„Nimic cu Dumnezeu”. De ce au luptat comuniştii împotriva religiei?

0
479
„Nimic cu Dumnezeu”sau de ce au luptat comuniştii împotriva religiei?
Epoca modernă stă sub semnul reorganizării în părţi autonome a totului, ca să ne folosim de o fericită expresie a lui George Racoveanu, acest lucru afectând modul în care omul se raportează la religie. Dacă înainte religia constituia însăşi fundamentul existenţei noastre, omul modern tinde să gândească religia doar ca un element dintr-un ansamblu, valoros în măsura în care prezintă însemnătate ştiinţifică sau utilitate socială şi politică, toate acestea reprezentând domenii prioritare ale modernităţii. Dintre ideologiile moderne, singura care însă a respins în mod categoric orice valoare şi utilitate a religiei a fost ideologia comunistă. În societatea visată de Marx şi discipolii lui, religia nu avea ce căuta. Motivele vom încerca să le desluşim în cele ce urmează.
Un Hegel rău înţeles
Karl Marx, părintele ideologiei comuniste, a fost un mare admirator al lui Hegel şi al ideilor acestuia despre conştiinţa de sine şi evoluţia spiritului. Deturnând spre „stânga” ideile marelui filosof, pentru Marx era foarte limpede că „religia” este doar o expresie „primitivă” a spiritului uman, care trebuia depăşită. Fără a insista pe natura şi conţinuturile religiei, Marx a gândit această „problemă” strict din perspectiva luptei sociale. Renunţarea unei persoane la religie însemna pentru Marx că în interiorul acesteia s-a produs o metamorfoză a conştiinţei, un salt calitativ. Atitudinea lui favorabilă pentru separarea Bisericii de Stat şi pentru o deplină libertate de conştiinţă era motivată de oportunitatea pe care aceste măsuri le-ar fi oferit dezvoltării „conştiinţei revoluţionare”. Lipsa unei autorităţi tiranice, care să oblige pe oameni să creadă în Dumnezeu, posibilitatea de a te declara ateu crea cadrul favorabil pentru ca tot mai mulţi oameni să se lămurească de justeţea viziunii marxiste şi să purceadă la „lupta de clasă”. Considerând ideea comunistă ca fiind cea mai înaintată, Marx era convins că oamenii tind spre ea în mod natural, „rezistenţii” având fie interese duşmănoase, fie sunt încă ignoranţi. Consecinţa „naturală” era că toţi oamenii „comunişti” ar fi trebuit să fie atei.
Respingeri ale viziunii marxiste
Dezvoltarea ulterioară a doctrinelor socialiste a corijat în parte viziunea lui Marx asupra chestiunii religioase. Astfel, social-democraţia, prin vocea lui Karl Kautsky, aprecia că religia reprezintă o afacere particulară a fiecărui individ, fără să existe vreo obligaţie în acest sens: „Un membru de partid (social-democrat) poate să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu; aceasta este o chestiune particulară a sa”. Consecinţa era indiferenţa politicului faţă de chestiunile religioase şi, implicit, pentru stat, care urma să respecte libertatea fiecăruia de a crede sau a nu crede.
Relaţia dintre socialism şi religie a fost şi mai mult complicată de apariţia „creştinismului social”, curent de gândire care punea accentul pe un dialog între religia creştină şi problemele sociale contemporane, pe credinţa că parabolele Mântuitorului oferă multe răspunsuri dilemelor cu care se confruntă omul modern. „Creştinismul social” a cunoscut o dezvoltare excepţională, în ciuda unui drum sinuos şi nelipsit de frământări. Nume precum F. Lamennais, F. Maurice, Ch. Kingsley sau J. Ludlow sunt printre cele mai cunoscute între cele care ope-rează o transformare radicală în traiectul gândirii sociale creştine, anume de la accentul pus pe ideea de status la promovarea unei concepţii „revoluţionare”, în care se insistă pe ideile de libertate, frăţie şi egalitate pe care le regăsim în cuprinsul Noului Testament. De aceea, Biserica trebuia să fie atentă la revendicările oamenilor muncii, la dreptul lor la un salariu decent, la limitarea numărului de ore de muncă etc. Publicarea de către papa Leon al XIII-lea a enciclicei „Rerum novarum” (1891), în care se vorbeşte deschis despre asigurarea unui minim de trai, de ocrotirea muncii femeilor şi reducerea zilei de muncă, a însemnat un pas uriaş în afirmarea unui nou rol social al Bisericii.
