Preoţia – sublimitate şi jertfă a misiunii apostolice

0
928
Preoţia – sublimitate şi jertfă a misiunii apostolice
Preoţia, ca sfântă slujire, este aleasă şi înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât şi prin lucrarea ei apostolească. Preoţia este slujirea aleasă şi înaltă din pricina temeiului ei dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu „după rânduiala lui Melchisedec” (Ev. 8, 12) şi Care a stat în ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a întemeiat Dumnezeu şi nu omul. (Sf. Nectarie de Eghina, „Despre preoţie”, editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 9.)
Preoţia este o rânduială tainică, dar simţitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog şi liturghisitor al dumnezeieştilor ierurgii, prin preoţie un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin şi voinţa proprie, săvârşind pentru oameni, cele către Dumnezeu.
Referitor la temeiurile preoţiei în Biserică, această taină îşi are începutul de la pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii şi apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, aceştia neavând vrednicia slujirii preoţeşti sacramentale până la acel moment când Duhul Sfânt îi „prohiriseşte” sau desăvârşeşte ca preoţi în sensul de sacerdoţi. Era aşadar necesară pogorârea, ca să fie unşi prin Duhul Sfânt (F.A 2, 2-6).
Deşi prin Cina cea de Taină s-a instituit Taina Sf. Euharistii, nici textul biblic, nici părinţii apostolici sau Sfinţii Părinţi nu mărturisesc că „frângerea pâinii” s-ar fi săvârşit de ucenici şi apostoli, până după evenimentul pogorârii Duhului Sfânt, ceea ce ne îndreptăţeşte să mărturisim că numai prin darul preoţiei, împărtăşit în chip minunat de milostivirea divină la Cincizecime, preoţia primeşte odată cu definirea ei caracterul de iconomie a Tainelor lui Hristos.
Ierarhia bisericească a primit în timp valenţele cunoscute astăzi, odată cu propovăduirea creştinismului la toate neamurile, unde apostolii au lăsat urmaşi şi slujitori ai tainei tainelor ce aveau să fie gustate şi simţite în tot pământul. Pentru săvârşirea lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor, după porunca Mântuitorului Iisus Hristos, Apostolii au rânduit pe preoţi, adică pe slujitorii bisericii din cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoţi şi diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la hirotonie, ei continuă în lume însăţi lucrarea de mântuire săvârşită de Iisus ca Arhiereu, Profet şi Împărat. (Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRALĂ-„Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, editura Anastasia 2002, p.9)
Scriitorii cărţilor Noului Testament arată limpede că slujitorii din cele trei trepte bisericeşti ale preoţiei şi-au început lucrarea lor în diferite obşti de credincioşi încă din primele zile ale bisericii. Scurtă vreme după ziua Cincizecimii, ierarhia bisericească se înfăţişează deplin constituită, căci dacă pentru ascultarea adevărului despre Iisus şi săvârşirea de rugăciuni credincioşii se puteau aduna în curtea Templului, în jurul Apostolilor, însă pentru cuminecare şi agapă frăţească, precum şi pentru celelalte acte de seamă ale cultului religios al creştinilor în epoca apostolică, era nevoie de slujba preoţilor şi a diaconilor în bisericile rânduite în casele încăpătoare ale unor credincioşi (F.A 2; 42, 26).
Potrivit rânduielilor liturgice, poporul lui Dumnezeu este structurat ierarhic şi nu poate fi conceput fără o asemenea ierarhizare, dar el nu e împărţit în două, ci structurat în episcopi, preoţi-diaconi, ipodiaconi, citeţi, laici botezaţi catehumeni, Biserica veche, cunoscând încă şi alte diferenţieri. Nu în schema împărţirii în două, în preoţi şi laici, ci în principiul structurării poporului lui Dumnezeu, în care împărţirea în cler şi laici este într-adevăr cea mai importantă (dar nu unica) îşi are locul şi monahismul.
În Biserica Ortodoxă există o relaţie cu totul specială între drept şi harismă. Ea nu recunoaşte preoţiei un har sacramental-desprins de „drept”. Astfel, hirotonia episcopului nu este conferită în mod absolut, ci concret, adică pentru un anumit scaun episcopal, la schimbarea eparhiei un episcop nefiind hirotonit din nou, la fel petrecându-se şi în cazul preoţilor şi a diaconilor. ( Karl Christian Felmy, „Dogmatica experienţei eclesiale-înnoirea teologiei ortodoxe contemporane”, editura Deisis, Sibiu, 1999, p.296.)
Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprimă prin aceea că preoţii ca întemeietori ai comunităţilor locale sunt aduşi la unitate într-un centru văzut, care este episcopul. Episcopul are o responsabilitate deosebită pentru propovăduire, păstrarea învăţăturii de credinţă şi supravegherea săvârşirii corecte a Tainelor de către preoţi în eparhia sa. ( Valer Bel, „Unitatea bisericii în teologia contemporană”, editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.204)
Ţinând seama de acestea, „în fiecare parohie-comunitate este un om al tuturor oamenilor, chemat fie ca martor, fie ca sfătuitor sau ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenoricirilor sufletelor şi ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care vede şi pe cel sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina, care nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la clasele înalte prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o religie a iubirii de oameni; în fine, un om, care ştie toate, care are dreptul de a spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om este preotul.” (Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Preotul în faţa chemării salede păstor al sufletelor”, Bucureşti, 1935, p. 65-66.)
Sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi este această înaltă misiune a preoţiei pentru că este slujirea lui Hristos, puterea şi izvorul preoţiei harice. Mântuitorul Iisus Hristos a instituit taina preoţiei şi a încredinţat-o oamenilor care păstoresc, să aprindă în sufletele păstoriţilor săi căldura iubirii de Dumnezeu şi flacăra luminii harului celui mântuitor care mistuie şi curăţeşte întinciunea păcatelor şi alungă năvălirea patimilor celor potrivinice.
În lucrarea „Despre preoţie” Sf. Grigorie de Nazianz spunea că: „preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus, pe cel ce aparţine cetei de sus, pe om.” (Sf. Grigorie de Nazianz, „Despre preoţie”, trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987, p.170.)
Fiecare om îşi poartă sarcina sa el însuşi, însă sarcina preoţiei o poartă cu fiecare preot în parte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos cel ce a făgăduit că va „fi cu noi pînă la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28, 20). Tocmai acest fapt înalţă misiunea preoţiei mai presus de orice demnitate şi slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează şi nu administrează cele sfinte numai cu puterea şi capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima şi cu puterea lui Hristos.
Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleşii săi, are drept scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti necesare mântuirii şi sfinţirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoţiei, Mântuitorul Iisus a lăsat sarcina preoţilor grija mântuirii sufletului omenesc, răscumpărat cu preţul scumpului Său Sânge.
În această artă a zidirii sufleteşti a credincioşilor, constă toată greutatea şi sublimul preoţiei creştine, căci, parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, preoţia nu este aşa de grea prin faptul că trebuie unde observi să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor, alte asemenea acestora din om, ci prin faptul că prin preoţie preotul trebuie să izgonească din suflet şi din trup tot ce este animalic şi sălbatic şi să pună în loc, statornicind deopotrivă în inimă, tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu.
Acestea îi făcea pe Sfinţii Părinţi să se sfiască în faţa primirii vredniciei de preot, iar în anumite situaţii aproape că nu cutezau să o primească.
Chiar Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de această vrednicie, socotindu-se nevrednici de această chemare, deşi erau curaţi ca îngerii. Sfiala Sfinţilor Părinţi de a primii acest mare dar „care pe cele neputinciose le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” („Arhieraticon”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p.47 ) a făcut încă din cele mai vechi timpuri ca preoţia să îndemne candidatul la responsabilizare şi transfigurare din toate punctele de vedere, ca plecând din „interiorul sufletului” harul Duhului Sfânt să înmiresmeze sufletul rău mirositor al păcatului.
Referindu-se la această sfială a slujirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur, în alcătuirea liturgică a rugăciunii din timpul cântării heruvimice al Sf. Liturghii mărturisea odinioară, iar noi mărturisim astăzi şi până la sfârşitul veacurilor că: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să-ţi slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele de cereşti”, arătând prin sublimitatea teologiei sale cât de mare şi minunat este darul preoţiei, pe care trebuie să-l primim, să-l păstrăm şi nu în ultimul rând să-l privim cu sfiala sfinţeniei şi a dragostei creştine. Preoţia este poarta care se deschide prin mijlocirea Sf. Duh oamenilor pentru întâmpinarea noastră în bucuria legii harului, primită prin jertfă de Sânge dumnezeiesc, jertfă care nu se termină niciodată şi poartă care nu se închide pentru nimeni din cei dezlegaţi de pofte şi de desfătări trupeşti.
Acelaşi mare dascăl al lumii şi ierarh continuă în rugăciunea tainică a cântării heruvimice, pentru a întării dogma tainei preoţiei în faţa ereziilor care zguduiau biserica vremurilor şi care clatină uneori şi biserica inimii noastre, zicând: „Dar totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om şi Arhiereu (mare preot) al nostru /…/ şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc Sfântul şi Preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge”. Iată deci că Mântuitorul Iisus, făcându-se om s-a făcut şi mare Arhiereu, „hirotonind” prin puterea Sfântului Său Duh pe cei ce prin aceasta ÎMBRACĂ harul preoţiei, ca să stea (să locuiască sau să se învrednicească a locui veşnic) înaintea sfintei Sale mese (a ospăţului celui veşnic, care nu se sfârşeşte niciodată) şi să jertfească Trupul şi Sângele Tainic şi adevevărat în acelaşi timp a „arhi-hirotonitorului” său prin excelenţă.
Aceasta este taina preoţiei tâlcuită cu atâta pricepere de Sfinţii Părinţi în general şi în mod special de Ierarhii Sfinţi care au alcătui textele liturgice definitorii pentru preoţie, unite în buchetul dumnezeieştii Liturghii răsăritene.
