Dumnezeu si omul

0
2221
Dumnezeu şi omul
1. Antropogeneza.
Antropologia (de la grecescul „anfropos” – om şi „loghia” – cuvinte, deci cuvinte despre om) creştină este învăţătura despre om întemeiată pe Revelaţia Dumnezeiască. Aceasta ştiinţă se preocupă de rezolvarea a trei probleme importante şi anume: originea sau provenienţa omului; constituţia fiinţei omeneşti şi menirea omului.
Problema provenienţei omului are o importanţă primordială pentru conştiinţa noastră religioasă, şi din cauza că Biblia învaţă despre crearea excepţională a omului, şi din cauza că viaţa religioasă este determinată nu numai de legătura noastră cu natura ci şi cu Dumnezeu. Mai ales după Întruparea Domnului aceasta legătura îl prezintă pe om ca ceva deosebit, dar în acelaşi timp strâns legat de natură. Aceasta legătura mistică a omului şi cosmosului era intuita şi de oamenii antici, care îl comparau pe om cu microcosmul.
Dar cu toate acestea este ceva ce-l deosebeşte pe om de celelalte animale, şi este vorba de „psihica”. Acest fenomen nu poate apărea pe cale evoluţionistă, după cum încearcă sa-l prezinte Darviniştii.
Încă în sec. XVII sub influenţa lui Descartes a luat naştere o teorie care susţine că în afară de om toate animalele nu au viaţă psihică.
Cel mai nou curent al acestei teorii se numeşte „biheviorsm” de la cuvântul englez „Behaviour”- ce înseamnă comportare. Acest curent spune că comportamentul animalelor se explică prin specificul sistemului lor nervos.
Animalul are inteligenţă şi sensibilitate, uneori chiar destul de dezvoltate, dar aceste manifestări de raţionament se mărginesc la concret reducându-se la individual. Multe din acţiunile animalelor ce par a fi de natură inteligentă în realitate se reduc la instinct.
Nu există o minte a animalului, spun bihevioriştii, ori, dacă există, nu avem soluţie de acces la ea pe cale ştiinţifică şi astfel ar trebui să fie ignorată .
în sec. XX gratie cercetărilor învăţatului fiziolog rus I. I. Pavlov s-a aflat despre reflexele animalelor, care lămuresc comportamentul . Încercările de a aplica şi pentru om aceasta teorie sunt neserioase.
Putem presupune însă că viaţa „psihologică” este prezentă şi la animale. A ajunge la această concluzie, lumea savantă a fost ajutată de lucrările unii mare etolog de la Universitatea Harvard, Donald Griffin. El a publicat trei cărţi pe această temă – ultima, Animal Minds, în 1992. Învăţaţii şi etologii au rămas aproape înmărmuriţi în faţa noţiunii de „conştiinţă animală”. Într-adevăr examinând viaţa animalelor superioare vedem că multe momente nu pot fi lămurite doar pe baza reflexelor, fără a presupune existenţa anumitei vieţi psihice cât de cât primitive.
Spre deosebire de animale omul are idei abstracte de felul: timp, spaţiu, substanţă, cauză, efect, infinit, frumos, bine , adevăr. Folosind aceste noţiuni abstracte şi încă multe altele, omul întemeiază şi dezvoltă ştiinţele. Puterea de a elabora idei abstracte şi noţiuni generale şi a opera cu ele este ceea ce se cheamă raţiune şi ea este proprie numai fiinţei umane.
Cu ajutorul raţiunii şi imaginaţiei, omul poate combina cugetările sale abstracte şi cunoştinţele pozitive pe care l posedă despre lumea înconjurătoare în multe feluri. Animalele pot fi dresate. Astfel maimuţa imită gesturile omului, dar n-a ajuns să rostească un cuvânt propriu sau să-şi exprime o elementară cugetare proprie. Şi papagalul poate pronunţa câteva cuvinte, sau chiar propoziţii întregi, dar cât de mult nu s-ar stărui dresorul nu-l va face pe papagal să cugete.
