Prostia este consecință a păcatului, iar înțelepciunea roadă a virtuților!

0
518

Prostia este consecință a păcatului, iar înțelepciunea roadă a virtuților!

Omul nu se naște înțelept, dar nici prost. La naștere, mintea omului este plămadă de inocență, numai bună de a dospi și de a rodi cu roadă multă. Așa se face că după înclinațiile și preocuparile pe care le are omul de-a lungul vieții, mintea sa ajunge să-i rodească multă prostie sau multă înțelepciune, potrivit cu gândurile pe care le-a semănat în aluatul minții.

Pentru că limba română este bogație de cuvinte cu multe înțelesuri, s-a diminuat sensul profund duhovnicesc atât al prostiei, cât și al înțelepciunii, așa că suntem nevoiți să refacem formele care le definesc în adevărata lor matcă.

Prostia este starea de intunecime si ingustime a mintii de a nu mai discerne binele de rau, si implicit consecintele actiunilor pe care omul le intreprinde, atat pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung. Cauzele afundarii omului in prostie se trag atat de la paraginirea sufletului cu indiferenta, parere de sine, ura si mandrie, cat si de la paraginirea trupului prin desfranare, betie, inbuibare si toate celelalte patimi trupesti.

Astfel, indobitocit de patimi, omul ajunge sa nu mai faca distinctia fireasca intre bine si rau, si ajunge sa numeasca cu cea mai mare seninatate virtutea drept rusine, iar pacatul drept virtute. Din pacate aici, exemplele de prostie curg cu nemiluita: oameni care se lauda despre cat de tare s-au imbatat sau au desfranat, despre cate avorturi au facut sau cat de tare au batjocorit pe cineva. Si toata aceasta lauda a rautatii savarsite, nu este decat elogiul nebuniei pe care il face mintea prostita de patimi. Nu degeaba spune proverbul „prostul nu e prost destul pana nu e si fudul”. Asa se face ca toate gandurile despre sine si despre lume, oricat de indreptatite, de marete si complexe ar parea, dar care nu sunt conforme cu realitatea in care traim si suntem, reprezinta defapt groapa de prostie in care ne tintem mintea incatusata.

Insa nu putem numi prost pe cineva lipsit de cunoastere sau de cultura, ca pricina a imprejurarilor nefaste ce limiteaza cunoasterea si cultivarea. Putem numi o astfel de persoana cel mult neinformata, dar in niciun caz o persoana care sufera de prostie. De aceea sa nu se inteleaga ingust ca prost ar putea fi si omul simplu in gandire, omul sarac cu duhul (cum se mai spune).

In schimb, prost este cel care are multe talente (talanti) dar le foloseste prost (irational), cheltuindu-si darurile mintii fara a rodi ceva de un real folos, siesi sau celor de langa el.

Ca sa intelegem mai bine cum stau lucrurile, omul simplu in gandire dar nepatimas, se aseamana celui care are putini bani, dar ii cheltuie cu multa chibzuinta, pe cand omul destept dar patimas, este asemenea bogatului care cheltuie banii cu necumpatare pe afaceri proaste sau pe lucruri fara utilitate reala, crezand ca bogatia sa nu are sfarsit. Iata deci, ca primul este un om intelept pentru ca se foloseste in mod constructiv de putinele posibilitati pe care le are la indemana, pe cand cel de-al doilea este un prost, pentru ca desi are atat de multe posibilitati la dispozitie, totusi le foloseste intr-un mod distructiv, irosindu-si bagatia spre paguba sa. Tot asa stau lucrurile si in ceea ce priveste darurile (aptitudinile) mintii fiecarui om in parte.

Opusul prostiei nu este desteptaciunea (cum s-ar crede) ci intelepciunea, sau mai bine zis dreapta-socoteala. Poti fi destept la calcule, poti avea o memorie de exceptie, poti fi creativ si plin de idei, dar toate acestea nu inseamna intelepciune. Aceasta se vede usor dintr-aceea ca si cele mai mari genii ale lumii au avut esecuri peste esecuri, pe care nu le-au avut insa oamenii mult mai putini dotati intelectual, dar inteleptiti de harul lui Dumnezeu. Einstein, este doar unul din multele exemple. Desi avea o minte sclipitoare in ceea ce priveste fizica si matematica, totusi nu s-a descurcat atat de bine si in viata de familie, ajungand la divort, regrete si suferinta. De ce? I-a lipsit la tinerete intelepciunea de a asculta de Dumnezeu, placandu-i mai mult patima (adulterul). Iar intelepciunea nu este altceva, decat a trai viata dupa aceeasi parere cu Dumnezeu, singura viata care te scuteste mai tarziu de regrete.

Omul intelept este prin excelenta omul smereniei caci el invata de la toti si de la toate: invata de la cei buni virtutea dar invata si de la cei rai despre consecinta rautatii pentru a se feri de rautate. Omul intelept, nu se da inlaturi de la a primi lectii de intelepciune nici de la un copil, nici de la cel socotit drept imoral dar in care a stralucit o scanteie de adevar, nu se de in laturi nici de la cel la care s-ar fi asteptat mai putin pe lumea aceasta. Omul smerit si virtuos este deschis mereu spre intelepciune, pe cand omul patimas cade mereu in fapte de prostie si rusine.

Un om smerit se cunoaste pe sine, isi cunoaste limitele, neputintele si stie mai ales faptul ca este pururea atarnator de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu il ridica pe omul smerit din betia si intunecimea (prostia) patimilor, inteleptindu-l pentru a se feri de pacat si plata pacatului.

Dar sa nu intelegem prostia si intelepciunea ca pe doua stari aproape statice, ci ca pe o haina care se poate dobandi sau pierde. Ca de la intelepciune la prostie nu este decat un singur pas ce poarta masura neascultarii de Dumnezeu, iar de la prostie la intelepciune nu este decat reversul aceluias pas, adica ascultarea de Dumnezeu. Asa au stat lucrurile si cu inteleptul Solomon care si-a pierdut intelepciunea ce o avea din tinerete, tocmai la batranete cu pofta desfranarii, pe cand Sf. Ioan de Kronstadt care copil fiind, si lipsit de vreun talant al mintii, smerindu-se atat de mult si rugandu-se cu staruinta, ajunge din la cel mai slab elev de clasa, unul din cei mai mari luminatori ai Rusiei si stalp al intregii Biserici.

Gandurile la placerea trupului si la lume aduc adesea pofta de patimi care este doar o pofta irationala si care se termina in nemasurata prostie, insa gandul la Dumnezeu si la moarte aduce pofta duhovniceasca, singura pofta desavarsit buna care nu intarzie sa aduca si roada intelepciunii. Asa ca de cand e lumea si pamantul, prost ajunge cel care nu asculta de Dumnezeu, ci de sfatul lumii, sfantul dracilor si sfatul poftei trupului, iar intelept ajunge cel care se leapada de sine si asculta de Dumnezeu. Astfel nu degeaba ne-au invatat sfintii ca „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”

„În orice om, chiar dacă el este înţelept, se află şi multă prostie – uneori prostie respingătoare. Totdeauna păzeşte-te, omule, de tine însuţi, de propria ta prostie: această neasemuit de mare prostie este păcatul, de la care vine toată vătămarea şi pierzarea.” (Sf. Ioan de Kronstadt)

Site sursă

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie