Oul, simbolul Mântuitorului întors la viaţă din mormânt

0
533
Oul, simbolul Mântuitorului întors la viaţă din mormânt

Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna de români ca o zi de bucurie. Noaptea Învierii este petrecută în biserici în priveghere şi rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale mântuirii. Din această noapte şi până la Înălţare, creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi-şi răspund cu „Adevărat a înviat!”. În calendarul popular, Marele Praznic al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos a căpătat semnificaţii deosebite. Despre acestea a avut amabilitatea să ne vorbească profesorul dr. Ion Ghinoiu, cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.
„Paştele este, în calendarul popular, un scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii, deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus. Sărbătoarea se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate substituită de o efigie (statuie, steag, mască, totem), un om (conducător, oştean, fecioară, prizonier), un animal (berbec, ţap, miel, cal, taur), pasăre sau ouă de pasăre, arbore, plante alimentare. Moartea şi renaşterea, celebrate de precreştini la aceeaşi dată, au fost disociate de creştini care au fixat Naşterea Domnului la solstiţiul de iarnă, iar moartea la echinocţiul de primăvară şi în raport cu faza lunară. Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi. Dar adepţii noii religii au receptat moartea urmată numai la trei zile de Învierea lui Iisus cu moartea şi renaşterea zeului detronat (Mithra, Crăciun), motiv pentru care au însoţit-o cu un scenariu ritual de înnoire a timpului asemănător, în multe privinţe, cu cel de la solstiţiul de iarnă. Timpul ritual de 14 zile, parte componentă a Ciclului pascal, se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor la Joimari, iar Iisus este trădat, chinuit, umilit şi omorât prin răstignire. După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul Învierii Domnului din noaptea Paştelui, şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia. Asemănător celorlalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic (Anul Nou Civil, Anul Nou Agrar, Anul Nou Pastoral, Anul Nou Dacic şi altele), la Paşte se fac sacrificii violente (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (pasca, colacii), se aprinde ritual lumina, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc., etc.”, ne-a declarat cercetătorul.
Oul gătit prin vopsire, pregătit ritualic pentru a fi jertfit
Izvoare istorice şi arheologice certe atestă, cu multe secole înainte de apariţia creştinismului, obiceiul unor popoare de a face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere. În creştinism, oul colorat şi împodobit a devenit simbolul Mântuitorului care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace.
„Românul nu concepe trăirea sărbătorii centrale a calendarului festiv creştin, Paştele, fără ciocnitul sau spartul ritual al ouălor”, spune prof. dr. Ion Ghinoiu. „Oul, substitut al divinităţii primordiale, este gătit prin vopsire şi încondeiere cu cele mai frumoase straie în Săptămâna Patimilor pentru a fi jertfit apoi fără cruţare, prin lovire în cap, după slujba de Înviere a Mântuitorului Iisus. Obiceiul este oficiat solemn după un ritual prescris de tradiţie: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, loveşte violent capul oului său de capul oului ţinut în mână de partener după pronunţarea formulei cunoscute – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!
În graiul popular, verbul a sparge a devenit sinonim cu sfârşitul sau moartea oricărui obiect sau fenomen personificat. Moare sau se sparge până şi necazul când, din întâmplare, se sfărâmă un vas.
Asocierea verbelor a muri şi a sparge din zicala I s-a spart oala este explicată de obiceiul spartului ritual al oului la Paşte şi al oalei de lut la moartea omului. Oul şi oala din lut sunt două adăposturi privilegiate ale sufletului. Întrucât acestea sunt lipsite de ieşiri (oul) sau au o singură gură (oala de lut), singura soluţie pentru eliberarea sufletului este distrugerea violentă: ciocnitul oului la Paşte, spargerea oalei la scoaterea mortului din casă. Paralelismul dintre adăposturile sufletului care trebuie sparte (oala şi oul) sau rupte (colacul) şi corpul omului este adesea exprimat de zicalele româneşti Omul e ca oul (plăpând, expus morţii în orice moment), I s-a spart oala (sinonim cu verbul a muri)”, mai spune profesorul Ghinoiu.
Conform unor informaţii, oul de Paşte era ales pentru sacrificiu la Miezul Păresimilor (ziua de miercuri de la mijlocul Postului Paştelui), gătit prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor şi apoi jertfit, prin lovire în cap, după slujba de Înviere a Mântuitorului Iisus. La început, ouăle se vopseau cu plante în galben – culoarea Soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu – culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, acestea au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu diferite motive artistice. Un număr impresionant de motive ornamentale de pe ouăle încondeiate reprezintă pasărea sau părţi ale paserii-suflet (coada rândunicii, cocoşul, creasta cocoşului, cucul, cuibul, gaia, păunul, vulturul şi altele). În ziua de Păresimi, gospodinele puneau o cloşcă pe cuibul cu ouă roditoare.
„După trei săptămâni, cât durează clocitul ouălor, în ziua de Paşte când prin spartul ritual al oului moare şi renaşte simbolic Mântuitorul Iisus, pe bătătură apăreau puii, imagine concretă, nu simbolică, a vieţii renăscute din ou.
Prin scenariul ritual al spargerii oului, cei vechi credeau că lumea înconjurătoare moare şi renaşte anual împreună cu divinitatea adorată”, ne spune profesorul Ghinoiu.
Paştele Blajinilor, sărbătoare populară dedicată moşilor şi strămoşilor
O altă sărbătoare populară în legătură cu Paştele creştin este „Paştele Blajinilor” sau „Paştele Morţilor”, „Lunea Morţilor”, dedicată sufletelor moşilor şi strămoşilor. „Blajinii, oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, s-ar afla într-o lume îndepărtată, la vărsarea apei Sâmbetei în Sorbul Pământului. Blajinii sunt reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor. Ei ar trăi la hotarul dintre „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului. Deşi duc o viaţă austeră, cu posturi severe, ei nu ştiu să ţină evidenţa sărbătorilor şi să calculeze data Paştelui. Ca înfăţişare, ar fi oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. Băieţii sunt crescuţi de mamele blajine până când aceştia pot să meargă şi să se hrănească singuri, după care trăiesc în izolare şi asceză, împreună cu bărbaţii. Ei sunt anunţaţi că a sosit Paştele de către oamenii de aici care pun pe apele curgătoare cojile de ouă sparte în timpul înroşitului sau la prepararea alimentelor rituale (cozonaci, pască). Când sosesc cojile de ou în ţara lor îndepărtată, în general după opt zile, se serbează separat, „aici” şi „acolo”, „Paştele Blajinilor” sau „Paştele Morţilor”. În această zi, credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, întind mese rituale în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde. „Acolo”, după un an de post şi izolare, bărbaţii (blajinii) se întâlnesc cu femeile (blajinele) pentru procreare, se ospătează cu resturile de alimente trimise pe apă, căzute pe pământ şi în iarbă, sau date de pomană de rudele lor de „aici”. Oamenii îşi imaginau că pot petrece Paştele împreună cu moşii şi strămoşii „aici”, prin venirea spiritelor morţilor la Joimari, când se deschid mormintele şi cerurile, sau, separat, fiecare în lumea din care face parte, oamenii „aici” şi blajinii „acolo”, dar cu alimente şi băutură expediate prin diferite tehnici de rudele de „aici”. Aceste tradiţii se mai păstrează astăzi în Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Banat”, ne declară domnul prof. dr. Ion Ghinoiu.