Învatatura islamica despre jihad în Coran si traditia musulmana (Hadith)

0
1358
Învăţătura islamică despre jihad în Coran şi tradiţia musulmană (Hadith)
Timpul pe care îl trăim este unul trist pentru iubitorii de pace din lumea întreagă, care se întreabă ce îi motivează pe teroriştii musulmani să se arunce în aer în pieţele publice, în scopul de a ucide cât mai mulţi oameni nevinovaţi. Îndemnul care stă la baza acestor crime oribile trebuie să fie foarte puternic. Teama de aceste acte teroriste brutale a marcat viaţa noastră pentru totdeauna.
În căutarea unei soluţii faţă de problema terorismului musulman, este important să înţelegem ce-i motivează pe aceşti oameni să se angajeze în această auto-distrugere înspăimântătoare. S-a spus de către multi musulmani moderaţi şi continue să se mai afirme şi de către unii lideri politici că islamul este o religie a păcii, care nu permite uciderea oamenilor nevinovaţi,[1] că această religie nu s-a răspândit prin sabie, ci numai prin propovăduire, că islamul este religia libertăţii, păcii, binelui, echităţii sş îndurării.[2] Actele teroriste, la care suntem martori în fiecare zi, se presupune că sunt condamnate de către învăţăturile islamului. Nu este intenţia mea de a judeca islamul ca pe o religie violentă, bazându-mă pe faptele unor terorişti, care pretind că-i urmează învăţăturile. Dar totuşi apare întrebarea pe care multi şi-o pun astăzi. Cum pot oameni sensibili să-şi transforme propriile trupuri în arme care să extermine atât de multi oameni nevinovaţi? Pentru a afla raspuns la această întrebare trebuie sa examinăm învăţăturile islamului, pornind de la baza lui primară, Coranul şi Hadith. Dorim sa întelegem daca într-adevar Coranul învata pe musulmanii devotati sa înainteze „cauza lui Allah” prin pace si convingere (propovaduire), sau prin razboi violent si agresiv. Sa lasam la o parte parerile teologilor musulmani si sa vedem ce are de spus despre violenta si pace „cuvântul lui Allah”,[3] care este mai mult decât o simpla „carte de religie”, dupa cum afirma Hanibalitul Ibu Taimiqya – „el contine principiile fundamentale ale religiei”.[4]
2.1 Învatatura despre jihâd în Coran
În limba araba, semnificatia generala a notiunii de jihâd este de „efort sustinut spre un scop determinat”. Conform „Dictionnaire Arabe – Française – Anglais”, (Paris, 1972), termenul jihâd îsi are originea în verbul djahada, care înseamna „a fi harnic”, „a face efort”, si în substantivul abstract „juhd, prin care se desemneaza în general „efortul”, „încordare de forte”, pentru atingerea unui scop”.
Aceasta semnificatie generala atât de cuprinzatoare, a reprezentat trunchiul din care au început sa creasca – conform scopurilor religioase, politice sau juridice urmarite – ramuri, sensuri noi ale notiunii de jihad: – actiunile credinciosilor musulmani pentru a-si dovedi credinta; – expeditia militara împotriva arabilor nemusulmani ( semnificatie impusa de lupta lui Muhammad pentru islamizarea arabilor întâlnita peste tot în surele medineze din Coran); – razboiul contra infidelilor (razboiul sfânt acesta fiind si sensul clasic pentru jihâd din dreptul islamic) etc.[5] Jean Flori observa ca „nu se poate identifica strict jihâd cu razboiul sfânt, acesta având un sens mai larg, care în unele cazuri nu are deloc de a face cu razboiul, de exemplu jihâdul inimii, al limbii” (Coran 3, 110, 114; 9, 7). Totusi acest termen acopera si notiunea de lupta razboinica, exprimata prin „jihâdul sabiei”. Iar acest fapt trebuie sa conduca la evitarea oricarei concluzii pripite sau prea generale în ceea ce priveste sensul jihadului. Unii intelectuali musulmani pentru a se delimita de miscarile integriste si islamiste actuale, pun accentul pe sensul moral si spiritual al cuvântului jihâd, astfel ajungând sa nege, sau macar sa minimalizeze considerabil dimensiunea sa razboinica. În mod contrar, fundamentalistii subliniaza aceasta dimensiune si îi acorda primul loc în ordinea meritelor. Dar pâna la urma si unele si altele, totusi, se bazeaza pe Coran, de acolo extragându-si argumentele.
