Gâduri…

0
457
Gânduri

Sufletul mi se zvârcoleşte a semn de „boală rară” – Neîmpăcarea!
Pentru că nu mi-am ascultat simţămintele îmi ţin obrajii încărceraţi în palme de spaima fiecărei clipe viitoare ce mă copleşeşte cu regretul ei acustico-caustic.
Mă ustură ochii de la atâta sare cărată cu genele-mi încărunţite de clipirea nopţilor nedormite.
O durere mă străpunge din sufletul abstract până în inima concretă şi simt cum mă scorojesc de la atâta încruntare. Mă simt închisă într-un spaţiu iluzoriu în care nu am voie să aleg ceea ce mă aşteaptă. E ca şi cum „rangul” pe care-l am, îmi interzice ca-n viitor să mă las purtată de orice rochie .
M-am săturat de lucruri scumpe! Vreau cea mai veche şi ascunsă rochie; cea mai purtată şi cea mai unsă. Vreau o rochie de mireasă, dar nu s-o port, ci doar să mă ţin de trena ei. Am întâlnit-o de multe ori, dar nimeni nu m-a lăsat s-o ating…
Mireasa lui Hristos aşteaptă de la mine mai mult decât s-o privesc. Aşteaptă să-i învăţ croiala astfel, încât să nu-mi mai pară străină.
Vroiam să calc pe ceea ce mi-am pregătit: un ştergar de care să mă folosesc pentru a-mi curăţi picioarele. Dar nu! Nu se afla în posesia mea şi acum trăiesc în gunoi; în gunoiul pe care lumea-l acceptă şi se lasă însoţită de el pretutindeni – Păcatul.
Vreau să-mi educ sufletul şi să scap de viaţa oarbă care-mi sileşte semenii să-şi lase ochii eliptici de lumină. Vreau să am ca să mi se adauge.
Sunt în stare să lupt oricât pentru pânea pe care vreau s-o împart – pânea vieţii ruptă din rai şi frământată de însuşi Hristos din dragoste pentru creaţia mânilor Sale.
E foarte important a te hrăni cu ceea ce trebuie. Este esential să simţi lucrul cu adevărat vital gurii, care este o fabrică de cuvinte generate de un subconştient inconştient de existenţa sa.
Am încălecat pe o lume ce nu-mi aparţine; nu pentru că nu m-ar atrage câtuşi de puţin, ci pentru că nu-mi oferă posibilitatea să fiu stăpânită – doar eu o pot stăpâni pe ea.
Atâta timp, cât ceva nu ne stăpâneşte, înseamnă că suntem orfani de limite; un liber arbitru ne conduce spre pieire. Vreau să-mi cultiv limitele, şi la momentul oportun să le culeg pentru a-i determina pe cei din juru-mi să guste din ele şi să-şi dorească să aibă şi ei o astfel de recoltă.
Am nevoie de picătura de lumină din fiecare palmă de întuneric.
Nu ştiu dacă mă înţelegi, dragă cititorule, dar nu vreau să mai înaintez în urmă sau să cresc în descreştere. Fericirea mea depinde de întâlnirea dintre entităţi: divină şi umană.
Foarte des ajung să mă întâlnesc cu El, dar când să Îl îmbrăţişez, dispare pentru că nu am parte de El în totalitate. E ca şi cum ai fi o lumânare pe cale să se stingă, dar nu o face, doar pălpăie cu speranţa că s-ar putea înflăcăra vreodată. Acest lucru depinde numai de voinţa proprie.

Trăiesc într-un mediu acceptabil, iniţial dorit, dar de la care primesc doar proasta educaţie a societăţii care „l-a abrogat pe Dumnezeu”.

Grupul social în care-mi voi desfăşura activităţile vreau pe cât posibil să Îl aprobe, să Îl introducă-n uz. Avem nevoie de Dumnezeu ca să fim fericiţi; avem nevoie de El pentru a ne descurca în această societate-n care banii ne împiedică, păcatul ne constrânge, iar mândria de sine gratuită pe care ne-o însuşim, ne adânceşte într-o amăgitoare cunoştinţă de cauză ce ne cauterizează evoluţiile moderne ale evoluţiei negative.
Făcând un rezumat mai accesibil, deducem faptul că-mi doresc să urmez calea pe care „mi-am propus-o” îndrăznind să nu mi-o tot închipui în zadar, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu, învăţărea cuvântului Lui şi încurajarea unirii cu Hristos.
Ca să-mi pot permite „luxul” religios de a-i educa pe cei din jurul meu, am mare nevoie ca mai întâi să mă educ pe mine însămi – mai exact să permit ca acea îmbrăţişare între mine şi Hristos să aiba loc pe deplin.
Dacă pe Pământ fară El n-am locul meu, în cer nici atât!
Pentru a avea o viaţă normală (şi vorbesc de normalitatea firească pe care am înstrăinat-o) am nevoie de acest tip de hrană; o hrană duhovnicească de care să mă bucur întru toată desăvârşirea ei.
Nu-mi pot imagina existenţa în neştiinţă şi într-un „firesc uman” nefiresc.
Vorbeam de cultivarea limitelor: dragostea, înţelegerea, iertarea, răbdarea…

LIMITA?- legea lui Hristos!
Vreau să-mi cultiv spiritualitatea! Viaţa este mult prea scurtă ca să mă las amăgită de lucrurile lumeşti. Timpul este atât de scurt încât dacă nu suntem atenţi, îl putem umple de greşeli şi de regrete. De ce să nu mă bucur de ocazia pe care Dumnezeu mi-a dat-o, şi anume să fac cunoştinţă cu această lume în care putem învăţa s-o acceptăm, s-o lăsăm să ne conducă spre sfârşit, încă de la început cu absolut toate lucrurile rânduite.
Absolut totul este o încercare rânduită de Dumnezeu pe care trebuie s-o depăşim cu bucuria de a ne apropia de El şi de a-I învăţa tainele!

Dragi cititori, Dumnezeu ne iubeşte! Să nu ne prefacem că nu ştim acest lucru! Totul depinde strict de dorinţa noastră de a ne îndrepta şi de a ne întoarce sau reîntoarce la El. Tot ceea ce avem, sunt darurile Lui, în special sufletul nostru pe care la final trebuie să-l înapoiem, cel puţin la fel de curat precum l-am primit.

Fericirea noastră e la Domnul!

RamonaBV