Osana, Osana sau Răstigenşte-L, Răstigneşte-L?

0
523
Osana, Osana sau Răstigenşte-L, Răstigneşte-L?
Toată istoria creştinismului este marcată de timpul care trece de la Duminica Floriilor până în Zorii cei dintăi ai Zilei Învierii. O săptămână discerne sufletelor noastre locul pe care-L acordăm lui Hristos în viaţa noastră. Pare uşor să alegi astăzi, mai uşor decât în zilele acelea? Poate. Dar dacă privim atent la vieţile noastre vom vedea că nu este chiar aşa. Că nu e suficient să spunem Osana, ca să trăim în întâmpinarea Domnului. Că nu devenim mai buni doar pentru că trăim în Ierusalim. Că uneori, chiar trăind în cetăţi sfinte, comportamentul nostru nu ţine în viaţă pe Dumnezeu, ci-L ucide cu pietrele indiferenţei ori Îl răstigneşte prin idolatrizări omeneşti.
Pentru că, de ceva timp, Biserica ne propune eliberarea din idolatrizări, efortul postirii coincide astfel cu efortul demitizării lui Dumnezeu, aşezării Lui în adevărata lumină, aceea a Învierii. Din acest punct de vedere Floriile, ca praznic şi nod de postire, ne provoacă la analiza vieţii noastre în Hristos. Desigur că, la prima vedere, ne lăudăm a fi creştini, dar deseori ne surprindem că nu e chiar aşa, că strigătului de întâmpinare Osana, faptele noastre îi răspund cu Răstigneşte-L, semn al dezorientării duhovniceşti care ne cuprinde adeseori.
Săptămâna care se deschide cu Floriile ne cere mereu şi mereu reconstruirea propriei noastre imagini, despre Dumnezeu, despre noi şi despre viaţă. Despre Dumnezeu pe care prea adeseori Îl angajăm în orgoliile noastre, Îl combinăm cu gândurile noastre obscure şi uneori neomeneşti, punându-L deseori să lucreze la comenzile noastre nesemnificative. Reamintiţi-vă cele pe care le cerem lui Dumnezeu. Şi modul în care transformăm rugăciunea în rugăminte, Biserica în fast-food duhovnicesc, de unde să ne luăm grabnic hrana subţire a momentelor noastre grele.
Despre noi, pe care ne cunoaştem din ce în ce mai puţin. Obligaţi de pedagogia globalistă să ştim şi să aflăm totul despre tot şi tot mai puţin despre noi. Noi care suntem antrenaţi să fim dumnezeii lumii virtuale în care trăim, fără a face nimic după Legea lui Dumnezeu, fără a ţine cont de darul cel mare al Învierii, care ne este dat de Adevăratul Dumnezeu, suntem hrăniţi cu tot felul de informaţii, de proiecte, trăind într-o scenarită continuă în care suntem mereu victimizaţi de propria noastră neputinţă, în care Dumnezeu este soluţia de avarie, fără nici o legătură cu viaţa în Hristos. O cunoaştere lipsită de cultura Sfintei Scripturi, de trăirea ei liturgic-duhovnicească, o cultură a egoismului care caută să ştie tot despre toate, neschimbând nimic în numele Învierii.
Despre viaţă, pe care am transformat-o într-o lungă serie de ştiri care ne distrug credinţa, nădejdea şi mai ales dragostea. Atacul pe care-l resimţim tot mai des împotriva fraternităţii umane din care facem parte, ţine de distrugerea încrederii în noi, de subminarea dragostei ce s-ar putea naşte între oameni la vremea de acum a dezumanizării noastre. Despre viaţă, care o trăim ca pe o agonie continuă, fiecărei zile fiindu-i dat un sfîrşit fără să mai credem că el ne leagă de Hristos, Iubirea fără de sfârşit, Viaţa fără de moarte, Tinereţea fără bătrâneţe. Toate acestea ne-au fost smulse din cultură, din modul nostru de viaţă. De aceea fiecărui strigăt de biruinţă îi urmează un gemăt de trădare, fiecărei bucuroase osanale îi corespunde răgetul de fiară rănită a unei omenităţi înfrânte de lucrarea celui rău. Scriitorul creştin C. S. Lewis scria că „diavolul nu se lasă căutat, ci îţi iese mereu în întâmpinare”. Din nefericire căutăm mai mult la căutarea pe care ne-o propune el şi din ce în ce mai rar la aceea pe care ne-o propune Dumnezeu. E greu mereu să stai cu Dumnezeu, e greu să rămâi responsabil la darurile Sale revărsate în viaţa ta de zi cu zi. De aici lecţia zilei Floriilor. Nu poţi să spui o singură dată pe an Osana, pentru a rămâne cu Hristos. Viaţa întreagă ţine de această întâmpinare a Domnului, de această pregătire cu bucurie a primăverii duhovniceşti care este Paştele.
În icoana Floriilor se simte deja întunericul de trădare ce va cuprinde Ierusalimul în zilele care-i urmează acestei sărbători. Va fi greu să rămânem mereu în lumină, să păstrăm locul bucuros în iubirea lui Dumnezeu. Omenirea trece printr-o gravă săptămână a Patimilor, pătimind pentru depărtarea de Dumnezeu, pentru inconştienta depărtare de Cer. De unde poate veni înflorirea vieţii, după regulile de Duh ale Floriilor.
Începe Săptămâna de lupte duhovniceşti a Patimilor. Ne recentrăm pe icoana Mântuitorului Hristos. El devine Mortul nostru, Care nu moare moartea Lui, ci moartea noastră. El este Cel Înviat de dragul Învierii noastre. Floriile vor trece, Paştele va trece dar nu şi Cel Care Este. Trebuie să înţelegem aceasta. Altfel rămânem un popor de sărbătoriri pierzându-ne Sărbătoarea!
Pr. Constantin Necula