Mărturiile unor femei trecute prin păcatul avortului!

0
7467

Mărturiile unor femei trecute prin păcatul avortului!

Normal 0 21 false false false DE-AT X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

Din cauza întunecării minţii pentru grijele lumeşti omul nu-şi poate da seama ce este această crimă. Crima uciderii. Abea după săvârşirea păcatului îşi revine omul la viaţa cea adevărată şi curată. Pentru că Diavolul părăseşte mintea omului şi îl lasă singurul, unul la unul cu ruşinea! De fapt e mai mult decât o ruşine, e o durere! Avortul este cu mult mai mult decât o crimă. Crima împotriva unui om matur nu poate fi comparată cu crima împotriva unui copilaş neputincios! Mă întreb eu oare unde sunt drepturile omului la viaţă! Europa este pentru dreptul omului, dar e legalizat avortul! Ce logică poate avea această societate plină de crimă! Crimă legalizată. Haideţi să vedem cum sunt chinuite sufletele unor tinere care au trecut prin avort. Am adunat aceste mărturii pentru a fi de folos altora în hătărârea în a face sau nu AVORT.

Mărturiile unor femei trecute prin păcatul avortului! CRIMA numită de medici „AVORT”

 

În sufletul meu e un mare gol

…am doar 17 ani…si akum 2 luni jumatate am ramas insarcinata…prietenul meu nu era pregatit pt asa ceva…si poate k nici eu…insa…am iubit copilul meu…inca din prima clipa când am aflat ca sunt insarcinata…am fost la un ecograf…unde am auzit bataile inimii lui…atat de rapide…inima mea batea langa a lui…si akum in mintea mea nu aud decat inimioara lui…care ma implora pt o sansa la viata…nimeni nu m-a intrebat ce vreau…ci altii au luat decizia in locul meu…si acum ma urasc…ma urasc pt ca nu am avut curajul ma ma opun tuturor,sa ma lupt cu toti…pt sufletzelul pe care il purtam…mi-as da si viata acum…la o saptamana dupa crima…sa-l pot vedea…sa-l pot strange candva in brate…insa nu mi-a mai ramas decat ecografia facuta inainte de avort…la care ma uit si plang…si plang…caci in sufletul meu e un mare gol…caci o data cu el…a plecat si o bucata din sufletul meu…

Adriana

STOP AVORTURILOR…CĂCI ORICINE MERITĂ O ŞANSĂ LA VIAŢĂ


Oare ce aş fi simţit pentru copilul meu?

Nu am mai vorbit cu nimeni niciodata despre asta…….acum as fi avut un copil de 4 ani, atunci aveam 18 ani nici nu stiu ce sa scriu despre ce simt…e groaznic , nu pot sa imi inchipui cum ar fi aratat. Am un nepotel pe care il iubesc enorm, il ador ..oare ce as fi simtit pt al meu? Sufar si nu pot sa vorbesc cu nimeni despre asta

Ioana


Crima fără voie

Ştiam că nu e bine….plangeam in fiecare seara dupa ce am aflat ca sunt insarcinata, il simteam in suflet si in trup dupa 2 luni,as fi vrut sa ramana cu mine,dar imi ziceam si ce o sa i ofer am doar 18 ani!pt mine un copil insemna totul…au trecut 3 luni dar ink mai ma doare park prea tare nu ma interesat nici o clipa de mine de trupul meu…ma gandeam la sufletul pe care trebuia sa-l rup de sufletul meu si nu o sa ma iert niciodata!!!!!!!acum il vreau inapoi si iubesc o fiinta care a existat doar pentru mine si pentru Dumnezeu!!!!!!!!!!!!!!!!


Alaltaieri am trecut si eu printr-un avort

Alaltaieri am trecut si eu printr-un avort…

Sunt inca la liceu si printr-o coincidenta am ramas insarcinata. Prietenul meu a fost langa mine si m-a sustinut. Am hotarat ca e mai bine sa fac avort, mama nu putea sa afle, mai am scoala de terminat, nu as avea cu ce sa cresc un copil…

Am gasit un dr renumit care sa imi faca avortul. Saptamana trecuta m-am programat si alaltaieri a avut loc crima…

Inainte de avort dr-ul mi-a facut ecografie. Eram in 7 saptamani, totusi la ecograf s-a cazut un corp de bebelus ghemuit. dr a spus: ce copil frumos! apoi ne-au dus undeva in subsol… mai era o femeie care a facut avort. Ne-am imbracat in camasi de noapte si stateam pe pat. Ea a intrat prima si a iesit dupa nici 20 minute. Mi-a spus zambind, sub efectul sedativului: nu-ti fie frica, nu simti nimic, nu doare!