Intră în scenă V. I. Lenin
Atât social-democraţia cât şi creştinismul social vor deveni inamici de prim ordin ai bolşevismului desăvârşit de V. I. Lenin, deoarece împărţeau acelaşi teritoriu, al dreptăţii sociale. Liderul sovietic atrăgea atenţia propriilor adepţi că trebuie să combată cu toată vigoarea asemenea doctrine care, sub masca unei viziuni generoase, ar deturna omenirea de la adevărata sa cale: comunismul.
În ceea ce priveşte strict chestiunea „religie”, Lenin s-a împotrivit întotdeauna tratării acesteia în chip de problemă autonomă, situată în afara luptei revoluţionare de clasă, fapt care este reflectat de definiţia pe care el a dat-o: „religia este doar unul din aspectele oprimării spirituale care – deopotrivă cu constrângerea – împovărează masele populare istovite de nesfârşita trudă săvârşită în folosul altora”. Lenin întărea astfel ideea că religia este o expresie a ignoranţei şi a relaţiilor de putere stabilite în interiorul societăţii. În consecinţă, „lichidarea claselor exploatatoare” şi „luminarea” conştiinţei deveneau două fenomene echivalente, care se presupuneau reciproc, neexistând o prioritate a uneia dintre ele. A lupta pentru emancipare socială însemna automat şi a lupta împotriva religiei şi pentru propagarea ateismului. Prin urmare, un adevărat comunist trebuia în mod obligatoriu să fie ateu şi avea datoria să răspândească aceste idei şi celorlalţi.
„Întregul nostru program – scria V.I. Lenin în articolul Socialismul şi religia – este bazat pe o concepţie ştiinţifică despre lume, şi anume pe concepţia materialistă. De aceea, explicarea programului nostru include în mod necesar şi explicarea adevăratelor rădăcini istorice şi economice ale obscurantismului religios. Propaganda noastră include în mod necesar şi propagarea ateismului”.
Din acest motiv, în Uniunea Sovietică, primul stat comunist din lume, ideologii au fost chemaţi încă de la început să elaboreze diverse manuale de ateism şi combatere a religiei. Cel mai important a fost Călăuza ateistului, publicat la Moscova în 1961 şi tradus cu rapiditate în ţările aflate atunci sub control sovietic. Scopul lor era să lămurească şi pe ultimul sceptic de necesitatea renunţării la religie.
Două concepţii diametral opuse
În Călăuza ateistului se spune: „Ştiinţa şi religia sunt legate de două concepţii despre lume diametral opuse. Baza ideologică a dezvoltării ştiinţei este filozofia materialistă. Esenţa concepţiilor religioase despre lume este însă în întregime idealistă”. Diferenţa de concepţie era dublată şi de o diferenţă de valoare de adevăr. Dacă „justeţea materialismului dialectic este confirmată de toate datele ştiinţei şi practicii”, cea a idealismului filosofic şi a religiei „reprezintă o concepţie despre lume profund eronată, denaturată, iar activitatea cognitivă şi practică a oamenilor le infirmă în permanenţă”. În plus, materialismul dialectic reprezenta „forma cea mai înaltă a concepţiei materialiste despre lume”, în timp ce concepţia religioasă reprezenta o formă de idealism, „dar mai primitiv şi rudimentar în comparaţie cu cel filozofic”. Situarea celor două viziuni la poli opuşi urma să fie „demonstrată” la toate nivelurile realului.
Puterea de cunoaştere a omului: nelimitată?
În primul rând era pusă în discuţie capacitatea omului de a cunoaşte lumea şi pe Dumnezeu. Dacă „idealiştii” proclamau „caracterul limitat al raţiunii umane”, comuniştii luminaţi aratau că progresul ştiinţific este permanent şi nelimitat. În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, aceasta este o ipoteză care este justificată numai prin credinţă, care nu este o metodă de cunoaştere valabilă: „Nici o activitate cognitivă nu este posibilă fără gândire, care se bazează pe datele obţinute prin intermediul organelor de simţ, adică pe senzaţii şi percepţii”. Faptul că unii oameni au văzut sau auzit pe Dumnezeu sau pe îngeri nu confirmă existenţa fiinţelor supranaturale deoarece „ştiinţa a stabilit că asemenea cazuri au fost un rezultat al tulburării activităţii nervoase şi psihice pe bază religioasă, tulburare care provoca halucinaţii sau vise”.
Lumea supranaturală vs lumea reală
Prin urmare, obiectul religiei ar fi „lumea născocită a fiinţelor supranaturale”. Pe de altă parte, ştiinţa se ocupă exclusiv cu „lumea materială reală, lumea care există în mod obiectiv”. Este o lume ale cărei mecanisme sunt perfect cognoscibile, iar permanenta lărgire şi aprofundarea a cunoaşterii umane este valorificată în vederea transformării naturii „în conformitate cu nevoile practice ale oamenilor”.
Odată stabilite atât de limpede domeniile, teologilor le era interzis să valorifice datele ştiinţei pentru a îndreptăţi dogmele Bisericii. „Materialismul dialectic” dădea lovituri „zdrobitoare” religiei în domeniul cosmologiei, apariţiei vieţii sau originii omului. Legea conservării materiei şi mişcării era ridicată la rang de dogmă, pentru a arăta că nu este posibilă o interpretare creaţionistă a apariţiei Universului. Astrofizica şi cercetările de mecanică cuantică erau utilizate în demonstrarea deplinei materialităţi a lumii dar şi în infirmarea ideilor, privind un eventual „sfârşit” al acesteia. În ceea ce priveşte viaţa pe pământ, originea ei era strict de origine materială (pornind de la hidrocarburi, proteine, etc.), iar omul a evoluat din maimuţă datorită muncii, conştiinţa de sine specifică acestuia fiind „rezultatul activităţii fiziologice a unei anumite mase a creierului”.
Până aici nimic spectaculos, deoarece unele dintre aceste idei se regăsesc şi azi în manualele şcolare, în timp ce altele sunt demult depăşite. Ceea ce este cu adevărat interesant e faptul că alături de mari oameni de ştiinţă erau invocaţi ca autorităţi epistemice pentru orice domeniu Marx, Engels sau Lenin!
Falsul caracter ştiinţific al doctrinei comuniste
Acest fapt dovedeşte cel mai bine afirmaţia lui Alain Besançon despre comunism: că acesta este o pseudognoză, un construct pur ideologic care-şi fundamentează teoriile, chipurile, pe „ştiinţă”. De fapt, din marea de ipoteze ştiinţifice de la sfârşitul veacului XIX, corifeii comunismului au ales ce li se părea util pentru propria construcţie doctrinară. Odată stabilit canonul ideologic, iar cei trei priviţi drept adevăraţi mesageri divini precum în erezia gnostică, orice dinamică a doctrinei comuniste a înţepenit, devenind o viziune „dogmatică” (în sensul rău al termenului), închistată şi învechită, dar care se impunea prin forţă tuturor. În URSS nu ştiinţa era la putere, ci o ideologie construită pe presupoziţii ştiinţifice depăşite, ideologie transformată într-o poliţie a „gândirii corecte”. Acest lucru a condus la eşecuri răsunătoare în domeniul tehnico-ştiinţific şi la numeroase victime omeneşti (de exemplu, sutele de mii de oameni care au murit arând tundra îngheţată, deoarece „savanţii” sovietici erau convinşi că pot cultiva porumbul şi la Cercul Polar).
Astfel, combătând cu vigoare „idealismul”, materialismul dialectic se situa el însuşi în cel mai fantast plan cu putinţă.
Morala creştină – fără valoare socială?
În faţa presiunilor comuniste, unii teologi au admis la un moment dat că religia nu ar fi tocmai „ştiinţifică”. În schimb, etica religioasă îşi are valoarea ei, de netăgăduit pentru om. Cu alte cuvinte, poate religia nu este riguros „adevărată”, „ştiinţifică”, dar este utilă umanităţii. Această afirmaţie i-a înfuriat mult pe militanţii atei, deoarece acorda un „drept de cetate”, cât de mic religiei în societatea comunistă. Din acest motiv, trebuia arătat că religia nu este numai „neadevărată”, ci şi inutilă şi, mai grav, periculoasă pentru societate.
Punctul de pornire era faptul că morala religioasă era considerată ca fiind rânduită de Dumnezeu, credincioşii crezând astfel că „această împrejurare însăşi ar situa-o infinit mai presus de frământările pământeşti, de lupta de clasă, de îndatoririle pământeşti ale omului”.
Aserţiunea era falsă în logica comunistă, deoarece morala ar exprima de fapt ideologia claselor aflate în luptă, fiind un produs al societăţii. Morala religioasă era şi ea un produs istoric, fiind o creaţie a claselor exploatatoare: „Cu născociri despre milostenia lui Dumnezeu faţă de exploataţi şi dezmoşteniţi, preoţii căutau să înfrumuseţeze lanţurile cu care moşierii şi capitaliştii îi ţineau încătuşaţi pe oamenii muncii”. Religia le paraliza acestora din urmă „voinţa de luptă, sugerându-le ideea zădărniciei bunăstării pământeşti”.