Mai există încă ceva ce îl deosebeşte pe om de animale, şi anume viaţa spirituală. În lumea nereligioasă acest fenomen se reduce la cultură. Cât de dezvoltat n-ar fi animalul el nu creează nici o cultură.
Oraşe, ţări, temple, maşini arme au fost create de om, pe când viaţa animalelor a fost şi este totdeauna la fel. Albina îşi construieşte şi azi fagurele, furnica muşuroiul cu aceiaşi maeştri ca şi cu mii de ani în urmă. Dar acestea nu au istorie, artă, ştiinţă, morală, religie, într-un cuvânt ceea ce numim noi civilizaţie şi cultură.
Mai este şi alt moment care îl deosebeşte pe om radical de celelalte creaturi, şi anume graiul convenţional, sau limba omenească. Toate animalele emit sunete. Există un grai natural, nearticulat, care este comun şi animalelor. Lumea este plina de sunete. Dar grai sau limbă are numai omul. Limba sau graiul omenesc exprimă nu numai simţirea de durere, bucurie, nedumerire şi altele, care por fi întâlnite şi la animale, dar omul poate să le modifice să exprime cugetări şi sentimente diferite sau chiar opuse acelora ce le are în realitate. Să ne amintim de martirii creştini care când călăii le sfâşiau trupurile, având ca toţi oamenii dureri groaznice, aceştia în loc să strige să urle de durere cântau cântece de mulţumire lui Dumnezeu, sau îl slăveau. Nici un animal nu e în stare în faţa primejdiei să emită sunete de bucurie.
Nimeni până în prezent n-a dat o lămurire adecvată a provenienţei cuvintelor şi a vorbirii la om. Când apare cuvântul? Biblia ne spune ca Dumnezeu vorbea cu omul, anume atunci s-a născut vorbirea, dar s-a născut pentru că omul avea raţiune şi era înzestrat cu capacitatea de a vorbi.
în privinţa apariţiei omului sunt doua teorii – cea a monogenismului şi cea a poligenismului.
Prima îşi are rădăcina în Biblie şi spune că omenirea provine de la o pereche, a doua teorie spune ca omenirea provine de la mai multe perechi de oameni. Desigur dacă se primeşte învăţătura despre provenienţa omului de la maimuţe, e şi firesc să se admită că prefacerea maimuţei în om putea avea loc în mai multe locuri de pe pământ. Deci aceasta teorie este un rezultat al concepţiei evoluţioniste.
Atunci când încercam să ne determinam care din aceste două păreri este adevărată este necesar să apelam la datele ştiinţifice. Dacă am presupune că teoria despre poligenitatea provenienţei omului este adevărată, am avea o mulţime de tipuri de om. Cineva poate spune că existenţa diferitor rase adeveresc aceasta părere. (In prezent se numără de la 4 la 20 de rase omeneşti), dar forma parului a ochilor, culorii pielii nu pot zdruncina unitatea de baza a oamenilor de diferite rase.
Prin ce se manifestă această unitate?
1. Unitatea psihologică.
La diferite popoare, atât cele primitive cât şi cele dezvoltate, sunt detectate aceeaşi dorinţă de a cunoaşte şi aceleaşi căi şi forme de cunoaştere. Legile gândirii şi greşelile, dar şi devierile sunt aceleaşi la toţi oamenii şi acest lucru ne vorbeşte nu numai de unitatea neamului omenesc ci şi despre natura comună a oamenilor. Oamenii sunt de o fiinţă .
Dar unitatea neamului omenesc se manifestă nu numai în viaţa intelectuală ci şi în cea emoţională. Bucuria, scârba este exprimată la toate popoarele în acelaşi fel.
2.Unitatea în sfera vieţii estetice.
Unitatea în viaţa estetică este adeverită prin prezenţa la toate popoarele a muzicii, picturii, poeziei şi celorlalte forme de activitate creatoare.
