SFÎNTUL ŞI MARELE POST

0
1254
SFÎNTUL ŞI MARELE POST

Postul, ca înfrînare de sine în numele lui Dumnezeu, este o armă puternică pe calea mîntuirii şi împotriva diavolului. Hristos Însuşi a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, biruind cele trei mari ispitiri (cf. Matei 4, 1-11, şi Luca 4, 1-13).
Cele mai de seamă sărbători ale anului bisericesc sînt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Acestea sînt în număr de patru (înşirate aici după cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie): Postul Naşterii Domnului (din 15 noiembrie pînă în 24 decembrie, adică pînă în ajunul Crăciunului), Postul Sfintelor Paşti (întins pe durata a şapte săptămîni ce precedă marele praznic al Învierii Domnului, începînd şi sfîrşindu-se la date variabile, în funcţie de data anuală a Paştelui), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (care se încheie pe 28 iunie, adică în ajunul praznicului respectiv, dar care începe la date variabile, în funcţie de acelaşi calendar pascal) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (din 1 pînă în 14 august, adică pînă în ajunul praznicului respectiv)*.
Dintre acestea patru, Postul Sfintelor Paşti este cel mai lung (la cele şase săptămîni de la Lăsatul Secului de brînză pînă la Florii, se adaugă postirea din Săptămîna Mare, dar şi săptămîna de post parţial dintre Lăsatul Secului de carne şi Lăsatul Secului de brînză) şi mai aspru (cu mai puţine dezlegări), drept care i se şi spune Postul Mare. În limbajul tradiţional, se mai numeşte şi Postul Patruzecimii sau Păresimile. El închipuie postul de 40 de zile al Mîntuitorului** (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2) şi este rînduit de Biserică în vederea pregătirii binecredincioşilor creştini pentru întîmpinarea cît mai trează şi mai cuviincioasă a celei mai importante sărbători creştine de peste an (cum se socoteşte în Răsărit, căci în Apus pare să prevaleze Naşterea Domnului).
Creştinul dreptcredincios se spovedeşte şi se împărtăşeşte la capătul fiecăreia din cele patru perioade mari de post (ba chiar şi mai des, la sfatul duhovnicului), sau măcar o dată pe an – şi atunci o face, de regulă, la capătul postului pascal, primind Învierea uşurat de păcate şi cuminecat cu Trupul şi cu Sîngele Domnului, adică primenit şi întărit întru cele mai dinlăuntru ale sale***.
Postul Mare începe oficial în zi de luni, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (cînd se lasă sec de brînză, după ce în duminica anterioară – a Înfricoşatei Judecăţi – se lăsase sec de carne), şi durează propriu-zis pînă la Florii, dar în fapt se prelungeşte pînă în noaptea Învierii. În vechime se făcea distincţie între Păresimi (Postul prepascal) şi postul special din Săptămîna Mare (Postul Paştelui propriu-zis). Cu timpul, însă, cele şase săptămîni şi cea de-a şaptea au ajuns să fie tratate ca perioadă unitară de post pascal (săptămîna a şaptea fiind culminaţia celor anterioare).
Tradiţia ortodoxă este foarte severă în privinţa acestui „post al posturilor”. Prima şi ultima săptămînă din cele şapte sînt de o asprime aparte, recomandîndu-se ca în lunea şi marţea primei săptămîni, ca şi în Săptămîna Patimilor, să se mănînce doar o singură dată pe zi, seara (şi atunci, la rigoare, numai pîine şi apă), iar în Vinerea şi în Sîmbăta Mare să se ţină „post negru” (adică ajunare totală)****. În acest post nu se mănâncă deloc carne, ouă şi brânză (lactate). La peşte sînt doar două dezlegări în tot postul: de Buna Vestire/Blagoveştenie (e şi o vorbă populară care zice: „În ziua de Blagoveşte/ Tot românu’ mîncă peşte”) şi de Florii. Nu se consumă vin şi se mănîncă doar bucate „fără unsoare” (ulei), cu excepţia sîmbetelor şi duminicilor, precum şi a zilelor de Aflarea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul (24 februarie), Mucenici (9 martie) şi Buna Vestire (25 martie). Doar bolnavii au dezlegare pe toată durata postului la untdelemn şi la vin, dar cu măsură. Se înţelege că în acest răstimp nu se fac nunţi sau alte petreceri/chefuri.
Postul – care „potoleşte trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul” (Sfântul Ioan Gură de Aur) – nu se reduce, desigur, la mîncare şi la băutură, căci atunci ar fi simplu regim sau dietă (ajutînd sănătăţii trupului, dar nicidecum mîntuirii). Înfrînarea de la mîncare şi băutură este doar faţa cea mai concretă şi mai exterioară a postului. În răstimpul postului, se cuvine să ne păzim de excese şi smintiri toate cele cinci simţuri, iar nu în ultimul rînd gîndurile. Înfrînarea trupească e de mare preţ, dar de şi mai mare preţ este înfrînarea sufletească, curăţirea şi întărirea spirituală, asceza interioară. Înfrînarea din afară nu-şi atinge scopul duhovnicesc decît dacă o înlesneşte pe cea dinlăuntru şi se conjugă cu ea. Să fim mai buni, mai smeriţi, mai generoşi, mai înţelegători, mai iertători – iată adevăratele roade pe care trebuie să le aducă postul în noi. A-ţi păzi gura de clevetiri sau ochiul de atracţii deocheate e adeseori mai anevoie decît să nu mănînci carne sau să nu bei vin. Postul e o luptă complexă cu tine însuţi şi-şi împlineşte rostul în inima fiecăruia. Adevăratul post nu trebuie să te facă mai palid la faţă sau mai puţin gras, ci să te aducă în acea stare îmbunătăţită a fiinţei tale în care să fii gata să te bucuri pur cu îngerii şi „să ierţi toate pentru Înviere”. (Vecernia iertării din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – numită şi Duminica Iertării – este, de altfel, prima dintre slujbele Postului Mare: în prezenţa preotului, credincioşii îşi cer iertare unul altuia, cum o vor face şi spre sfîrşitul veghii pascale: „Iartă-mă, frate!” – „Dumnezeu să te ierte”.)
