Despre Viata Duhovniceasca a Preotului dupa Tratatul „Despre Preotie” al Sfantului Ioan Gura de Aur Partea II-a

0
906

Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur Partea II

Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi taina Botezului, poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării. Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: – darul deosebirii duhurilor (diakrisis). Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Şi astfel în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filosofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.

Revenind la comparaţia cu preoţii Legii vechi, observăm că preoţia levitică putea constata curăţia de lepră (boală trupească), în timp ce preoţii creştini pot vindeca prin Taina Sfântului Maslu atât trupeşte cât şi sufleteşte, ceea ce este cu mult mai presus. Şi din acest motiv preoţii sunt numiţi de către creştini „părinte”, fiind părinţi duhovniceşti, cu valoare mult mai mare decât părinţii trupeşti (cap. XV). De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui să se ridice la înălţimea Sfântului Apostol Pavel care prefera să fie anatematizat odată cu cei întru Hristos fraţi ai săi (cap. XV). Urmează, în continuare, avertismente puternice faţă de pericolele duhovniceşti care-l pot paşte pe preot. În primul rând slava deşartă, disimulată adesea sub forma modestiei exterioare, totodată lipsind smerenia interioară (cap. XVII). Cu toate că femeile au fost excluse de la oficiul preoţiei harice şi chiar de la predica în biserică, ele compensează uneori prin ceea ce numim astăzi „trafic de influenţă”. Astfel se ajunge la proverbul care spune că: „supuşii îl conduc pe regele lor!” Sfântul Ioan continuă prin a arăta virtuţile duhovniceşti ce trebuie să împodobească pe slujitorii altarelor. Prima se enunţă printr-o afirmaţie negativă, din punct de vedere gramatical, dar pozitivă logic şi apofatică, din punct de vedere teologic: „a nu dori această cinste!” (Cap. XVIII). Odată ajuns totuşi în această lucrare, trebuie să-şi facă datoria chiar cu riscul de a intra în conflictul cu mai marii săi şi chiar de a fi depus din treaptă. De altfel acest lucru i s-a şi întâmplat autorului nostru după cuvântul: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri!” A doua virtute afirmativ-negativă este aceea de a nu avea ambiţie. Aceasta este valabilă în toate domeniile, dar cu atât mai mult în slujirea sacerdotală. Sfântul insistă asupra tăriei sufleteşti de nezdruncinat, în stare să suporte insulta, persecuţiile, supărările, ironiile, plângerile nemotivate. Virtutea constă, de fapt, în capacitatea de a nu se mânia. Vârtejul acestei patimi – şi totodată păcat de moarte – atrage după sine aroganţa, orgoliile personale, acuzaţiile fără temei, ura şi răzbunările, insultele şi provocările obraznice care aduc foarte multe tulburări sufleteşti celor în cauză cât şi celor din jur. Prin aceasta se vede influenţa covârşitoare pe care o are preotul ca pildă vie pentru enoriaşii săi, pe care îi poate influenţa atât în bine cât şi în rău, din păcate.