Altă sferă de activitate umană în care se observă unitatea omenirii este cea din
3. Sfera morală.
Toate popoarele indiferent de gradul lor de dezvoltare au anumite reguli care interzic săvârşirea unui act în vederea atingerii unui scop în conformitate cu concepţiile sale de bine şi rău. Atât la om cât şi la animal, orice impresie primită din afară prin organele de simţ se transmit creierului şi provoacă o reacţie proporţională cu acţiunea directa. Dar dacă animalul va răspunde la reacţie în acelaşi fel, omul îşi poate modifica reacţia.
4. Unitatea omenirii se vede şi în sfera religioasă.
Numai omul se poate înălţa cu mintea la Dumnezeu, poate sta în legătură cu El şi să-şi pună viaţa în serviciul ideilor ce le are despre Fiinţa suprema. Această prerogativă a omului este atât de mare, că pentru mulţi prezintă deosebirea capitală dintre om şi animal.
Indiferent de faptul cum este explicată apariţia religiei, rămâne incontestabil faptul religiozităţii universale a omenirii.
5. Altă sfera de activitate care vorbeşte despre unitatea neamului omenesc este cultura materială.
Unitatea omenirii în această sferă de activitate se exprimă în destinul comun şi în acele trepte pe care le parcurge orice popor în dezvoltarea sa pe calea progresului. Sunt doua trepte deosebite numite în arheologie:
a) veacul de piatră sau paleolitul (are doua subdiviziuni:
paleolitul timpuriu şi cel târziu);
b) veacul metalelor (cupru, bronza şi fier).
Toate cele spuse până acum ne dau posibilitatea să afirmăm că concepţia apariţiei omenirii de la o singura pereche este cea adevărată.
Învăţătura creştină despre provenienţa omenirii fiind monogenistă are mare importanţă, fiindcă afirmându-se unitatea de origine şi fiinţă a omenirii lămureşte şi ne face să înţelegem universalitatea păcatului strămoşesc la fel şi universalitatea mântuirii în Iisus Hristos, căci dacă lumea n-ar fi una, şi la origine şi după aceea, Iisus Hristos n-ar fi Mântuitorul lumii.
2 Omul. Natura omului (Componenţa dihotomică sau trihotomică)
Concepţia creştină despre om reiese din credinţa că omul este ultima şi cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, este coroana creaţiei. Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi se explică prin înţelepciunea planului dumnezeiesc de creaţie. Omul fiind aşezat ca stăpân pe pământ (Facerea 1,28) ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era şi firesc ca să se organizeze mai întâi pământul ca loc de desfăşurare a vieţii omeneşti.
Iată cum ne vorbeşte Biblia despre crearea omului. Dumnezeu a creat universul în sase zile. Toate elementele de bază au fost create de Dumnezeu doar prin Cuvânt. În ziua a şasea după ce a creat Dumnezeu „fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor” (Facerea 1,25), a purces la crearea omului. Biblia ne vorbeşte despre aceasta ca despre un act Dumnezeiesc exclusiv şi deosebit. Aici nu este vorba despre o noua specie de vieţuitoare, ci despre o fiinţă cărei Dumnezeu îi da preferinţa şi o deosebeşte de celelalte vieţuitoare ca „chipul Sau” în lume. „Şi a zis Dumnezeu: Sa facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră… şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1,16-27). Deci omul a fost creat ca chipul lui Dumnezeu, ca imagine nemijlocită a lui Dumnezeu pe pământ. Prin cuvântul grecesc „eikona” (icoana, imagine) traducătorii Septuaghintei au redat termenul evreiesc „tselen” cea ce înseamnă literalmente: apariţie, reprezentanţă, locţiitor, echivalenţa, identitate, deci atunci când se redă evreiescul „tselen” prin „chipul” lui Dumnezeu se pierde ceva esenţial, căci omul nu este doar „chipul lui Dumnezeu” el este şi „reprezentantul”, şi „locţiitorul” lui Dumnezeu pe pământ.
Caracterul deosebit al creării omului este caracteristic printr-o acţiune specifică a lui Dumnezeu: „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărâna din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2,7). Nici una dintre celelalte fiinţe n-a fost creată nemijlocit de „mana” lui Dumnezeu. Material pentru creaţie a servit „ţărâna pământului” de aici provine şi numele primului om Adam (făcut din pământ) Dar această „ţărână” a fost modelată într-un act special de însuşi „mâinile” lui Dumnezeu, Care a mai şi suflat în ea „suflare de viaţă” făcându-l pe om „fiinţă vie”.
Din vechime pentru evrei suflarea în faţă avea o adâncă semnificaţie simbolică. Aceasta însemnând transmiterea suflării, a ceva ce este în cea mai mare măsura ceva personal, intim, lăuntric – conştiinţa mea, duhul meu, deci şi a „eului meu”, şi dacă Sf. Scriptură ne spune că Dumnezeu a „suflat” în omul creat din pământ suflarea Sa personală, aceasta trebuie să însemne că Dumnezeu ia transmis omului anumite calităţi, care sunt caracteristice pentru existenţa Divină. Ca rezultat al acestei transmiteri omul devine „fiinţă vie” aşa ne spune Biblia.
Natura omului.
Omul este constituit din două elemente deosebite, unul material şi celalalt spiritual, trup şi suflet Trupul omului este luat din pământ, fiind compus din materie si, prin aceasta, în tot cursul vieţii omul este legat de tot ceea ce este pământesc. Trupul este muritor, sufletul nemuritor. Trupul este făcut ca sa „se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat”(Eccl.12,7).
Sfinţii Părinţi comentând Sf. Scriptura concepeau trupul şi sufletul ca două moduri diferite de manifestare a „chipului lui Dumnezeu” în om. Primii creştini evitau de a da o definiţie concretă a ceea ce se numeşte „chipul lui Dumnezeu”, pentru a apăra taina chipului existenţei Divine de pericolul raţionalizării exagerate.
Mai târziu, în epoca Evului mediu, în temei în Apus, atunci când teologia creştină a alunecat spre „intelectuazare”, expresia după „chipul lui Dumnezeu” a fost interpretată în categorii „obiective” şi identificată cu anumite atribute caracteristice „naturii spirituale” omeneşti.
Concepţia despre om predominanta în Apus a suferit o mare influenţă din partea filosofiei greceşti, uneori în forma simplistă. Concepţia elină despre om ca „animal raţional” a fost folosită pentru dezmembrarea şi contrapunerea sufletului trupului, materiei şi spiritului. În limitele acestei concepţii expresia „chipul lui Dumnezeu” este atribuită doar părţii spirituale a omului, socotind că partea materială nu poate include în sine chipul nematerial al Divinităţii spirituale.
Astfel cu timpul s-a ajuns la concluzia că sufletul omenesc individual este purtătorul chipului lui Dumnezeu fiindcă el are trei atribute care sunt caracteristice lui Dumnezeu. Este vorba de raţiune, libertatea alegerii şi suveranitate.
În Sf. Scriptura partea spirituala a omului este numita uneori suflet (psihi), alteori spirit, duh (pnevma).
Părinţii greci vorbesc despre componenţa trihotomica a omului numind şi părţile ei şi anume: – nous, psihi, soma, iar uneori despre doua componente în natura omeneasca.
Renumitul teolog ortodox Vladimir Nicolaevici Losskii, zice ca diferenţa învăţăturii trihotomiste de cea dihotomista este cauzata de terminologie: dihotomiştii vad în duh calitatea suprema a sufletului omenesc prin intermediul cărei omul contactează cu Dumnezeu
După cum reiese din cele spuse mai sus în prezent sunt doua concepţii despre natura omenească:
1. Dihotomia;
2. Trihotomia.
Dihotomia.
