Despre patima masturbarii

0
1792
Despre patima masturbării
Am ezitat foarte mult să abordez această problemă a sexualităţii umane din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe. În mod normal, acesta este un subiect personal, o problemă de îndrumare duhovnicească la spovedanie, ceva ce de obicei nu se discută. Dar condiţiile societăţii în care trăim sunt oricum numai normale nu. Nu numai că problemele sexuale sunt discutate deschis în locuri cât se poate de inadecvate, dar în societatea modernă domneşte perversiunea naturii sexualităţii umane. Prin urmare, preoţii, chiar şi cei din cinul monahal, nu pot rămâne muţi în faţa acestei probleme.Abordând diversele aspecte ale sexualităţii umane, aduc în discuţie două lucruri: în primul rând, învăţăturile Bisericii Ortodoxe, în măsura înţelegerii personale a Sfinţilor Părinţi, şi, în al doilea rând, formaţia mea de psiholog, care include câţiva ani de studiu şi cercetare în domeniul dezvoltării psihosexuale.Cu siguranţă că sunt alţii mai în măsură să scrie despre acest subiect, dar, în calitate de păstor al turmei, mă simt obligat să vorbesc deschis, lăsând la o parte cunoştinţele şi experienţa mea, limitate în acest domeniu.O problemă supărătoare cu care se confruntă astăzi păstorii şi consilierii Bisericii este cea a autoexcitării (sau a masturbării), despre care în special unul dintre Părinţii Bisericii, Sfântul Nicodim Aghioritul, a vorbit foarte mult. Observaţiile şi învăţăturile sale au fost multă vreme acoperite de teoriile moderne pe care, din nefericire, preoţii le-au cules din diverse surse heterodoxe (şi chiar necreştine). În plus, jena firească pe care un creştin evlavios o resimte în faţa discuţiilor care abordează un astfel de subiect a permis proliferarea înţelegerii greşite şi a învăţăturilor eronate, astfel că preoţii devin nepăsători atunci când trebuie să le vorbească tinerilor despre adevărată gândire a Bisericii faţă de această problemă serioasă.Sexualitatea face parte din firea noastră păcătoasă. Ea este un lucru rău numai în măsura în care o înţelegem greşit – înţelegere greşită care începe cu curiozitatea tinerilor aflaţi la vârsta pubertăţii. La vârsta descoperirilor sexuale, problema autoexcitaţiei este, fie că ne place să ad­mitem sau nu, una universală. Preoţii şi-au dat seama de acest lucru şi manifestă multă atenţie faţă de tinerii care cad în acest păcat, oferindu-le o îndrumare răbdătoare şi atentă. Cu timpul, este posibil ca aceşti tineri să îi înţeleagă natura şi să îi pună capăt înainte de a deveni un obicei, înţelegând că impulsul sexual, asemenea oricărui alt impuls, poate fi controlat.Aşa cum există adolescenţi puri şi sănătoşi, practicarea autoexcitaţiei devine un obicei mai mult sau mai puţin obişnuit în anii de început ai tinereţii. Autocontrolul nu se obţine uşor de către tinerii aflaţi în primii ani confuzi ai maturităţii sexuale. Este un fapt nefericit, dar este o realitate. Aici, este vorba din nou despre a-i călăuzi pe tineri cu înţelegere şi răbdare. Dar îndrumarea noastră trebuie să pornească de la faptul că această practică este un rău ce trebuie îndreptat, şi nu o problemă pe care moravurile sociale contemporane o denumesc „instincte naturale”. Obiceiurile nu pot fi învinse dacă le considerăm bune sau inocente, înainte de a încerca să le ţinem sub control, trebuie să fim conştienţi că ele sunt rele şi dăunătoare. Şi tocmai acest punct de vedere trebuie restabilit de Biserică. Autoexcitaţia nu este, aşa cum pretind mulţi preoţi ortodocşi, o problemă minoră, un