Postul este răstimp predilect al sobrietăţii şi al interiorizării, iar acest lucru se vede nu numai în viaţa noastră personală, dar şi în atmosfera din biserici: slujbele sînt mai lungi şi mai dese, cîntările mai tînguitoare (amintind în mai mare măsură de căderea şi de slăbiciunile noastre, dar nu fără nădejdea şi putinţa de a le depăşi cu ajutorul lui Dumnezeu), veşmintele preoţilor şi odoarele sfintelor locaşuri se cernesc parcă şi ele treptat, culminînd în Săptămîna Patimilor, cînd se despobobesc de-a dreptul.
Cu toate acestea, făptura omenească şi lumea nu trebuie să ajungă de tot posomorîte, căci ne deplîngem şi ne războim puţinătatea, dar nu ne pierdem încredinţarea în mila şi dreptatea de Sus. S-a spus despre creştinul ostenitor că trăieşte mai degrabă, în acest răstimp al pocăinţei transfiguratoare, un fel de „tristeţe radioasă”. De altfel, Domnul Însuşi ne învaţă că postirea nu trebuie să devină ostentativă, „de ochii lumii”, ci să ne apropie tainic de Dumnezeu, Care singur cunoaşte măsura fiecăruia – nu pe dinafară, ci pe dinăuntru (cf. Matei 6, 16-18).
Şi tot Hristos ne învaţă, răspicat, despre puternica legătură dintre post şi rugăciune. Din însumarea lor iese adevărata putere spirituală, de care şi demonii se tem. Fără disciplina postului, rugăciunea riscă să se risipească, iar fără dialogul permanent cu Dumnezeu, înfrînările noastre riscă să rămînă deşarte. De aceea, în răstimpul postului, Biserica cheamă la mai multă şi mai rîvnitoare rugăciune. Şi cu cît ne rugăm mai mult, cu atît şi puterea noastră de înfrînare creşte, căci dacă sporim în nevoinţă şi ducem cu bine pînă la capăt crucea postului, aceasta nu se face fără harul cel de Sus.
Dintre toate rugăciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifică Sfîntului şi Marelui Post:
Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune – a Sfîntului Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie) – este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfîrşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de luni pînă vineri. La prima citire, în biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere*****, după care toţi cei de faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunînd: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul”), iar întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfîrşit.
„De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu…” (Al. Schmemann, op. cit., pp. 35-36).
Într-adevăr, să nu mai trîndăvim, ci să petrecem întru trezvie (căci „Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind…”), să nu ne risipim în grijile lumeşti, să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvîntul, ci să ne smerim întru curăţie, cu răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.
„Rugăciunea Sfîntului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului, ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pîine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpîni şi de a osîndi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfîntul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind rîsului din tine: Du-te, şi se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)” (cf. Olivier Clément, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).
Dar eforturile noastre de îmbunătăţire nu trebuie să se rezume la perioada postului, ci roadele postirii trebuie să se vadă mai ales în viaţa noastră de după aceea, ca învrednicire permanentă a trăirii întru Hristos. În acest sens ne atrage atenţia Sfîntul Ioan Gură de Aur (grăind în actualitatea eternă a Duhului):
„Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. Mai bine spus,  a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. Du­­pă cum, cînd posteaţi, vă spuneam că se poate să nu posteşti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se poate să posteşti, deşi nu posteşti. Cum poate să nu postească cel care posteşte? Iată: cînd cineva se opreşte de la mîncări, dar nu se opreşte de la păcate. Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: cînd se bucură de mîncare, dar nu gustă din păcat.
Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin („Vai de cei care se îmbată fără vin!” – Isaia 28, 1) şi poate să fie cumpătat şi cel care bea vin („Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” – I Timotei 5, 23). Şi oare nu ne învaţă Apostolul: „Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este desfrînarea, ci umpleţi-vă de Duhul” (Efeseni 5, 18). Acesta este beţia cea bună.  Umple mintea pînă sus cu Duhul, ca pe un pa­­har, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el!  Paharul nostru de bună beţie să fie potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sîngelui Celui Înviat, care nu îmbată, nici nu moleşeşte, ci ne întăreşte întru cumpătare.  De această beţie să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem, ca să nu pîngărim acest mare praznic, al pămîntului şi al cerului deopotrivă. Căci bucurie mare este astăzi şi pe pămînt, şi în cer. Dacă, atunci cînd se întoarce un singur păcătos, este bucurie pe pămînt şi în cer [Luca 15, 7], cu cît mai mare bucurie va fi în cer cînd întreaga lume este smulsă din mîinile diavolului? Acum saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi Învierea cea de a treia zi” (cf. Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvîntări la praznice împărăteşti, col. „Izvoarele Orto­doxiei” – 5, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942).


Răzvan CODRESCU