Concepţia dihotomica sau dualismul antropologic învaţă că sunt doua componente ale naturii omului, trup şi suflet. Sufletul şi spiritul sau duhul sunt privite ca acelaşi fenomen, dar de o dezvoltare diferita. După dihotomie omul care se lasă legat de cele pământeşti, neridicându-se la o viaţă superioară, rămâne fizic sau trupesc; iar cel care se ridică la o viaţă religios-morală superioară, în duhul lui Hristos, este om spiritual sau duhovnicesc. Astfel, psihicul se numeşte suflet dacă în viaţă nu depăşeşte naturalul, strictul trupesc; iar sufletul se numeşte spirit sau duh dacă se ridică prin har şi stăruinţă în bine la o viaţă ce depăşeşte naturalul. Prin aceasta se arată existenţa unei opoziţii între omul neduhovnicesc şi cel duhovnicesc (I Cor. 2,14-15);15,45-46; Gal. 5,16-17 ş.a.)
Trihotomia.
Concepţia trihotomica vorbeşte despre trei componente în natura omenească. Este susţinută de mulţi Sfinţi Părinţi printre care şi Sf. Teovan Zăvorâtul
Despre componenţa trihotomica a omului vorbeşte Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Tihon .
Tot de concepţia trihotomistă ţine şi Arhiepiscopul Luca Voino Iasineţkii în lucrarea sa Duh duşa I telo (Дух душа и тело). În fondarea părerilor sale trihotomiştii reies din anumite texte Biblice ca spre exemplu: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrator… şi pătrunde până la despărţirea dintre suflet şi spirit, dintre încheieturi şi măduva” (Evrei 4,12) sau :”Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi duhul vostru şi sufletul şi trupul…”(1 Tes. 5,23).
Care dintre aceste concepţii este adevărată este greu de spus deoarece nu s-a ajuns la un consensus al Sf. Părinţi.
Doua memorii şi doua conştiinţe ale omului.
Omul poseda doua feluri de memorie:
Memoria creierului (este asemănătoare cu memoria computerului) şi memoria duhului. Ultima este bruiata în timpul lucrului intensiv al creierului. Doar în condiţii speciale, în linişte când creierul este blocat în timpul somnului sau înainte de moarte, sau în timpul lucrării încordate a duhului aceasta memorie se manifestă în plinătate.
După moartea fizica când încetează cu desăvârşire activitatea creierului rămâne doar o singura memorie, ceea a duhului. Atâta timp cât viaţa noastră curge ca într-un caleidoscop în vuietul şi zgomotul impresiilor exterioare, până când lucrează cu plină forţă conştiinţa noastră fenominală, este închisă dar neîntreruptă activitatea conştiinţei transcendentale sau a supraconştiinţei. Doar atunci când conştiinţa fenominală este constrânsă de către boală, somn, toxine, când activitatea normală a creierului este îngreuiată, doar atunci se întrezăresc unele sclipiri ale conştiinţei transcendente. Din vieţile sfinţilor avem destule pilde care ne vorbesc despre faptul că suferinţele, şi durerile fizice deseori îi linişteau, eliberându-i de ispite. Din vieţile martirilor este clar ca chinurile fizice stingeau adeseori conştiinţa fenominală şi trezeau la activitate conştiinţa transcendentală, care se manifesta prin fericirea lăuntrică pe care o aveau suferind pentru Domnul.
O adâncă schimbare psihologică are loc în noi prin acţiunea harului lui Dumnezeu: „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni 3,16).
3. Omul şi chipul lui Dumnezeu
După cum am menţionat deja atunci când am vorbit despre crearea şi natura umană, sufletul omenesc este conceput ca purtător al chipului lui Dumnezeu în om fiindcă el are acele atribute care îl caracterizează pe însăşi Dumnezeu: raţiune, libertatea alegerii şi suveranitate. Desigur că aceste afirmaţii nu au valoare absoluta. Când vorbim despre atribute noi nu avem în vedere că sunt nişte calităţi ale sufletului omenesc, aici este vorba de ceva mult mai complicat concepând raţiunea, libertatea şi suveranitatea nu doar ca nişte calităţi sufleteşti ci ca modus de viaţă a omului.