incident. Ea este un păcat, şi încă unul foarte serios, dacă devine un obicei.Sfântul Nicodim spune că acest păcat este o capcană arătând că, după spusele altor Părinţi, cei care sunt prinşi în plasa sa au mari greutăţi în a se elibera de el, punându-şi astfel în pericol sufletul (vezi Pidalionul Atena, 1982, pp. 704-705). Într-adevăr, al optulea canon al Sfântului Ioan Postitorul stabileşte că un mirean care cade în acest păcat să fie oprit de la Sfânta împărtăşanie şi, în plus, să facă o sută de metanii în fiecare zi timp de patruzeci de zile şi să nu mănânce decât pâine şi apă. Al zecelea canon al Sfântului Ioan impune ca orice preot care a căzut în păcatul masturbării să fie oprit de la slujire pentru un an de zile, iar dacă va mai săvârşi acest păcat de două sau de trei ori să fie caterisit. În plus, observă Sfântul Nicodim, vestita afirmaţie a Sfântului Pavel din Corinteni 6, 9-10, în care se spune că cei care practică sodomia sau care sunt „iubitori de plăceri” nu vor moşteni „împărăţia lui Dumnezeu”, poate fi aplicată şi celor care se masturbează:-un păcat care „distruge sufletul” (ibid.).În afara faptului că atribuie autoexcitaţiei diverse efecte negative, Sfântul Nicodim accentuează, pe bună dreptate, faptul că acest păcat deschide mintea şi sufletul influenţelor demonice. El reprezintă calea spre autoseducţie şi deformează înţelesul sexualităţii umane şi, desigur, imaginea curată pe care oamenii caută să o regăsească în viaţa spirituală.Astăzi doar câţiva medici mai atribuie masturbării efectele negative asupra trupului menţionate de Sfinţii Părinţi. Totuşi, aceasta nu se face pe baza unei cercetări atente, ci din acceptarea unor teorii care predomină la un moment dat. Observaţiile Părinţilor Bisericii au la bază datele culese de la mai mulţi medici creştini, care au urmărit cu atenţie viaţa morală a pacienţilor lor şi efectele pe care aceasta le are asupra sănătăţii. Astfel de lucruri nu se mai fac astăzi. De aceea, observaţiile pe baza cărora Părinţii şi-au formulat concluziile sunt adesea puse sub semnul întrebării, însă Sfinţii Părinţii s-au bazat pe date empirice, iar medicii moderni pe teorii neverificate. În plus, mulţi sprijină ceea ce Părinţii şi medicii creştini au crezut cu atâta putere în trecut.Astăzi, ştim că există o legătură strânsă între minte şi trup şi că Părinţii au avut dreptate atunci când au legat sănătatea trupului de cea a sufletului. De aceea, chiar dacă astăzi nu avem date empirice suficiente care să sprijine cele susţinute de Sfinţii Părinţi cu privire la efectele negative ale masturbării, putem afirma cu certitudine că principiul lor – şi anume că viaţa morală, o problemă ce ţine de minte şi de suflet, are consecinţe asupra sănătăţii fizice a organismului -este valabil şi astăzi. În plus, aceia dintre noi care au pregătire în psihologia tradiţională sunt perfect conştienţi că masturbarea are efecte grave asupra psihicului şi, în cele din urmă, asupra trupului. (Chiar şi Freud, a cărui perspectivă revoluţionară asupra sexualităţii este în anumite privinţe mai puţin sănătoasă şi edificatoare, şi-a sfătuit fiica şi alţi pacienţi să evite autoerotismul).Masturbarea are două efecte psihologice foarte grave. În primul rând, îndepărtează sexualitatea umană de dimensiunea sa interpersonală, deformându-i rolul său natural, care este procreaţia; aceasta, la rândul său, presupunând două persoane: un bărbat şi o femeie. Această înde­părtare individualizează sexualitatea umană, omul îndreptându-şi întreaga atenţie către sine. Acest