Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură

0
2338
Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură
Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată (lăsată şi transmisă) de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt (sau „viaţa Duhului Sfânt în Biserică” – Vladimir Lossky) şi curentul, fluviul viu al vieţii Bisericii.
Altfel definită, Tradiţia sfântă este „învăţătura dată de apostoli primilor episcopi, iar aceştia celor de după ei până astăzi, prezentă în definiţiile sinoadelor ecumenice, ăn scrierile Sfinţilor Părinţi şi în cărţile de slujbă ale Bisericii” (Dicţionar religios).
Tradiţie şi tradiţii
Învăţătura ortodoxă face diferenţa între Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia (cu majusculă) şi diferitele tradiţii bisericeşti care ar putea exista în istoria creştinismului.
Un prim nivel al distincţiei dintre Tradiţie şi tradiţii este dat de sfântul Vincenţiu de Lerins, în mica sa scriere Commonitorium, unde afirmă: „Quod ubique, quod semper, quod ab omnibus traditur est” – „Trebuie să primim ceea ce este crezut pretutindeni, dintotdeauna şi de către toţi”.
Această „definire” a Tradiţiei, unanim apreciată de teologii Bisericii creştine, avea totuşi defectul că prin prinsma ei Tradiţia ar putea fi interpretată ca ceva static, ca pe un tezaur care s-a dat o dată pentru totdeauna. Or, lucrarea Duhului Sfânt în istorie şi în Biserică nu s-a oprit, după făgăduinţa Mântuitorului referitoare la Duhul Sfânt: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).
Această lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, în cazul explicitării, interpretării sau dezvoltării organice a învăţăturii de credinţă sau a Sfintei Scripturi, s-a făcut în istoria Bisericii prin Sfinţii Părinţi şi prin Sinoadele ecumenice. Pe de-o parte însă, această explicitare, interpretare sau dezvoltare ortganică se face în spiritul predicii Mântuitorului, a Apostolilor şi a urmaşilor lor; iar pe de altă parte, aceste dezvoltări organice, interpretări sau explicitări trebuie să primească girul Bisericii universale, să fie receptate de conştiiţa eclesială în timp.
Câtă această validare a conştiinţei Bisericii nu are loc, aceste învăţături, explicitări, interpretări sau dezvoltări organice rămân nişte păreri / opinii teologice, sau nişte tradiţii bisericeşti.
Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură
De la moartea Mântuitorului Iisus Hristos şi până la compunerea primelor scrieri inspirate de către sfinţii Apostoli, învaţătura creştină s-a transmis prin viu grai. Din aceasta transmisie orală s-au născut diferite scrieri, au constituit în timp ceea ce numim azi Noul Testament. Evanghelistul Luca zice în prologul evangheliei sale ca a studiat toate documentele despre Iisus pe care le-a putut găsi (Luca 1, 1-3).
Aşadar, Noul Testament s-a născut din această Tradiţie, în cadrul Bisericii (alte compoziţii care pretindeau a fi inspirate au circulat şi înainte şi după în comunităţi creştine ne-ortodoxe). Noul Tenstament face deci parte din Tradiţie, din unul şi acelaşi fluviu al vieţii Duhului Sfânt în istorie.
De aceea, în Biserica Ortodoxă nu există propriu-zis diferenţă de „autoritate” între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură.