“Este nevoie de un dialog între ştiinta si religie?”

0
278

Este oare necesar dialogul între ştiinţă şi religie?

Este nevoie de un dialog între ştiinta si religie?” Tot mai des auzim în ultima vreme această întrebare. Nu mă îndoiesc că din orice lucru de pe pămînt poate ieşi ceva bun. Dar să vedem şi ce inconveniente sînt în acest dialog.
Ce este, de fapt, ştiinţa? „Ştiinţa este investigarea sau studiul naturii prin observaţie şi raţionament”. Dar aceasta este o definiţie de pe Wikipedia. Este o definiţie corectă de la nivelul materiei şi a ceea ce oamenii moderni numesc „spirit” (de fapt, minte, intelect). Ştim, însă, că omul este mult mai mult decît atît. Atunci ce este ştiinţa, dacă luăm în considerare nu numai elementele alcătuitoare ale omului (trup şi suflet), ci mai cu seamă pe Creatorul omului şi al tuturor lucrurilor care fac obiectul ştiinţei, adică pe Dumnezeu? De fapt, pe Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie.
Atunci cînd Dumnezeu a făcut lumea, pe cînd Adam şi Eva erau încă în raiul pămîntesc, totul era guvernat de harul dumnezeiesc. Celor două făpturi deosebite li se oferea totul în chip minunat, fără ca ei să facă nimic. Duceau o viaţă ideală, de poveste. Toate vietăţile li se supuneau şi le slujeau. Era o lume a minunii, în care harul dumnezeiesc lucra nestingherit asupra materiei, modelînd-o după bunul plac.
Însă cînd omul a căzut, întreaga materie s-a murdărit, iar harul nu a mai putut sălăşlui în ea ca înainte. De aceea, lucrurile de pe pămînt au început să se mişte haotic, să se degradeze, să se întoarcă cu putere distructivă asupra omului şi împotriva lui Dumnezeu. Da, împotriva lui Dumnezeu, căci harul sfînt a plecat, iar duhurile necurate i-au luat locul.
Firea şi-a continuat existenţa. Însă chiar dacă Dumnezeu Se retrăsese în mare parte din materie, dorinţa oamenilor de a avea parte de minuni nu a scăzut. Ba poate chiar a crescut. Dar cum Dumnezeu nu mai făcea minuni decît arareori, diavolul a intrat puternic pe această piaţă prin vrăjitorie/magie/miracole/supranatural. Dacă minunea este mişcarea lucrurilor materiale prin puterea harului sfînt, miracolul/vraja este manipularea lucrurilor materiale prin puterea duhurilor necurate.
În vremurile de pe urmă, oamenii au învăţat (de la cine, oare?) că nu este neapărat nevoie de un duh anume pentru a mişca lucrurile materiale. Pentru a zbura nu mai este nevoie nici de puterea dumnezeiască ce l-a luat pe Ilie ca la cer, nici de duhurile necurate care îi ajută pe şamani să leviteze, ci este de ajuns un avion. Pentru a mişca inima unui om nu mai este nevoie neapărată de un suflet, ci poate şi aparatul să facă aşa ceva (desi aceasta nu este o miscare adevarata, ci tot o manipulare, ca in cazul vrajitoriei; miscarea adevarata nu se poate face decit in duh). Astfel că oamenii nu mai au nevoie de minunile lui Dumnezeu, nici de magia vrăjitorilor, ci le ajunge propria lor minte pentru a obţine efecte comparabile. Minunile şi le fac oamenii singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu sau al diavolilor.
Ne mai mirăm, atunci, de ce în ziua de astăzi oamenii de ştiinţă au aer de infailibilitate? De ce cu toţii credem cu religiozitate şi sfinţenie în afirmaţiile lor, chiar dacă multe dintre ele se dovedesc mai tîrziu aberante? Oamenii de ştiinţă au ajuns să fie noii şamani, noii preoţi, noii vrăjitori şi de ce nu, noii noştri dumnezei.