Preoţia este asemenea chipului Bisericii celei adevărate: adică un factor biblic, tradiţional şi dinamic. Preoţia este biblică pentru că îşi are temeiuri biblice zămislite în Legea Veche, născute şi plinite prin har şi jertfă în Legea cea Nouă, în chip trinitar şi plenar.
Preoţia este tradiţională pentru că s-a păstrat şi transmis în chip văzut prin succesiune apostolică în Duhul Sfânt, primind confirmarea veridicităţii şi a autenticităţii a tuturor generaţiilor de până acum şi până la sfârşitul veacurilor.
Preoţia a fost, este şi va fi dinamică pentru că întotdeauna a împlinit, împlineşte şi va împlini setea de har şi binecuvântare sfinţitoare a bisericii celei vii. Mai mult decât atât preoţia prin unealta sa, adică prin preot, întotdeauna a deservit poporului prin toate aspectele existenţei sale; şi când spunem aceasta ne referim la funcţiile pe care le-a avut, le are şi le va avea preoţia în toate dimensiunile existenţei umane. Prin preoţie hristică oamenii au primit, primesc şi vor primi iertarea de la Dumnezeu; prin preoţia hristică oamenii au primit binecuvântare, mângâiere, alinare şi vindecare de la Dumnezeu. Prin preoţia hristică oamenii dintotdeauna s-au unit sfidând dezbinarea demonică. Prin preoţia hristică oamenii s-au dedicat în totalitate lui Dumnezeu, devenind monahi, iar mai apoi sfinţi ai lui Dumnezeu şi modele de viaţă pentru alţii asemenea lor. Prin preoţia hristică oamenilor li s-au deschis ochii moralităţii creştine, învăţând să ierte pentru a fi iertaţi şi pentru a se putea unii cu Ziditorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul. Prin preoţia hristică oamenii au învăţat că a face bine, înseamnă a primi binele cel mai presus de lume. Prin preoţia hristică a luat fiinţă filantropia creştină, care la ora actuală domină sfera filantropiei mondiale şi nu se va sfârşi niciodată. Iată, deci un imn al dinamicii preoţiei, care împotriva tăgăduitorilor acestei lumi nu va cădea niciodată pentru că este dată în dar de Marele Arhiereu, Iisus Hristos Mântuitorul, întâiul şi veşnicul preot.
Preoţia oferă marele prilej al transfigurării prin vocaţie, rugăciune, har şi permanentizare a păstrării tainei îndestulării din ospăţul duhovnicesc al Sf. Liturghii. Frumeseţea preoţiei este mereu actuală şi la fel de proaspătă şi înmiresmată asemenea dragostei celei dintâi pentru Dumnezeu, focul purificator al preoţiei putând arde cu mistuire sufletul celui care o primeşte întru nevrednicia desfrânării sufleteşti. Preotul este o prescură pentru cuminecătură, este pomul care poate rodi sau usca şi arunca în foc. Prescura pentru cuminecătură, având pecete, chip şi consistenţă devine Trup şi Sânge a Celui Care a zămislit-o, iar prescura nepecetluită este aruncată la o parte şi îngropată în pământ, asemenea trupului pieritor (Arhimandrit Teofil Tia, „Elemente de pastorală misionară pentru o societate pos-ideologicăi”, Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 161.). La fel şi preoţia nepreţuită devine o dramă veşnică şi osândă pentru cel care primindu-o nu o preţuieşte şi îşi întinează sufetul, în care ea sălăşluieşte, făcându-o o preoţie care îşi răneşte primitorul şi Dăruitorul.
Mântuitorul Iisus spune apostolilor şi ucenicilor că sunt sarea pământului şi lumina lumii. Prin sare şi lumină totul se simte şi se vede. Omul nevăzător se clatină şi suferă, la fel ca cel care nu se poate bucura de gustul mâncării. Aceasta doreşte a arăta şi Mântuitorul apostolilor şi ucenicilor şi tuturor urmaşilor lor, şi anume că prin preoţie şi propovăduire au misiunea de a da lumii gustul Euharistiei şi de a arăta lumina dezlegării de păcate.
Concluzionând putem admite, fără să greşim că preoţia, asemenea praznicelor împărăteşti sărbătorite de Biserica Ortodoxă, nu reprezintă o un act comemorativ, un fapt stocat într-un interval istoric, neciclic sau static, ci este o taină, la fel ca celelalte taine ale Bisericii, prezentă astăzi şi în fiecare zi din nou în marea taină, dar şi realitate a vieţii noastre: taina creştinătăţii.
Bibliografie

1.Sf. Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;
2.Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993;
3.Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, editura Sophia, Bucureşti, 2008;
4.Arhimandrit Teofil Tia, Elemente de pastorală misionară pentru o societate pos-ideologicăi, Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003;
5.Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935;
6.Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987 ;
7.Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRALĂ-Ierarhia bisericească în epoca apostolică, editura Anastasia 2002;
8.Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale-înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, editura Deisis, Sibiu, 1999;
9.Valer Bel, Unitatea bisericii în teologia contemporană, editura Limes, Cluj-Napoca, 2003;
10.Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică vol.3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2004.