Deoarece omul exista ca personalitate, deosebită şi această deosebire se referă la însăşi natura sa: necătând la acea că suntem creaţi, omul are posibilitatea de a duce o existenţa deosebita de celelalte creaturi. Omul are posibilitatea de a duce o viata după chipul vieţii Divine şi aceasta poate fi exprimată în cea mai mare măsură anume în raţiune, libertatea alegerii şi suveranitate. Dar greutatea cu care se poate întâlni o persoana în tendinţa de înfăptuire a chipului lui Dumnezeu în sine nu poate nimici modul de existenţa personal pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.
Aceste gânduri pot fi înţelese prea raţional dacă ne aflăm pe poziţiile teologilor apuseni. Să presupunem că chipul lui Dumnezeu se limitează doar la raţiune, libertate şi suveranitate. În acest caz suntem nevoiţi să admitem nişte lucruri şi concluzii „straşnice” inumane. Astfel dacă în rezultatul unei boli psihice sau a unei traume cerebrale survin dereglări în sfera intelectuală şi cea a voinţei înseamnă că în acest individ dispare chipul lui Dumnezeu? şi se preface într-un simplu animal? La fel ar fi neclar este sau nu este om un copil cu dereglări mintale născute?
Creştinii din Apus au intrat intr-o surdina cu astfel de gândire, deoarece au minimalizat şi ignorat adevărul despre Ipostas, Persoană – principala condiţie pentru apropierea de Revelaţia creştină.
Noi ortodocşii am înţelege astfel „chipul lui Dumnezeu” în om: Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu capacitatea de a fi personalitate, deci de a-şi realiza viaţa în conformitate cu modusul de existenţa Divina. Însăşi Dumnezeu este o existenţa personala, Treime persoanelor, care realizează existenţa Divina Natura Divina ca dragoste libera de orice determinare. Dumnezeu este Dumnezeu deoarece este Personalitate şi existenţa lui nu depinde de nimic şi de nimeni. Dumnezeu fiind Personalitate, singur îşi determină propria natură.
Această posibilitate de existenţa personală a şi fost cristalizată de Dumnezeu în natura umană. Natura umană este creată, este dată de Dumnezeu tocmai de aceea existenţa omului nu poate fi determinată de libertatea personală. Da în acelaşi timp natura umană creată nu poate exista altfel decât ca viaţă personală ipostasică. Fiecare ser uman prezintă o existenţa personală, capabilă să personifice viaţa sa ca dragoste, ca libertate faţă de natura creată limitată şi faţă de oricare necesitate, deci după chipul existenţei Dumnezeului necreat.
Putem spune şi mai simplu: Dumnezeu este o Natura în trei Ipostase iar omul este în acelaşi timp o natura şi o mulţime de ipostase.
Diferenţa dintre natura Divina şi cea umană este extrem de mare. Această prăpastie poate fi trecuta la nivelul modului de existenţa, comun pentru ambele naturi, esenţa cărui consta în existenţa personală. Acest adevăr ni-a fost arătat în Întruparea Domnului în Ipostasa Fiului lui Dumnezeu
Omul este chipul lui Dumnezeu, iar aceasta înseamnă ca fiecare dintre noi are posibilitatea să-şi realizeze viaţa ca persoană şi să se asemene cu Hristos.
De ce credem că unicitatea personala ipostasică a fiecărui individ uman nu poate fi determinata de centrul cerebral sau de codul genetic? Den ce credem noi ca toate aceste sunt doar nişte lucruri care pun în acţiune cea ce îl face pe om deosebit de alt om dar nu constituie baza personalităţii.
Răspunsul este destul de simplu.
Fiindcă o astfel de tălmăcire largă este exclusă de însăşi logica metodologiei contemporane a ştiinţei. Dacă admitem că cromosomii şi creierul nu sunt doar nişte instrumente de lucru ci cauză, atunci trebuie să ajungem la concluzia că calităţile ipostatice ale omului (autoconştiinţa, viata psihica ş.a.) sunt reglamentate strâns de structuri biologice. Deci nici un factor psihogenetic nu este în stare să acţioneze asupra proceselor fiziologice autonome.