Aşadar, la fel ca ca odinioară, în vremurile edenice, omul a ajuns astăzi din nou să stăpînească natura, însă nu prin puterea lui Dumnezeu, ci prin propria lui minte golită de Dumnezeu, folosindu-se nu de puteri venite din exterior, ci de autosuficienţa (limitată, desigur) a materiei.
Omul de ştiinţă este astfel individul perfect autonom, care nu mai are nevoie să transceadă, pentru că trăieşte într-o lume care deşi supusă nimicniciei, este suprasaturată cu minuni materiale. Nu mai are nevoie de ce este „dincolo”, nu mai are nevoie de rai, de veşnicie, pentru că poate obţine orice din materie, inclusiv nemurirea, aşa cum cred unii. Omul de ştiinţă este prin excelenţă omul materiei. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3).
La fel ca oamenilor de odinioară din rai, şi nouă, celor de astăzi, ne-ar fi fost îngăduit cu bucurie de către Dumnezeu să trăim într-o lume a minunilor, fie ele şi ale ştiinţei, dar numai dacă minunile care se fac asupra trupului nostru ar exista şi în sufletele noastre, adică dacă sufleteşte am fi la înălţimea minunilor de pe pămînt. Cu alte cuvinte, dacă le-am merita cu adevărat.
Omul care trăieşte cu gîndul la Dumnezeu şi se străduieşte să nu fie dominat de miracolele tehnologice, fie printr-un post, fie printr-o nevoinţă, consider că se poate împăca cu ştiinţa şi tehnologia. Se poate ca ducînd o viaţă atentă din punct de vedere duhovnicesc, aceste minuni să nu-i vateme sufletul şi să nu-l facă numai trup. Oamenii sporiţi duhovniceşte primesc chiar de la Dumnezeu darul contemplării frumuseţilor creaţiei. Noi toţi putem să ne minunăm de creaţia lui Dumnezeu şi să ne folosim de ea, ba chiar avem acest drept, ca moştenitori ai Părintelui ceresc, însă măcar să ştim cu adevărat să înţelegem cine este Creatorul ei şi să-L slăvim.
Omul de ştiinţă ateu nu este decît trup, un adevărat scormonitor în pămînt în căutarea unor adevăruri care nu se găsesc decît privind spre cer. Deşi nu îşi săvîrşeşte minunile cu puterea dracilor, ca vrăjitorii, ci cu puterea propriului lui intelect, trăgînd tot mai mult spre pămînt, el ajunge inevitabil tot mai aproape de fundul pămîntului, acolo unde se află diavolii, care sînt adevăraţi lui mecena spirituali.
Cît priveşte dialogul dintre religie şi ştiinţă, religia este relegarea, cum frumos spunea cineva, relipirea sufletului omenesc de Dumnezeu. Iar odată cu sufletul, se lipeşte şi trupul. Ştiinţa în exces, aşa cum este astăzi, este desprinderea sufletului de Dumnezeu şi a trupului de suflet şi supunerea omului numai faţă de trup. Ce dialog să fie între acestea două? Poate numai dialogul pe care l-a avut Hristos cu demonii pe care i-a trimis într-o turmă de porci, în ţinutul Gherghesenilor.
Pe de altă parte, după cum bine spunea un filosof creştin, filosofia bună este nevoie să existe doar pentru a o combate pe cea proastă. Pentru orice altceva exista teologia. La fel cred şi eu că ştiinţa sub oblăduirea lui Dumnezeu este necesar să existe, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a combate anumite idei cu totul false promovate de ştiinţa actuală.
Bineînţeles că eu însămi profit şi mă bucur de multe din minunile ştiinţei şi mă fericesc spunînd că avem un Dumnezeu atît de minunat! Ştiinţa este acum în mîna diavolilor, dar ea Îi aparţine de fapt lui Dumnezeu în totalitate. Mare şi minunat eşti, Doamne, de la particulele subcuantice pînă la marginile Universului! Dar ridică-ne la cer ca să vedem minuni fără asemănare mai mari ca acestea!

blogul lui Rafael Udriste