Dar ei sunt părinţi bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi, dacă vă legaţi sufleteşte de ei şi-i pomeniţi, se produce o legătură mistică între voi şi ei.Un părinte, ieroschimonahul Mihail de la Valaam, spunea că, atunci când o să murim, o să ne întâlnim – dacă ne mântuim – cu toţi cei pe care i-am iubit, cu toţi cei pe care i-am cunoscut şi s-au mântuit, cu toţi sfinţii la care ne-am rugat şi cu toţi cei pentru care ne-am rugat. Un exemplu grăitor: când a murit părintele Nicodim Măndiţă, care-i trecut cu vederea de către teologi înalţi, care nu ţin cont de viaţa de sfinţenie pe care a dus-o, i s-au arătat doi dintre uce­nicii săi care trecuseră la Domnul înaintea sa. Veniseră să-i ia sufletul. Şi tot atunci s‑a arătat şi o sfântă – parcă Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş.Deci, fraţilor, dacă îi iubim şi ne ţinem cu dinţii de calea asta, Hristos n-o să ne lase.Îmi cer iertare pentru puţinătatea infor­ma­ţiilor pe care vi le-am prezentat. Problema este foarte amplă. Am preferat să vă împărtăşesc aceste puţine cuvinte, nădăjduind că voi veţi căuta să aflaţi cât mai multe despre acest subiect.Închei cuvântul meu povestindu-vă sau aducându-vă amin­te o secvenţă din filmul Inimă neîn­fri­cată (Brave Heart) despre eroul Scoţiei, William Wallace. Cred că şi părintele Serafim ar fi reco­mandat ucenici­lor săi să vadă acest film istoric. Pe câmpul de luptă, în faţa duşmanului foarte pu­ternic, în faţa invadatorului englez, William Wallace, un fel de Mi­hai Viteazul al scoţienilor, întreabă: „You wanna fight?” („Vreţi să luptaţi?”), şi scoţienii răspund: „No, no…”. Le era frică să se bată cu englezii, aşa cum şi nouă ne e frică uneori să ducem războiul duhovnicesc. Şi, încercând să îi convingă pe oameni să lupte pentru a scăpa de asupritori, Wallace continuă: „Fight and you may die, run, and you’ll live, at least of while. And dying in your beds, many years from now, would you be willing to trade all the days, from this day to that day, for one chance, just one chance, to come back here to tell our enemy that they may take our lives, but they will never take our freedom!” („Bine, bine, luptaţi şi poate veţi muri, sau fugiţi şi poate veţi rămâne în viaţă. Şi-o să muriţi acasă, în paturile voastre, mulţi ani de-aici înainte, când aţi da orice ca să schimbaţi toate zilele de-acum până atunci, pentru o singură şansă, doar o singură şansă, să vă întoarceţi aici, pe câmpul de luptă, şi să spuneţi duşma­nilor că ne pot lua vieţile, dar niciodată nu ne vor putea lua libertatea!”)Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem că, într-adevăr, în războiul duhovnicesc ne putem pierde vieţile, dar nu trebuie să pierdem libertatea pe care o avem în Hristos! Să ne întărească Dum­ne­zeu pe calea mân­tuirii. Amin! noastre!…Sau: pilulele anticon­cepţionale. Nu vorbim de cele post-contact, unde este clar că pilula se ia post-contact, con­tac­tul sexual a avut loc, embrionul, dacă există, este ucis de pilulă. Dar mare parte dintre pilulele contraceptive fac exact acelaşi lucru: creează un mediu toxic care ucide em­brionul imediat după ce se formează, dacă n-a reuşit să ucidă mai întâi sper­ma­tozoidul. Acum nu intrăm în detalii le­gate de sexu­a­li­ta­te, ci doar atrag atenţia asupra faptului că o parte dintre femeile creştine avortează, lunar sau chiar mai des, cu con­ştiinţa împăcată că n-ar fi ucis copilul din pântecele lor.Câte ceva despre masturbare. Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna spune că în America există preoţi care consideră masturbarea ceva firesc, ceva normal. Şi dacă preoţii în­şişi au aceste viziuni liberale, credincioşii vor spori cu râvnă pe calea acestei practici. De ce? Aşa a în­vă­ţat părintele că trebuie să se elibereze tânărul de tensiuni, de ce să ajungă la probleme psihice din pricina înfrânării? Este dureros să vedem o cam­panie destul de inten­să pro-masturbare, pro-sex oral, pro-, pro-, pro-… perver­si­uni, şi să nu auzim un glas potrivnic, cel puţin la fel de puternic, al Bisericii.Prea Sfinţitul Hri­so­stom descrie o întâmplare trăită de un tânăr de 15 ani care a căzut în păcatul masturbării şi, de ruşine, nu a măr­turisit asta la spovedanie. Peste o lună, s-a bătut cu fratele lui în cameră; fratele lui, foarte voinic, a căzut peste el şi tânărul a murit. În această stare şi-a observat trupul, i-a văzut pe fratele său şi pe mama sa şi şi-a văzut sufletul, însoţit de îngerul păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra oraşului, ajun­gând în ceruri. Şi acolo, după un tunel lung şi întunecat, la ca­pătul căruia se afla o lumină, a văzut-o pe Maica Dom­nului, care l-a întrebat pe înger de ce se află tânărul acolo. Şi după ce a aflat amănuntele, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a ru­gat fierbinte să i te dau înapoi, iar Fiul meu a acceptat să-i îndeplinească dorinţa”. Băiatul, cople­şit de frumuseţea ra­iului, a implorat-o să îl lase acolo, dar Mai­ca Domnului i-a răspuns: „Nu, de dragul mamei tale, trebuie să te întorci. Dar ia aminte la ce-ţi spun: trebuie să‑ţi mărturiseşti pă­ca­tul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat înfricoşător, iar dacă nu-l vei măr­tu­ri­si unui preot, iată ce te aşteaptă!”. Şi Sfântul Arhanghel Mi­hail i-a arătat tână­rului prăpastia ce ducea spre chinurile iadului. Tânărul s-a în­tors la viaţă, în cele din urmă. Voia să rămână în rai! N‑avea conştiinţa că ceea ce-a făcut era dramatic.Unii fac anumite păcate pe care le consideră acceptabile. Masturbarea e unul dintre acestea. Am citit, nu mai ţin minte exact, dar după unele statistici peste 70% dintre femei se masturbează, şi parcă la băr­baţi procentul este mai mare; bănuiesc că sondajele res­pec­tive fuseseră făcute asupra femeilor necreştine şi asu­pra bărbaţilor necreştini; pentru că fiecare creştin ar trebui să se lupte cu această patimă. Cu toate acestea, aflăm că acest păcat e făcut pe scară largă.Ar trebui să mai ţinem seama de o implicaţie a acestei situaţii: cei care ne conduc nu sunt cu nimic mai buni sau mai curaţi la suflet decât restul oamenilor. Nu sunt nişte repere morale. Dacă statistica spune că un anumit procent din populaţie duce o viaţă păcătoasă, este firesc ca cei care ne conduc să aibă aproximativ aceeaşi

Danion Vasile