Asistenta m-a condus in camera de macelarit. Era un miros puternic de dezinfectant. M-am intins pe masa… am primit anestezie generala si pe cand a intrat doctorul, am adormit. In timpul avortului l-am visat pe copilasul meu. Avea gene lungi cum are tatal lui. Eram intr-un camp. M-a intrebat: De ce faci asta? I-am spus: Eu nu vreau sa fac asta, iar el m-a intrebat: Atunci totusi, de ce faci asta?

Nu stiu cum am ajuns in cealalta camera in pat… nu tin minte nimic… stiu doar ca m-am trezit si mi-am dat seama ca am dormit vreo 20 minute. Am iesit afara cu ultimele puteri… totul se invartea in jurul meu.. afara era prietenul meu cu inca un amic. Am realizat ce am facut… primul meu gand a fost ca sunt o criminala…

Ia-m cerut batiste si am inceput sa plang. A aparut imediat asistenta si a spus ca atata timp cat sunt acolo sa nu plang ca fac imagine proasta clinicii.. M-am dus iar la ecograf, iar monitorul a aratat ca uterul meu este gol… pacat ca nu exista si un monitor, care ar fi aratat ca si sufletul meu e gol…

M-am dus acasa si am dormit vreo ore, iar cand m-am trezit eram uda, am transpirat…

Azi-noapte l-am visat din nou in acelasi cadru.S-a uitat la mine si a spus: Vezi, acum sunt mort. M-au omorat. I-am spus sa ma ia cu el, dar a spus ca nu poate sa faca asta, nu i se da voie… si ca nu pot pleca, voi avea parte de o intamplare in curand… mai multe nu a putut sa imi spuna…

Fetelor, doamnelor, vă spun, nu faceţi avort!

Poate credeti ca in viitor un alt copil va umple golul lasat de acesta, dar va spun… fiecare copil e unic in felul lui si nici unul nu poate fi inlocuit de nimeni si nimic…

Altă persoană spun: Chipul meu … chipul unei criminale …

În săptămâna avortului eram deja prăbuşită, am mers la o clinică particulară care nu efectuează chiuretaje în zilele de sărbătoare, m-au programat pentru data de 2 Februarie era într-o marţi …… ar fi trebuit luni dar era sărbătoare.

M-am trezit amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, nu mai simţeam nimic….nici durere nici tristeţe ….eram deja goală …. Deja moartă …ningea….am mers o parte din drum pe jos prin zăpadă…îmi simţeam copilaşul viu …aveam greţuri mi-era foame …pofteam….el trăia şi simţeam asta… şi mă gândeam cum în câteva ore nu o să mai simt nimic din asta. Cu cât mă apropiam de clinică, cu atât îmi era mai rău…. Simţeam sfârşeală şi că mă prăbuşesc….. şi ca un condamnat la moarte prietenul mă ducea de braţ şi mă privea din când în când şi nu spunea nimic….dar era trist şi îngrijorat.

Am ajuns la clinica unde mai aşteptau câteva femei toate mai tinere. M-am „pregătit” pentru crimă, m-am schimbat şi am intrat în aşteptare.

Una din tinerele de acolo era la primul copil….i se spusese de medici ca nu ar fi avut copii niciodată dar era gravidă acum. Nu–şi dorea copilul pentru că nu era pregătită fiind la facultate, am ascultat-o şi mă gândeam că nu ştie ce o aşteaptă….eu ştiam…… Spunea „încă sunt la facultate şi nu îl vreau, vreau să mă realizez profesional….nu o să-mi distrug viaţa pentru un copil”. Avea să vadă după scurt timp că alta era realitatea….. A fost să fie prima care a intrat la chiuretaj…..Se făcea anestezie generală….Când au adus-o eu aşteptam cu celelalte femei la rând….Striga şi plângea” Copilaşul meeeeeeu! Primul meu copilaş…..Ce-am făcut Doamne????

Mi-am omorât copilaşul meu… Doamne n-am să mai fac asta niciodată”. Şi plângea de ne-am zguduit toate…. Se făcuse tăcere….Medicul era şi el trist şi încerca să o consoleze….A plecat de acolo prăbuşită, la braţul prietenului ei……Nu mai era persoana trufaşă care venise….Era ceea ce aveam să fiu şi eu curând ”o moartă vie”….Un momentul acela tot ce mai era în momentul acela s-a prăbuşit….. Nu mai doream decât să mor…..Nu mai simţeam nimic, eram deja moartă.

