Gelozia

0
888

Gelozia

Ne este usor sa spunem despre Dumnezeu ca este iubire, dar ne este greu, daca nu chiar imposibil, sa afirmam despre El ca este gelos. Si avem aceasta retinere pentru ca intelegem intr-un mod gresit gelozia. Daca Scriptura ii atribuie destul de frecvent lui Dumnezeu gelozia, inseamna ca ea face parte din dragoste.

Un raspuns la faptul ca gelozia nu este ceva rau, l-am gasit la Pavel Florenski. El afirma ca prin iubire, cineva alege din multime o persoana si devine una cu ea. Daca pana la alegere persoana respectiva era una obisnuita, pentru cel care a ales ea devine neobisnuita, iesita din comun. O vede ca fiind unica. Fara constiinta unicitatii, cel care a facut alegerea ar putea sa o inlocuiasca oricand cu altcineva.

Din momentul in care persoana din multime a consimtit sa fie aleasa, ea trebuie sa faca tot posibilul sa nu coboare de pe piedestalul exceptiei, singularitatii, alegerii. In raport cu cel care a ales-o, ea trebuie se comporte ca unul diferit de ceilalti, ca cineva ce nu poate fi inlocuit. In acest sens, Pavel Florenski spune ca “trebuie sa aiba pe cap coroana regala, nu o scufie de noapte”.

In momentul in care cea aleasa isi incalca rangul si pozitia, pe care le-a acceptat in mod liber, cel care a ales-o nu poate ramane fara reactie. Aceasta reactie este manifestarea geloziei, a geloziei pentru dragostea sa, adica grija pentru neprihanirea, pentru autenticitatea, in sfarsit, pentru conservarea dragostei sale. El nu doreste ca ea sa coboare de pe tron si sa mearga in multime, sa revina din triumf la cotidian. In acest caz, el nu poate sa iubeasca si sa nu fie gelos. Incearca sa depuna tot efortul ca ea sa nu se piarda in multime.

„Revnost”, termenul pentru gelozie din limba rusa, se caracterizeaza ca forta, putere, incordare. “A avea gelozie”, inseamna “a te zbate din toate puterile”, “a te avanta in fuga, neramanand in urma”. Asa putem intelege de ce Sfantul Isaac Sirul a afirmat despre gelozie ca se compune din frica de a nu pierde un bun si dorinta de a-l pastra.

Daca Dumnezeu este gelos, iar El nu poate fi in nicio situatie cauza sau izvorul raului, trebuie sa retinem ca gelozia nu este un rau de care trebuie sa scapam imediat, caci ea a fost numita de Sfantul Isaac Sirul “caine si pazitor al legii lui Dumnezeu”. Dumnezeu devine gelos fata de idoli, de falsii dumnezei. Inchinarea la acestia inseamna ca omul sa-si piarda statutul de parinte al creatiei. Cand omul se desparte de Dumnezeu se pierde in ceea ce este trecator, iar in momentul in care ramane in relatie cu El, lumea se transfigureaza prin el. Minunat a afirmat parintele Staniloae: “lumea nu-l poate asimila pe om decat daca il pierde, pe cand omul poate asimila lumea in sine fara sa o piarda”.

 In iubire trebuie sa faci tot posibilul ca sa-i descoperi celui iubit statutul de ales. Dar in momentul in care nu ti se mai recunosc dreptul si datoria de a fi gelos, nu-ti mai ramane decat sa-l cobori pe cel iubit de pe tron. Insusi Mantuitorul, cand a ajuns la aceasta limita, de la care era clar ca poporul ales nu mai poate fi impresionat cu dragostea Sa, S-a intors: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci si cu pietre ucizi pe cei trimisi la tine; de cate ori am vrut sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit. Iata, casa voastra vi se lasa pustie” (Matei 23, 37-38).

Asadar, dupa cum omul nu trebuie sa aseze in locul lui Dumnezeu alte realitati, tot asa cel ales nu trebuie sa aseze in inima sa alte persoane, cu gandul ca ele pot fi inlocuite.

Adrian Cocosila