Dimpotrivă, morala comunistă, „situată făţiş pe poziţiile luptei de clasă”, se recunoştea ca o parte a ideologiei revoluţionare şi aprecia faptele şi comportarea oamenilor din punctul de vedere al aportului lor la „eliberarea oamenilor muncii, al măsurii în care aceste fapte contribuie la construirea societăţii comuniste fără clase”. În plus, absenţa unui Creator avea profunde implicaţii etice: „Omul poate şi trebuie să creeze mai bine decât natura”, spunea I. V. Miciurin. Această posibilitate a oamenilor de a stăpâni natura şi implicit propriul destin conducea la dispariţia „smeritei” morale creştine, şi asumarea destinului unui titan.
Reproşuri la adresa moralei creştine
Concret, în cazul eticii creştine, ce reproşau comuniştii?
1. Caracterul individualist: morala creştină ar genera la oamenii credincioşi „o atitudine pasivă, dispreţuitoare faţă de colectivul lor, faţă de îndatoririle sociale, faţă de tot ce frământă popoarele”.
2. Desconsiderarea muncii, chiar dacă unii dintre preoţi spuneau credincioşilor că „Hristos a fost un om al muncii” şi era amintit versetul din II Tesaloniceni, III,10. În traducerea proprie a autorilor Călăuzei, acesta sună aşa: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce”. Din această traducere exegeţii ateişti trăgeau concluzia că Sf. Pavel se adresa de fapt numai sclavilor şi voia să spună: „robul nu mănâncă dacă nu munceşte; domnul mănâncă dacă robul munceşte”.
3. Poruncile divine nu ar fi împiedecat uciderea, furtul şi comiterea altor păcate, în timp ce, datorită moralei comuniste, „în Uniunea Sovietică criminalitatea scade pe zi ce trece”. (Ca un comentariu, după 70 de ani de ateism, URSS avea una din cele mai ridicate rate ale criminalităţii din lume…)
Nici în ceea ce priveşte atitudinea patriotică sau viaţa de familie morala creştină nu era considerată mai valoroasă. Iubirii aproapelui, inclusiv a duşmanului, morala comunistă îi opunea „intransigenţa faţă de vrăjmaşii poporului nostru, faţă de duşmanii păcii şi ai socialismului. Dar ea este cu totul străină spiritului de răzbunare josnică sau cruzimii absurde faţă de duşmanul doborât. Înaltul umanism al moralei noastre se manifestă în faptul că suntem gata să luăm o atitudine îngăduitoare faţă de foştii duşmani, cu condiţia, bineînţeles, ca ei să fie reeducaţi şi să înceteze de a mai săvârşi acţiuni duşmănoase împotriva ţării noastre”. Am ţinut să subliniez acest fragment, deoarece el este premisa ideologică al unor experimente feroce, cum a fost „fenomenul Piteşti” în cazul românesc.
Apologia fecioriei şi a fugii de lume pe care o propovăduia creştinismul erau factori de natură a împiedica formarea de familii, „celule de bază ale societăţii”, care să dea copii cât mai mulţi, braţe de muncă pentru statul totalitar. Mai mult, prin statutul de „inferioritate” pe care unele religii îl acordau femeii, se considera că acesteia i se împiedeca accesul la învăţământ şi cultură şi la posibilitatea de a-şi hotărî singură destinul.
Un bilanţ negativ
Concluzia ideologilor atei era că „morala comunistă opune mizeriei spirituale şi morale proslăvite de religie fizionomia unui om multilateral dezvoltat, bogat spiritualiceşte, capabil să-şi însuşească orice cunoştinţe, să pătrundă cu ajutorul lor în adâncurile pământului şi în cosmos, în stare să supună forţele naturii şi să transforme viaţa socială în interesul maselor largi populare”.
Religia, fiind, prin urmare, lipsită de adevăr, inutilă şi periculoasă, trebuia combătută prin toate mijloacele. În locul ei trebuia pus „materialismul dialectic” şi ateismul comunist, care a devenit în timp o religie sui generis, mai intolerantă decât toate celelalte. Odată cu elaborarea „conţinuturilor” discursului antireligios, s-au stabilit şi tehnici, metode de transmitere a acestora în corpul societăţii. După cum vom vedea în studiile viitoare, a existat o propagandă ateistă oficială, „civilizată”, în spatele căreia s-au ascuns cele mai crunte persecuţii la adresa cultelor religioase.