Preotia (Canoanele Sfintilor Parinti)

0
1479
Preoţia (Canoanele Sfinţilor Părinţi)
1632. -Preotul este părinte (IV Regi 2,12; 6,21; 13,14) şi se deosebeşte de orice dascăl lumesc, fiindcă el naşte fiii duhovniceşti întru Hristos prin Evanghelie (I Cor. 4, 15)… „Cunoaşte fiule pe adevărata ta mamă, Biserica şi iubeşte-o, cinsteşte şi pe cel ce după Dumnezeu este tatăl tău, căci dacă despre părinţii trupeşti se spune: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine (Ex. 20,12). Şi cine vorbeşte de rău pe mama, cu moarte să moară (Ex. 21,16), cu atât mai mult vă îndeamnă cuvântul să cinstiţi şi să iubiţi pe părinţii cei duhovniceşti ca pe nişte binefăcători şi mijlocitori către Dumnezeu. Pe cei care „v-au născut a doua oară din apă” (Ioan 3, 5; F. Ap. 8, 5), pe cei care v-au dat Duhul Sfânt, pe cei care v-au hrănit cu laptele cuvântului (I Cor. 3, 2), pe cei care v-au crescut cu ştiinţa, pe cei care v-au întărit cu poveţe, pe cei care v-au hrănit cu trupul Domnului şi cu scumpul Lui sânge, pe cei care v-au curăţit de păcate (Matei 6, 19) şi v-au împărtăşit cu Sf. Euharistie şi v-au făcut părtaşi şi împreună moştenitori ai făgăduinţei lui Dumnezeu (Efes. 3, 6) pe aceştia cinsteşte-i cu tot respectul, căci ei au luat de la Dumnezeu putere (Matei 25, 41) asupra vieţii şi asupra morţii pentru a judeca pe cei păcătoşi şi a-i osândi la moartea veşnică şi a izbăvi de păcate pe cei ce se pocăiesc şi a-i face vii”. -Const. Apost. II, 35 (V. Parinte).
Preotul este, în Biserica Ortodoxă, persoana înzestrată cu puterea de a săvârşi în parohia sa, în virtutea hirotoniei şi a delegaţiei permanente primite de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, necesare în viaţa religioasă a parohiilor, cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al episcopului.
Hirotonia
Un bărbat intră în rândul preoţilor prin Sfânta Taină a hirotoniei, care este realizată doar de un episcop. Însă este necesar şi acordul credincioşilor, astfel că la momentul potrivit, membrii parohiei spun în cor cu voce tare Axios sau Vrednic este!. Înainte de a fi hirotonit în taina preoţiei, candidatul trebuie să fie hirotonit întâi în treapta diaconiei.
Preoţii ortodocşi se împart în două grupuri distincte: clerul căsătorit (clerul secular, sau „de mir”) şi clerul monahal. În Biserica Ortodoxă un bărbat poate fi hirotonit după căsătorie, dar atât el cât şi soţia sa trebuie să fie la prima căsătorie. Dacă rămâne văduv, el nu se poate recăsători şi continua să fie preot.
În general, dacă un celibatar este hirotonit, el trebuie să devină monah pentru a-şi putea păstra preoţia.
Un preot-călugăr este numit ieromonah.
Preoţia
În învăţătura de credinţă a Bisericii este precizat că toţi clericii trebuie să se străduiască să realizeze lucrarea Harului primit de ei prin „punerea mâinilor” în cel mai bun mod cu putinţă. Dar Biserica învaţă că realitatea şi eficacitatea Sfintelor Taine ale Bisericii realizate de preoţi nu depind de virtuţile lor personale, ci de prezenţa şi lucrarea lui Iisus Hristos, Care acţionează în Biserica Sa prin Sfântul Duh. Astfel, preoţia este un dar al Bisericii – Trupul lui Hristos în istorie -, în slujba comunităţi eclesiale, iar nu un dar personal al celui care devine preot. La fel se întâmplă şi în cazul episcopilor, unde Hristos este cel care lucrează ca învăţător, păstor bun, iertător şi vindecător. Hristos este cel care şterge păcatele şi vindecă bolile fizice, mentale şi spirituale ale lumii întregi. Preotul este icoana lui Hristos.
În exerciţiul funcţiunii sale liturgice, preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu: pe de o parte, în virtutea harului sfânt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta el este un interpret, delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el se roagă nu numai în numele său personal ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei. Ca reprezentant al credincioşilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, adică darurile, închinarea şi rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el transmite credincioşilor ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viaţa veşnică şi, în general, toate darurile spirituale şi bunătăţile materiale pe care le primim de la Dumnezeu. Preotul slujitor este astfel verigă de legătură între Dumnezeu şi credincios, între cer şi pământ. Acest lucru este vizibil în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe, unde preotul este, pe de-o parte, cu faţa la Răsărit (şi cu spatele la credincioşi) când poartă rugăciunea sau ofranda poporului credincioşilor în faţa Tronului lui Dumnezeu, şi, pe de altă parte, cu faţa la credincioşi, atunci când poartă cuvântul lui Dumnezeu către ei (de exemplu: citirea Evangheliei, predica).
Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvântează cu o singură mână (dreapta).
În mod normal, preoţii au funcţia de preoţi de parohie, funcţie care în Biserica Primară era deţinută de episcopi. Ei sunt liderii comunităţii locale de creştini. Ei prezidează la Sfânta Liturghie şi învaţă, predică, sfătuiesc şi exercită funcţia de iertare şi vindecare.
Deoarece preoţii sunt numiţi de episcop şi aparţin acelei comunităţi unde au fost numiţi, ei nu au autoritatea sau datoria de a sluji în afara propriei comunităţi. Pe Sfânta Masă din altarul fiecărei parohii, există o ţesătură numită antimis, semnată de episcop, care semnifică permisiunea dată acelei comunităţi de a se întâlni şi acţiona ca Biserica. Fără antimis, preotul şi poporul de credincioşi ai comunităţii nu pot sluji în mod legitim.
Istoric
Organizarea iniţială a Bisericilor creştine din Palestina era similară cu cea din sinagoga evreilor, care erau guvernaţi de un sinod de bătrâni (presbyteroi). În Fapte 11,30 şi 15,22, vedem acest sistem colegial de guvernare în Ierusalim iar în Fapte 14,23, Apostolul Pavel hirotoneşte bătrâni, înţelepţi în bisericile pe care le fondează. Iniţial, aceşti preoţi erau aparent aceiaşi cu supraveghetorii (episkopoi, episcopi), aşa cum indică versetele Fapte 20,17 şi Tit 1;5,7, iar termenii erau interschimbabilicitare / referinţă critică necesară. Curând după perioada Noului Testament, după moartea Apostolilor, a apărut o diferenţiere în utilizarea celor doi termeni sinonimi, ducând astfel la apariţia a două ranguri diferite: episcopul şi preotul. Episcopul era înţeles, în principal, ca preşedintele unei grupări de preoţi, şi astfel episcopul a început să se distingă atât în cinstea acordată cât şi în prerogative faţă de preot, care erau văzuţi ca avându-şi autoritatea derivată din cea a episcopului prin delegare. Distincţia dintre preot şi episcop începe să fie făcută destul de curând după perioada apostolică, aşa cum observăm din scrierile din secolul al II-lea ale Sfântului Ignatie de Antiohia, care foloseşte termenii consistent şi clar pentru a se referi la două funcţiuni distincte (împreună cu diacon).
Iniţial, fiecare comunitate locală îşi avea episcopul ei, în Biserică. Ulterior, pe măsură ce numărul credincioşilor şi comunităţilor creşteau, comunităţile locale au început să nu mai fie coordonate direct de un episcop. Episcopul dintr-un oraş mare va începe să numească preoţi care să îngrijească de turma din fiecare comunitate, acţionând ca un delegat al său.
Forme de adresare
Adesea, credincioşii se adresează preoţilor (dar şi monahilor) cu apelativul Părinte. Aceasta nu este o formulă de adresare oficială, ci mai degrabă un apelativ informal care constituie totodată o amintire directă a rolului preotului de părinte duhovnicesc al comunităţii sale. Adeseori, apelativul este urmat de prenumele preotului.
Formula oficială de adresare (în corespondenţă, dar şi, pe alocuri, în practica liturgică) pentru preoţii de mir este cea de Cucernice sau Prea Cucernice Părinte (cea din urmă fiind folosită pentru preoţii cinstiţi în mod deosebit, care ocupă o funcţie anume, precum protopopii sau sunt purtătorii unor distincţii bisericeşti).
În Biserica Ortodoxă Română, pentru purtătorii unor ranguri bisericeşti este uneori inclus şi rangul în formula de adresare (de ex.: „Prea-Cucernice Părinte Protopop”), caz în care numele acestuia poate fi omis.
Monahii care sunt hirotoniţi în treapta preoţiei sunt cunoscuţi sub numele de preot-călugăr sau ieromonah. Pentru ieromonahi, titulatura oficială este de Cuvioase sau Prea-Cuvioase Părinte (cea din urmă mai ales pentru arhimandriţi.
În Bisericile de origine slavă, precum Biserica Ortodoxă Rusă sau Biserica Ortodoxă din America, se mai consideră potrivit şi tradiţional să se facă referire la un preot cu formula „Preotul Nume” sau „Protopopul Nume”.
Formulele de adresare pentru/cu referire la preoţii de mir:
* Părinte (informal)
* Cucernice Părinte (Prenume Nume)
* Prea-Cucernice Părinte (+Protopop)
Pentru preoţii-călugări:
* Părinte
* Cuvioase Părinte
* Prea-Cuvioase Părinte