Hristos (povestire)

0
409
Hristos (povestire)
Mă vedeam tânăr, aproape copil într-o bisericuţă sătească, joasă. Lumânările subţiri de ceară, ca nişte pete roşietice, pâlpâiau în faţa vechilor icoane. Fiecare flăcăruie era înconjurată de o coroniţă luminoasă. Era întunecos în biserică. Dar erau mulţi oameni în faţa mea.
Mai mult capete blonde de ţărani. Din când în când ele începeau a se frământa, a cădea, ca apoi să se ridice din nou, ca nişte spice pârguite, peste care aleargă, unduios ca un val, vântul de vară.
De odată un om s-a apropiat din spate şi s-a oprit alături de mine. Eu nu m-am întors spre el, dar am simţit îndată că acest om este Hristos.
Înduioşarea, curiozitatea, frica au pus de odată stăpânire pe mine. Am făcut un efort asupra mea… şi m-am uitat la vecinul meu. Un chip ca multe altele – un chip ce seamănă cu toate chipurile omeneşti. Ochii privesc un pic în sus, atent şi calm. Gura este închisă, dar buzele nu sunt strânse: cea de sus parcă de odihneşte pe cea de jos. O barbă, care nu parea mare, se desface în două. Mâinile stau în jos şi nu se mişcă şi hainele de pe el sunt obişnuite.
„Ce fel de Hristos e acesta” – m-am gândit.
– E un om atât de simplu! Nu poate fi!”
M-am întors. Dar n-am reuşit bine să-mi iau privirile de la acel om simplu, că iarăşi mi s-a părut că anume Hristos se află alături de mine.
Iarăşi am depus un efort asupra mea şi iarăşi am văzut acelaşi chip care seamănă cu toate chipurile omeneşti, aceleaşi trăsături obişnuite, deci necunoscute.
De odată m-a cuprins frica şi mi-am venit în fire. Şi atunci am înţeles că anume aceasta este faţa lui Hristos – o faţă asemănătoare cu toate chipurile omeneşti.
I.Turghenev