Semnificatia tamaiei in biserica

0
1510
Semnificaţia tămâiei în biserică
Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în Sfânta Scriptura cu mai multe lucruri:
– Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe Sine ca jertfă lui Dumnezeu : „spre miros de bună mireasmă” (Efeseni 5:2).
– Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.
– Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Filipeni 4:10-19).

– Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).
– Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică, la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare cum poruncise Domnul lui Moise” (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău” (Matei 5:23-24). Nu este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta”

Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta”. Diavolul se îndepărtează când tămâiem, (de aici şi zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie”) aşa cum s-a întâmplat atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul s-a depărtat (Tobit 6:17) şi mânia Domnului încetează: „Şi a zis Moise către Aaron: «Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început pedepsirea poporului» (Numerii 16:46). Biserica Legii celei noi are şi ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar…”- Matei 5:23) şi rânduială de cult ca şi cea veche.
Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi) între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Tămâierea înseamnă şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl. Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când binecuvântează tămâia: „Tămâie îţi aducem ţie, Hristoase Dumnezeu nostru, întru miros de bună mireasma duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul prea sfântului tău duh”.
– Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor se arată prin aceasta o cinstire deosebită. Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată Sfinţilor şi care se numeşte venerare. Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită adorare. Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.
– Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, au adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). În Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga” (Luca 1:9-10).
– În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 5:8).
Câteva mărturii zile Sfinţilor Părinţi despre tămâiere
– Sfântul Iustin Martirul, care a murit pe la anul 167 d.Hr., ne spune că în vremea sa jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de tămâieri cu bune miresme (Dialog 28,29,41).
– Sfântul Clement, Episcopul Alexandriei (Pedagogul 2,8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci, împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).
– Fericitul Tertulian arată că tămâia se întrebuinţa foarte mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească şi pe cea trupească.
– Sfântul Ipolit, episcopul portului roman de la gurile Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe, nici tămâieri”.
În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată, de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451 în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea Domnului

Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii

Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. în vremea Sfintei Liturghii ea se face de patru ori:
1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc pâinea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.
2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).
3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului”. Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după cum zice El însuşi: „Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă” (Luca 21:27).
4. Cea de-a patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Măria”.