Mi-a venit rândul…. Am intrat în „camera morţii” şi am simţit miros de moarte… Am evitat să mă uit la instrumentele cu care se ucidea….A intrat medicul şi m-a consultat….Ştiţi ce mi-a mai spus? „Ar trebuie să nu mai faceţi avorturi pentru că aveţi ceva probleme în urma lor.” Am izbucnit în plâns şi am spus”Nu spuneţi asta doctore pentru că eu îmi doresc acest copil”. Şi mi-a spus”Atunci lasă – ţi copilul , doamna!”. Şi am spus că nu am o situaţie stabilă care să – mi permită să-l ţin….E o prostie…Am spus să mă disculp…. Medicul a lăsat capul în jos, dar înainte de asta mi-a aruncat o privire plină de reproş(nu voi uita niciodată privirea ceea care mă condamna). Şi nu am mai spus nimic….

Mă simţeam ca un animal dus la tăiere, mai aveam timp să iau o decizie, cea corectă, dar nu mai puteam să iau nici una…..Ştiu că atunci mi-am dorit să mor în timpul chiuretajului….

A văzut acul care urma să mă ducă la necunoştinţă şi serul din el…. am văzut pereţii albi ai cabinetului….albi şi trişti….am simţit prezenţa morţii în cabinet….mirosea a moarte….am închis ochii şi nu am mai simţit decât înţepătura acului…Apoi ceva s-a întâmplat …ceva ciudat….visam că mă dau pe un topogan portocaliu care avea din loc în loc pernuţe…pe una era un ursuleţ…m-am dat în topoganul acela care mă ducea undeva în jos…Apoi brusc m-am trezit că pluteam în cabinet şi mă loveam de pereţi…mă simţeam uşoară ca un fulg…Am văzut ca într-un negativ pe medicul care îşi făcea treaba…pe anestezistă şi asistentă lângă mine…Apoi am ieşit pe uşă şi l-am văzut pe P. în salon aşteptând…am auzit voci care-mi spuneau „ gata, s-a terminat…încet, te ducem noi la pat”…Când am ajuns în pat am simţit o durere fizică copleşitoare în tot corpul. Nu era durerea după avort ci altceva, ceva ce mă strivea…îmi tăia respiraţia…Am strigat medicul şi mi-a spus că nu am de ce să simt asta…dar eu simţeam cum ceva mă presează şi mă sufocă…

Nu l-am recunoscut nici pe P…eram inconştientă…transformată…o oroare a crimei…asta eram…Încă nu credeam că am avortat…dar am văzut sânge…şi atunci am ştiut că s-a terminat…Nu am putut pleca de la clinică decât după patru ore…nu puteam sta în picioare…mi-era rău…cumplit de rău…Celelalte au plecat pe picioarele lor …eu nu am putut…În locul grijii de a nu şti ce o să fac cu copilul meu, dacă îl voi naşte, au apărut durerea, disperarea şi dorinţa de a muri…mult mai cumplite decât prima…(luaţi aminte aceste cuvinte)

Am ajuns acasă unde sora mea m-a întâmpinat cu ochii trişti…şi acolo totul era sub amprenta morţii…totul era cenuşiu şi nimeni nu vorbea, ca şi cum crima nu se înfăptuise sau ca şi cum tot ce se întâmplase era ceva normal…A urmat o oră de somn agitat cu stări de rău şi confuzie…apoi o cafea ca „să ne revenim la realitate”.Toţi încercam să trecem sub aspectul realităţii crima înfăptuită…Toţi negam că s-ar fi întâmplat ceva…dar moartea era acolo…pândea…Tocmai luase o fiinţă…fiinţa pe care am iubit-o şi apoi am ucis-o…Mă pândea la colţ şi pe mine ca să mă ucidă apoi în fiecare zi, puţin câte puţin…De multe ori m-am întrebat cum arată moartea…atunci, în ziua aceea, moartea avea chipul meu…chipul unei criminale…