Totodată, preotul este expus şi unui alt păcat de moarte: – invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi şi credincioşi. Întrucât este omeneşte a cădea, fie cât de puţin, adversarii pot specula imediat slăbiciunile inerente spre a-l defăima şi judeca. Încă o dată se atrage atenţia candidatului la preoţie să-şi cerceteze cugetul şi conştiinţa pentru a vedea dacă este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care îi atrage şi pe ceilalţi după el în groapă (cap. XXI). Deoarece preotul are în grijă Trupul lui Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, însă bolile cu care se confruntă sunt de natură duhovnicească, cu mult mai dificil de diagnosticat şi de tratat (cap. XXII). Singurul medicament de care dispune preotul în această privinţă este rugăciunea, cuvântul, sfatul şi predica. Pentru aceasta este atât de necesară arta elocinţei, în care Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas neîntrecut, atât atunci când era avocat laic cât şi ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului. El compară plastic confruntările retorice cu adversarii cu lupta dusă pe câmpurile de bătălie militare, cu armele ostăşeşti. Sfaturile acestea, ca de altfel şi tot restul lucrării, cu foarte mici excepţii, se dovedesc a fi foarte ziditoare şi preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi şi mai noi, cu păcatele şi patimile mai vechi şi mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadează şi cu fenomenul neognostic sincretist new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combătute cu mult succes. Drept armă folositoare şi temelie de granit în această luptă ne stă Sfânta Scriptură. „Toată scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este folositoare pentru învăţătura adevărului, pentru combaterea erorii, pentru îndreptarea abaterilor şi pentru formarea omului după dreptate ca el să se apropie de Dumnezeu şi să fie desăvârşit” – a zis Sfântul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a rămas îndemnul dat preoţilor din Efes: „Vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat nici ziua nici noaptea de a învăţa pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preoţilor li se cere atât puritatea vieţii cât şi puritatea credinţei (cap. 24, p. 153). O atenţie deosebită trebuie acordată mai ales pentru faptul că vin mulţi în biserică pentru a urmări talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai puţin preocupaţi de valoarea soteriologică, mântuitoare a învăţăturii (cap. 25, p. 156). Aşadar predicatorul trebuie să contracteze această pornire defectuoasă necăutând a dobândi un succes „de galerie” şi slavă deşartă (cap. 26, p. 157). Este necesar a se îmbina aceste două calităţi ce nu sunt tocmai consonante: modestia şi talentul, precum şi o altă pereche antinomică: indulgenţa şi severitatea.

Echilibrul moral al preotului nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi neroada aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174). Preotul se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178). După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177).

Acelaşi mare dascăl al teologiei ortodoxe româneşti – Părintele Profesor Dumitru Fecioru – în încheierea introducerii sale la această lucrare atenţionează preotul din toate timpurile spunându-i: „Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega sufletele. Poţi scoate din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ, puterea aceasta de a ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu fărâma ta de trup, în care pâlpâie sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu, la rândul tău, să sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te cu trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte şi îndumnezeieşte la fel pe credincioşii tăi. O, poţi1 Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o Dumnezeu. Dar fereşte-te! Ia aminte că eşti pe cel mai înalt pisc. Ia aminte şi fereşte-te! Eşti înconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Ştii, doar, că piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Acolo, pe piscul ameţitor de înalt pe care te găseşti, suflă vântul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela ameţitor de înalt, tunetele se slobozesc chiar în preajma ta. Acolo, pe piscul acela ameţitor, este gheaţă şi zăpadă, când la poalele muntelui înfloresc crinii, înfloresc trandafirii. Eşti pe loc înalt, sublim! Dar tocmai de aceea, ia aminte! Fereşte-te!”

Cu aceasta am dorit, fără a avea pretenţia de a fi şi reuşit, să enunţ pe scurt şi concis aspectele morale ale vieţii preotului şi chiar ale episcopului, deoarece în această carte ele se împletesc aproape în fiecare capitol. Autorul lucrării a dovedit atât o deplină cunoştinţă de cauză în calitate de monah şi diacon cât şi cunoştinţe scripturistice şi retorice temeinice, toate acestea plus vocaţia şi harul dumnezeiesc l-au făcut pe neîntrecutul predicator al bisericii să fie numit Gură de Aur. Mulţi vor spune că cele spuse în aceste rânduri nu enunţă noutăţi deosebite dar să nu uităm faptul că autorul acestor ziceri este nimeni altul decât Sfântul Ioan Gură de Aur!… Şi, caatare, învăţăturile transmise prin tratatul său despre preoţie rămân un îndreptar de nepreţuit atât pentru cei ce urmează să intre în preoţie cât şi pentru cei ce au căpătat dumnezeiasca slujire, până la sfârşitul veacurilor!…

Am convingerea că tot ceea ce se mărturiseşte, în această perioadă despre Sfântul Ioan Hrisostom, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre de oameni ai începutului de mileniu III. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Ioan să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!…

Sursă bibliografică de referinţă: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul „Despre Preoţie”, traducere, introducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998. www.episcopiacaransebesului.ro

preluat şi postat de Prot Victor Mihalachi