Triumful păcatului şi sfârşitul libertăţii

0
383
Triumful păcatului şi sfârşitul libertăţii

Numărul 7 din 2010 al renumitului săptămânal german „Der Spiegel” (cu un tiraj de peste 1 milion de exemplare) poartă pe prima pagină un titlu aparent provocativ: „Triumful păcatului: despre desfrânare, avariţie şi alte ispite” (Der Spiegel nr. 7/2010, pp. 61-71). Autorul articolului, publicistul Matthias Matussek, nu proclamă însă izbânda finală a emancipării etice, ci tematizează conceptul creştin „păcat” din perspectiva realităţii sociale contemporane. Analiza sa este pe cât de simplă, pe atât de veridică: păcatul nu mai este luat în serios, şi asta, pentru că a devenit atotprezent. Noţiunea „păcat” însă „a dispărut din conştiinţa publică.” „Păcatul nu mai are greutate metafizică.” (p. 61). Într-o lume în care viciul devine atât formă cât şi fond, conştiinţa păcatului nu mai există. Triumful păcatului îi este propria moarte. De atâta abundenţă, păcatul şi-a pierdut orice „atractivitate”, este simplă rutină cenuşie. Şi astfel păcatul ajunge să se auto-desfiinţeze: promite viaţă, conţine însă de fapt neant. Dincolo de coloratura uşor sarcastic-ambivalentă a articolului şi de emfaza truismelor formulate, autorul reuşeşte să readucă în atenţia publicului larg noţiunea păcatului. Cele şapte păcate de moarte (conform papei Grigore cel Mare, 540-604) sunt astfel identificate cu fenomene constitutive ale spectacolului nostru cotidian. Superbia (vanitatea) se regăseşte în „sistemul narcisismului” cosmetic, în mitul veşnicei tinereţi şi în goana după celebritate – toate acestea fiind însoţite în mod tragic de însingurare şi de procesul galopant de îmbătrânire a societăţii europene. Avariţia (zgârcenia) are urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară: „Ea este înţeleasă ca motor al sistemului nostru economic” (p. 64). În realitate însă, omul a intrat sub jugul hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga lume stă „sub semnul avariţiei universale” (p. 65). Luxuria (desfrânarea), departe de mai avea de face ceva cu dragostea, „a devenit fast-food”, „o afacere rece”, de care profită din plin industria porno. Ira (mânia) se regăseşte, potrivit lui Matussek, atât în terorismul islamic cât şi în instinctul de răzbunare care a însufleţit pe fostul preşedinte american la declanşarea războiului din Irak. Gula (lăcomia), deşi nu mai e privită de nimeni ca problemă duhovnicească, face ravagii: 1,8 miliarde de oameni suferă de obezitate. Între bulimie şi anorexie, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare televizate căpătând astfel conotaţiile unei pseudoliturghii (cf. p. 69). Remediul – postul – revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere nutriţională. Invidia însoţeşte traseul cotidian al fiecăruia, cu atât mai mult cariera profesională; oamenii par să se impartă astfel în două categorii, cei invidioşi şi cei de invidiat: „Semnul cel mai sigur al succesului este acela de a provoca invidia celorlalţi…” (p. 69). În sfârşit, acedia (lenea, plictiseala) ca-racterizează cel mai bine peisajul societăţii europene: „Ne legănăm plictisiţi pe unduirile societăţii noastre de consum, şi cu cât ne merge mai bine, cu atât devenim mai trişti” (p. 70).
Exerciţiul de regăsire a celor şapte „păcate capitale” în mecanismul de bază al societăţii contemporane îl aduce pe autor în repetate rânduri la evaluarea pozitivă a tradiţiei spirituale creştine: Biserica se dovedeşte a fi „un psiholog inteligent” (p. 63), iar Părinţii Biserici, în descrierea implicaţiilor complexe ale diferitelor păcate, foarte buni cunoscători ai omului. În schimb, deşi vorbeşte de spovedanie ca Taină a pocăinţei şi a iertării, autorul nu adânceşte în mod serios remediile duhovniceşti propuse de tradiţia creştină în lupta cu păcatul. Viziunea sa este una hazardată: pe de o parte perspectiva escatologică a „împăcării” absolute (apocatastaza), pe de alta, până la împlinirea unui asemenea posibil final, perspectiva intramundană a unui iad pe care ni-l pregătim singuri.
Deşi rămâne la o abordare de suprafaţă a fenomenului păcatului, articolul de titlu din „Spiegel” este în mod sigur un bun barometru sociologic: în peisajul postetic al unei societăţi fade în care noţiunea păcatului şi-a pierdut orice relevanţă duhovnicească, fiind ori o umbră a unui trecut moralist, ori o simplă ironie de limbaj, a rămas un loc gol. Cel al libertăţii, al pocăinţei, al întoarcerii în sine şi al bucuriei comuniunii cu Dumnezeu. Acest loc îşi cere drepturile, în conştiinţa fiecăruia.