narcisism poate dăuna psihicului, ducând la egoism, lipsa preocupării pentru ceilalţi şi, de fapt, la disfuncţie sexuală. Şi, în măsura în care această practică se concentrează în întregime asupra eului, este perfect posibil să conducă la fixarea anormală asupra persoanelor de acelaşi sex. Aceasta, la rândul său, poate duce la homosexualitate. Astfel, în condiţiile în care societatea şi chiar unii preoţi propagă ideea că autoerotismul este normal, nu este o întâmplare că homosexualitatea (sau bisexualitatea) este cel puţin mai evidentă, dacă nu mai larg răspândită, în rândul populaţiei umane.O altă consecinţă negativă a masturbării este aceea că el sporeşte iluziile şi fanteziile. Sexualitatea este relativ înfrânată. Pasiunile sexuale sunt, într-adevăr, repede satisfăcute, motiv pentru care ele pot fi ţinute sub control cu uşurinţă. Astfel, indiferent de fanteziile pe care le-ar avea cineva, în realitate, comportamentul sexual este supus limitelor fizice. În plus, sexualitatea normală, care implică atât bărbatul, cât şi femeia, are la bază o relaţie personală de dragoste dintre două persoane, care (prin legăturile tainei căsătoriei) tinde să modifice fanteziile pătimaşe într-o formă de intimitate şi de unire care este şi decentă, şi capabilă de curăţire. Atunci când realitatea unei relaţii interpersonale este absentă, fantezia permite unui individ să facă tot ceea ce doreşte. Iar această exprimare prin gesturi, dacă vreodată devine reală, poate duce la relaţii nesatisfăcătoare şi chiar violente.O minte îndreptată în întregime asupra eului, un individ care trăieşte într-o lume de pasiuni, fără să ia în consideraţie realitatea interacţiunii cu ceilalţi, se va confrunta în cele din urmă cu un grav dezechilibru. Iar acest dezechilibru nu numai că îi va afecta sănătatea fizică, aşa cum am mai spus-o, dar va pune în acţiune şi forţele psihice negative: demonii. Un individ care trăieşte în armonie cu cei din jurul său şi care fie îşi controlează impulsurile sexuale, fie şi le exprimă în context familial, este sănătos. Sănătatea sa îl face să fie atent la lucrurile rele şi îl ajută să se dezvolte ca persoană, ca şi creştin. Cel căruia îi lipseşte acest echilibru şi a cărui minte a fost subjugată de tirania pasiunilor a căzut pradă lucrurilor diavoleşti. De aceea Sfinţii Părinţi vorbesc despre autoerotism ca de un vicleşug al diavolului.Curăţia sexuală desăvârşită este rezultatul sănătăţii mentale. Şi este normală. Toleranţa sexuală este anormală. Acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să le atragem atenţia tinerilor. Dacă dezechilibrul care însoţeşte adolescenţa conduce la unele căderi, tinerii trebuie călăuziţi pentru a ieşi din această stare. Ei trebuie să ştie că, de fapt, sănătatea sexuală este caracteristică unei vieţi de o curăţie desăvârşită (care exclude masturbarea) sau a unei vieţi de familie, în care patimile au fost modificate prin taina Bisericii şi, în acelaşi timp, prin sinceritatea care însoţeşte actul fizic realizat într-o atmosferă de dragoste şi de respect reciproc. Autoerotismul nu este normal, ci anormal. Iar dacă acestei anormalităţi îi este ataşat sentimentul de vină, nu este din cauză că Biserica denumeşte acest păcat anormal, ci pentru că rezultă în mod firesc din ceva ce perverteşte mintea, trupul şi sufletul. Este la fel de firesc ca şi vina de a fi luat, în mod intenţionat sau nu, viaţa cuiva şi ne ajută să înţelegem gravitatea anormalităţii a ceea ce astăzi numim „un lucru firesc şi lipsit de importanţă
www.ortodoxiatinerilor.ro