În Coran, radacina jhd apare în 35 de versete: de 22 de ori cu sens general si de 3 ori pentru a desemna un act pur spiritual; celelalte 10 cazuri, în schimb, se aplica în mod evident la o actiune razboinica. Ceea ce înseamna ca aceasta dimensiune este prezenta pe deplin, înca de la început, chiar daca definirea juridica si codificarea jihâdu-lui nu intervine decât mai târziu, în vremea cuceririlor din afara Arabiei, începând cu secolul al IX-lea.[6] Islamologul Alfred Morabia a constatat însa ca în textul coranic, pentru a desemna „razboiul” (confruntarea armata) sunt folosite alaturi de radacina jhd si alte radacini, printre care cel mai des apare k.t.l. = a se lupta, a omorî; g.z.w. = a ataca, a face razie, h.r.b. = a se razboi.[7]
Cu toate acestea însa sunt unii învatati care considera inutil de a defini învataturile Coranului si ale traditiei cu privire la folosirea razboiului pentru înaintarea „cauzei lui Allah”. Iata motivul oferit de învatatii musulmani ca Fareed Zakaria cu articolul sau publicat în Newsweek: „Coranul este o carte vasta, plina de poezie si contradictie (…). În el puteti gasi condamnari ale razboiului si incitari la lupta, minunate expresii de toleranta si imagini aspre împotriva necredinciosilor”…
Este cu adevarat Coranul o carte contradictorie, care cu o mâna condamna razboiul, iar cu cealalta îl comanda? Raspunsul este: „Nu!” Vom arata mai departe ca aceste contradictii din Coran sunt rezolvate prin recunoasterea învataturilor progresive ale lui Muhammad, care trec de la pace la razboi în timpul vietii si experientei sale.
La începutul misiunii sale, Muhammad le-a cerut urmasilor sai sa întâmpine opozitia cu rabdare si persasiune. Învatatii se refera la aceste versete ca fiind „versete ale iertarii si îndurarii”. Aducem aici doar câteva exemple, celelalte aratându-le pe parcursul acestui paragraf. Coranul spune: „Invita-i pe toti pe calea Domnului cu întelepciune si prin îndemânare minunata; cearta-te cu ei în modul cel mai bun si mai frumos, pentru ca Domnul stie cel mai bine cine s-a abatut de la caile Lui si cine va primi calauzire” (Sura 6: 12). „Niciodata binele si raul nu vor fi deopotriva. Îndepartati raul cu ce este bine” (Sura 41: 34).
Totusi, dupa ce si-a consolidat puterea, Muhammad a ordonat în mod clar folosirea luptei ofensive împotriva necredinciosilor. Specialistii se refera la acele texte ca fiind „versete ale sabiei”. Iata câteva exemple: „Razboiul va este orânduit si voua nu va place. Dar poate ca urâti tocmai ceva bun pentru voi si iubiti ceva ce este rau pentru voi. Însa Dumnezeu stie si no voi” (Sura 2: 212-213); „O voi, ce credeti, aveti ca îndatorire razbunarea pentru omor: slobod pentru slobod, rob pentru rob (…) „(Sura 2: 173); „Luptati-va pentru drumul lui Dumnezeu (…)” (Sura 2: 245); „Si daca întâlniti necredinciosii, jos cu gândurile, pâna ce i-ati macelarit, si legati tare catusele lor” (Sura 47: 4); „Luptati-va împotriva lor, Dumnezeu îi va pedepsi prin mâinile voastre si-i va rusina (…)” (Sura 9:14).