Altă mărturie: am facut un avort săptămâna asta…

nu vreau decat o chestie sa spun… am facut un avort saptamana asta-eram in 19 saptamani.. deja aveam lapte in sani si fatul misca… da nu mi-a pasat.eu vroiam avort si intr-un fel sau altul l-am facut.si nu imi parea rau pana am vazut ceea ce a iesit din mine..era un bebelus,,era mic, Dar perfect… stiam de dinainte ca era si baietel..da nu ma asteptam sa fie un copilas in adevaratul sens al cuvantului..si era asa frumos..cel mai frumos copil pe care l-am vazut in viata mea..avea si par pe cap..si cel mai tare mi s-a rupt sufletul cand am observat ca statea inghemuit si isi tinea cordonul in brate ca si cum ar fi trecut prin mari chinuri.am indraznit sa ma uit mai atent la el..avea degetele..si la maini,si la picioare..un nasuc perfect..si i se vedea un zambet pe fata..si mai dureros era ca semana cu mine la gura..Astea le povestesc pentru toate femeile care fac avort ,in special dupa 3 luni. multe care fac..il fac,se ridica si pleaca..dar niciodata nu se uita la ce lasa in urma..eu acum sunt distrusa, din punct de vedere psihic si stiu ca niciodata nu voi mai fi la fel si ca niciodata nu voi putea saruta si alinta copilasul meu frumos, dupa care plang in fiecare seara.Poate voi mai avea copii dar nu pe el.

Nicoleta

Altă mărturie: Ştiam că e o crimă

Imi este inca teama sa vorbesc despre asta. Am 22 de ani si in urma cu 2 ani am ramas insarcinata in urma unui viol. Nu-mi venea sa cred – aveam deja 6 saptamani de sarcina. La inceput eram incapabila sa gandesc limpede. Totusi stiam ca nu e de competenta mea sa decid intre viata si moarte. La inceput o prietena mi-a aratat compasiune si parea interesata de starea mea, dar dupa un timp mi-a zis ca nu mai are chef sa-mi asculte problemele. Eram dezorientata, deznadajduita si dezamagita. Am jurat atunci ca nu ma voi mai destainui nimanui, de teama sa nu fiu respinsa din nou. Dupa multe ezitari si ganduri de sinucidere m-am decis sa fac avort, desi nu eram pe deplin convinsa. Stiam ca e o crima.

Se apropia ziua programata pentru interventie. Am avut atacuri de panica; noaptea visam ca micutul pe care trebuia sa-l avortez ma intreba plangand de ce vreau sa o fac. Apoi ma trezeam uda de transpiratie. Scena aceasta imi apare deseori si astazi in minte. Nu pot scapa de ea. Imi amintesc fiecare detaliu.

Primul gand dupa ce m-am trezit din narcoza a fost: „Ce prostie am facut!” Apoi am inceput sa plang si nu m-am oprit toata ziua. Eram incapabila sa fac ceva. Simteam o nevoie imperioasa sa vorbesc cu cineva, insa am fost mereu respinsa. Asta m-a determinat sa ma gandesc la sinucidere. Dar o voce interioara imi spunea: „Nu te da batuta. Viata este prea pretioasa pentru a o distruge.” M-am decis sa uit, sa alung din minte tot ce s-a intamplat si pot spune ca aproape am reusit. Doar cand vedeam copii mici sau femei insarcinate, imi intorceam capul. Nu puteam sa-i vad, ma simteam murdara. Ma gandeam cat de mare ar fi burta mea, daca … Ma gandeam sa accept ideea ca sunt o criminala.

Dupa un an am ajuns la concluzia ca nu mai pot continu in felul acesta. Trebuia sa „iau taurul de coarne”, si sa inteleg tot ce s-a intamplat. Mi-am procurat diferite materiale informative despre avort si am discutat cu alte femei afectate. Cu cat ma gandeam mai mult la cele intamplate, cu atat mai mult ieseau la iveala sentimentele pe care incercam sa le suprim. Mai intai m-a coplesit vinovatia, apoi am devenit mai irascibila si plangeam foarte des, inchipuindu-mi ca nu voi mai avea niciodata copii. Relatiile mele cu ceilalti s-au schimbat foarte mult. Am devenit precauta si critica. Asa am pierdut multi prieteni care nu mai puteau sa suporte accesele mele de depresie si tristete. Dar astfel am aflat si cine sunt adevaratii mei prieteni, cei are imi suporta toanele si momentele de tristete. Le sunt recunoscatoare. Stiu ca daca nu continui sa ma ocup de mine, ma voi distruge. Dupa atat timp inca ma simt vinovata.