Dar acest lucru este combătut de o sumedenie de exemple din domeniul psihiatriei. Când copilul suferă de anorexie singur se condamna la moarte, acest lucru dovedeşte că „sufletul” singur îşi determină existenţa sa într-o măsură mult mai mare decât mecanismul biologic de reglare. Dar pot să spună cineva ca „anorexia psihogenetica” a micuţului este determinată de reacţiile biochimice. În acest caz apare altă întrebare: când şi care este cauza apariţiei factorului biologic în anumite cazuri ce duc la autodistrugerea organismului? Logica consecutivă a gândirii ştiinţifice nu este în stare să dea un răspuns adecvat la această întrebare.
Şi acum să vedem cum răspunde Biserica la aceste întrebări.
De la bun început este necesar să subliniem că antropologia creştină ortodoxă nu se contrapune ştiinţelor actuale şi nici biochimiei. Ştiinţa nu poate dăuna adevărului Bibic.
Însă dacă vom admite că corpul uman este o integritate autosuficientă iar sufletul drept altă integritate şi doar ei îi vom atribui calitatea de a fi purtătoarea identităţii personale a autoconştiinţei, a „eului” personal, iar corpul îl vom privi doar ca pe un înveliş inert sau ca instrument al sufletului, care doar tangenţial acţionează asupra sufletului, atunci desigur că biochimia contemporană fără multa greutate va combate toate postulatele noastre, şi se va manifesta ostilă şi incompatibilă cu limba Bisericii.
Dacă e să răspundem la întrebarea ce este trupul şi sufletul omului în conformitate cu învăţătura Bisericii vom răspunde astfel: trupul, ca şi sufletul sunt energii, caracteristice naturii umane. Cu alte cuvinte ele sunt metode de ipostatizare a personalităţii, autoconştiinţei ei. Cea ce este fiecare om concret – aceasta este existenţa adevărată, sau ipostasa, „eu dinăuntru” graţie cărui el se manifestă ca un fapt existenţial, ne identic cu trupul sau cu sufletul. Acestea doua doar toarnă puţină lumina asupra „eului” adevărat şi sunt energii, manifestări, şi metode de exprimare a ipostasei personale.
Deci, „eul” uman, ipostasă lui nu se identifică nici cu trupul nici cu sufletul, dar acţionează şi se face văzut prin funcţiile corporale şi psihice. Iată din ce cauză nici un fel de dereglare fizică, sau psihică nu este în stare să-l lipsească pe om de „omul dinăuntru”, să-l facă neom, sau să-l nimicească ca fapt existenţial.
În conformitate cu învăţătura Bisericii, omul ca existenţă personală „în faţa lui Dumnezeu” – cu alte cuvinte „chipul lui Dumnezeu” în om – nu poate fi localizat într-un anumit punct vremelnic sau interval de timp. Copilaşul mic, omul „copt la minte” cel ce a murit în „floarea vieţii”, bătrânul „putred” sau „cel bolnav psihic”- toţi sunt în aceeaşi măsură personalităţi în faţa lui Dumnezeu. Acest lucru are loc nu din cauza că „eul” omenesc conştiinţa lui ar fi determinate de calităţile psihosomatice, ci de relaţiile dintre om şi Dumnezeu; de faptul că Dumnezeu iubeşte pe fiecare cu o singură dragoste, care „înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Romani 4,17).. Omul este persoană şi chipul lui Dumnezeu în această lume în măsura în care el este capabil să răspundă dragostei şi chemării adresate lui de către Dumnezeu. Prin mijlocirea funcţiilor psihosomatice fiecare din noi liber administrează această capacitate, acceptând sau neacceptând chemarea şi dragostea lui Dumnezeu, astfel ori îndreptând existenţa sa spre viaţă, care este legătura cu Dumnezeu, sau spre moarte, care este ruperea legăturii cu Dumnezeu.
Nicolae Fuştei
Doctor în istorie şi Teologie