Oamenii ca Fareed Zakaria, citat mai sus, considera ca aceste contradictii dintre texte care apara toleranta si cele care cheama la razboi, pur si simplu reflecta natura contradictorie a Coranului, care este „o carte vasta, plina de poezie si contradictii …”. Însa aceasta explicatie simpla este tocmai respinsa de catre teologii musulmani, care au examinat îndeaproape aceasta problema. Ei au ajuns la concluzia ca declaratiile contradictorii reflecta „revelatia progresiva”, care a fost croita pentru a se potrivi cu circumstantele lui Muhammad.[8] Revelatiile din Coran, zice si Sourdel, au fost comunicate în fragmente succesive datorita unor împrejurari schimbatoare din cursul vietii profetului fara ca vreodata aceasta sa se simte legat printr-o afirmatie anterioara.[9]
În cartea sa „Jihad: originea razboiului sfânt în islam”, publicata de catre editura Universitatii Oxford în 1990, Reuven Firestone scria: „Eruditii musulmani au venit la concluzia ca versetele privitoare la razboi au fost în relatie directa cu necesitatile istorice ale lui Muhammad în timpul misiunii sale profetice. La începutul carierei sale profetice în Mecca, când era slab si avea doar câtiva urmasi, revelatia divina a încurajat evitarea unui conflict fizic. Dupa intense persecutii, care l-au determinat pe Muhammad si pe urmasii lui sa emigreze la Medina, ei au fost lasati sa se angajeze într-un razboi de aparare. Cum comunitatea musulmana a crescut în putere, mai târziu revelatiile au largit conditiile în care se putea porni un razboi, pâna când s-a considerat ca razboiul împotriva nemusulmanilor poate fi pornit în orice timp, fara vreun pretext si în orice loc” (p. 50)
Richard Bailey în lucrarea sa – „Jihadul: învataturile islamului de la sursele primare Coran si Hadith”, schiteaza evolutia învataturilor Coranului de la toleranta le razboi prin patru etape. Pentru scopul pe care îl urmarim în acest larticol voi mentiona fiecare din aceste etape, dând si versete exemplificatoare din Coran. Acest lucru ne va ajuta sa întelegem de ce musulmanii au folosit în trecut – si o fac si astazi – conflictele armate pentru înaintarea cauzei lui Allah în lume.[10]
Etapa I: Fara represalii
În timpul sederii profetului la Mecca, sansele islamului pentru victorie erau putine. Fondatorul acestui crez – scria profetul Stanescu – a trait atunci cele mai triste si amarâte zile ale vietii sale, iar de la o vreme, a început chiar sa se îndoiasca de înalta lui misiune si chemare.[11] Conationalii sai din tribul qurays au început sa devina ostili fata de el si discipolii lui din cauza condamnarii pe care el o aducea idolatriei, luându-i în derâdere. Acestia hotarasc sa le ia drepturile pe care le aveau ca membri ai triburilor lor, socotind încercarea profetului de a-si gasi noi adepti în alte parti, drept o crima, o vatamare a puterii centrale spirituale a orasului.[12] Istoricul german Augustin Müller ne arata caracterul neîndoielnic al profetului care într-o convorbire cu unchiul sau Abu Talib, îndemnat fiind de acesta sa se împace cu conationalii sai, profetul i-ar fi raspuns: „Chiar daca dusmanii mi-ar da soarele în mâna dreapta si luna în stânga, eu totusi nu voi renunta de la maretul meu plan, triumful cauzei lui Allah”.[13] Muhammad nu înceta a insulta pe idolatri, dar se abtinea de la orice violenta fizica. Sa vedem ce ne spune despre actiunile sale Coranul. Surele din aceasta perioada de 13 ani, în care profetul a continuat sa traiasca la Mecca, nu contin instructiuni cu privire la lupta, în ciuda severei persecutii pe care a suferit-o. De ce? Pentru simplu fapt ca acesti discipoli nu aveau nici cea mai mica sansa sa învinga într-un razboi.[14] În fata injuriilor primite, acestia ramâneau calmi. Întreaga comunitate, minoritara si fara aparatori, se faceau ca nu pricep si evitau orice ocazie de a se implica în mod violent, chiar si atunci când membrii ei erau îngrijorati, loviti si persecutati.[15] La Mecca, pentru a face prozeliti, Muhammad, a practicat, în exclusivitate, metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase. Îndemnurile catre adepti, ca sa reziste cu rabdare si îngaduinta la violentele dusmanilor – afirma W. Irving – aproape ca rivalizau cu cele ale Mântuitorului Iisus Hristos, mai ales cu preceptul „Iubiti pe vrajmasii vostri (…), rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi (…) Daca te bate cineva peste un obraz întoarce-l si pe celalalt”. (Luca 6, 27 – 29)[16]
Asadar, era mai bine sa adopte o strategie înteleapta de supravietuire, care sa evite confruntarea violenta. Câteva versete ne vor ajuta sa ilustram aceasta învatatura.
În Sura 73: 10 – 11, Allah porunceste „trimisului sau” sa fie rabdator fata de necazurile pricinuite de idolatri si sa se departeze de ei cuviincios, pâna ce Allah se va razbuna pe ei.[17] „Ai rabdare fata de ceea ce spun si lasa-i cu demnitate. Lasa-ma pe mine (singur sa ma ocup de ei)”. În Sura 52: 45, 47, 48, profetul sfatuieste sa-i lase pe necredinciosi singuri sa astepte, cu rabdare, ca Domnul sa-i pedepseasca: „asa ca lasati-i pâna când vor întâlni ziua lor si vor lesina (de frica) (…) si pentru cei nelegiuiti mai este o pedeapsa afara de aceasta (…), si asteapta cu rabdare judecata Domnului tau, caci tu esti în ochii Nostri”.
Atitudinea acestor primi musulmani nu rezulta totusi dintr-un pacifism de principiu. Ea tine doar de faptul ca nu exista printre ei nici un om de razboi veritabil. Aceasta se vede bine atunci când Omar, apoi Hamza devin musulmani.[18] Datorita convertirii lor, situatia lui Muhammad la Mecca se aplaneaza. El devine tot mai îndraznet în actiunile sale, „lovind” fara crutare în cei ce practicau idolatria. Daca pâna acum Muhammad nu va fi stiut sa gaseasca un raspuns la întrebarea „de ce Dumnezeu cel atotputernic nu face ca vointa lui sa triumfeze, tolerând ca necredinta sa-si continue drumul”, acum stia ca: „Dumnezeu lasa pe meccan sa persiste în necredinta, de vreme ce nu vrea mântuirea pacatosului, ci nimicirea lui”. Tot mai des se putea auzi în predicile rostite de profet ca: „Dumnezeu conduce si îndruma pe cine vrea si lasa în ratacire pe cine crede de cuviinta” (Sura 2: 269).[19]
Vazându-se persecutat din toate partile Muhammad nu înceta a tine predicile sale celor ce veneau la Mecca pentru treburile comertului. Astfel în martie 620, cu ocazia unui pelerinaj la „piatra neagra” Kaaba, neastâmparatul profet cauta sa-si încerce norocul, recrutându-si alesi dintre pelerinii veniti din toate colturile Arabiei. Cu aceasta ocazie i-a fost dat sa cunoasca niste barbati ai tribului Chazradj din Yathrib, care ulterior aveau sa devina adeptii lui. În anul viitor întâlnindu-se iarasi cu acestia dupa pelerinaj a încheiat un acord în care acestia se angajau sa dea ascultare „profetului” întru toate, iar pentru aceasta Allah îi va multumi cu placerile paradisului.[20] Sosise deci momentul ca „profetul” si adeptii din Mecca sa-si scuture picioarele de praful orasului fara de Dumnezeu si sa emigreze pe un teren binecuvântat de Domnul, teren ce a adus numai în doi ani, roade bune. Dupa ce s-a luat hotarârea ca acestia sa-l ajute si sa-l apere pe profet mai mult decât pe copiii si sotiile lor, Muhammad este proclamat camarad de lupta. Ne apropiem de etapa a doua când Allah reveleaza „trimisului” lupta pentru aparare. „Pace contra pace, sânge împotriva sângelui, eu sunt o parte din voi, voi sunteti o parte din mine” – suna juramântul legat între profet si acestia, ne relateaza istoricul german Grimme.[21] Din clipa în care a dezlantuit lupta religioasa – razboinica se poate spune ca a început si marea batalie, duelul dintre cele 2 orase rivale.[22]
va continua…
[1] Bacchiocchi Samuele. Curierul Ortodox, nr. 10 (135), 12 octombrie 2002, pag. 6
[2] Rasid Jabr al-As’Ad. Toleranta religioasa în islam, 2003, pag. 56 – 57
[3] Bacchiocchi Samuele. op. cit., pag. 6
[4] Ibu Taimiya, citat de Panaite Viorel, în „Pace, razboi si comert în islam. Tarile Române si dreptul otoman al popoarelor (sec. XV – XVII)”, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, pag. 67
[5] Panaite Viorel. op. cit., pag. 88; Сагадеев А. Djihad, // Наука и религия, nr. 6, 1986, pag. 18
[6] Jean Flore. op. cit., pag. 65 – 66
[7] Alfred Morabia. Gihad, Paris, 1974, citat de Panaite, în op. cit., pag. 87
[8] Bacchiocchi Sasmuel. op. cit., pag. 6
[9] Sourdel Janine D. Thomine I. op. cit., pag. 149
[10] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6
[11] Stanescu Gheorghe. op. cit., pag. 95
[12] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6; Stanescu Gheorghe. op. cit., pag. 99 – 100; Eliade M. op. cit., pag. 79
[13] Мюллер А. История Ислама, том 1, Из-во Л. Ф. Пантелеева, С. Петербург, 1895, pag. 77
[14] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6
[15] Flori Jean. op. cit., pag. 89
[16] Ирвинг В. op. cit., pag. 91
[17] Al – Bukhari si Muslim – Comentariu la Sura 73 în „Ju’zu‘Amma, Ju’zu Tabarak”, Coranul cu traducerea sensurilor si comentariu în limba româna, Ed. Islam, Editia I, Timisoara, 2000, pag. 35
[18] Flori Jean. op. cit., pag. 89
[19] Мюллер А. op. cit., pag. 77
[20] Stanescu Gheorghe. op. cit., pag. 102-103
[21] Grimme. Mahomed, Münster, 1892, pag. 54; apud Stanescu Gh. op. cit., pag. 106 – 107
[22] Stanescu Gh. op. cit., pag. 108