Magda

Altă mărturie: Conştiinţa mea e prea încărcată ca să mă pot ierta

Citesc marturiile femeilor care au facut avort si nu ma pot opri din plans.Lacrimile imi siroiesc pe obraji,dar nu de acum ,nu de ieri,nu de luni,ci de ani.Sunt atatea ori cand plang de fiecare data cand imi amintesc.Aveam 21 de ani si o viata dezorganizata,am ramas insarcinata.Prietenul meu plecase din tara,era imediat dupa 1990 si ne cunosteam de prea putin timp.Sora lui m-a sfatuit sa fac avort,ca si ea facuse si fusese usor.Eram crestina doar cu numele si nu stiam ce aveam sa fac,nu puteam sa stiu ce stiu acum,ce am sa regret toata viata.am ucis!Am avut apoi un alt prieten,pe care l-am cunoscut la scurt timp dupa ce primul a plecat.O alta greseala,era mai mic decat mine ca varsta si nici un viitor dar nu am inteles asta de la inceput.A trebuit sa treaca aproape un an sa-mi dau seama de asta si sa savarsesc inca o crima,a doua crima!Nu stiu de ce ,dar de fiecare data cand ma gandesc,am senzatia ca amandoi erau baieti!Si mi-am dorit atat de mult ca primul meu copil sa fie baiat,pentru ca eu am un frate mai mare,care m-a ocrotit in copilarie si as fi vrut tot asa sa se intample si cu ceilalti copii ai mei,sa fie ocrotiti de un frate mai mare.

Nu stiu daca aceasta marturisire ma poate ajuta cu ceva,constiinta mea e prea incarcata ca sa ma pot ierta,dar poate ca totusi cineva va auzi glasul meu si nu va face ceea ce am facut eu,ceea ce nu voi mai face niciodata.

Fireste ca nu am ramas nici cu al doilea prieten,totdeauna viata traita in pacat duce la o ruptura in sufletele noaste si in viata.Am cunoscut pe urma,cand inca eram cu al doilea prieten,pe cel ce avea sa devina apoi sotul meu.Au trecut 12 ani de casnicie ,cu bune si rele si inca 17 ani de la prima crima si cateva luni in plus dupa aceasta pentru a doua.Doamne ,nu imi vine sa cred ca a trecut atata vreme!Acum catva timp ma gandeam”copilul meu dadea acum examenul de capacitate” sau”copilul meu putea fi elev de liceu.”Daca lasam primul sa traisca,nu ramaneam insarcinata cu al doilea,iar daca macar il lasam pe cel de-al doilea, nu aveam doua crime pe constiinta,dar o crima sau doua sunt la fel de dureroase,mai ales cand stii ca acele fiinte nevinovate sunt moarte din cauza ta,ca au fost sfasiate in timp ce te rugau cu glas mut si iti cereau protectie,tie,celei care trebuia sa-i protejezi,tie,care erai mai rau ca o fiara,caci si animalele salbatice isi protejeaza puii,tie,careia iti cereau dreptul la VIATA,la LUMINA!Cel mai rau ma doare faptul ca stiu ca sunt amandoi intr-un loc intunecat,lipsit de lumina,ca eu i-am lipsit de lumina,de apa Sfantului Botez,de un nume,de Dumnezeu!As da orice acum sa fiu eu in locul lor,iar ei sa traiasca,sa se bucure de viata,de Dumnezeu si de binefacerile LUI!Mi-as da viata pentru ei acum,cand trebuia sa o dau pe a lor,cand trebuia sa mi-o dau pentru ei!Acum e prea tarziu si nu mi-au mai ramas decat lacrimile si regretul.Un regret adanc si negru,care ma epuizeaza de fiecare data cand plang.Poate ca va ganditi ca 17 ani sunt multi si se poate uita in timp..O ,nu va amagiti cu asta,e tot ata de proaspat sentimentul de vina,sentimentul de pacat,sentimentul de murdarie sufletesca!E tot de adanc regretul,tot mai adanc,cand vad in jurul meu femei insarcinate si copilasi,eu,care iubesc atat de mult copiii,au care mi-am ucis proprii copii!Eu,care nu mai pot intoarce timpul,care nu pot scoate acei copilasi din intuneric,care nu mai pot face nimic pentru ei,daca nu am facut atunci cand trebuia!

Au trecut,asa cum am spus,12 ani de casnicie si multumesc Bunului Dumnezeu,avem tot ce ne trebuie.tot,in afara de copii.Si niciodata nu am simtit lipsa lor asa ca acum,cand am 38 de ani,niciodata nu m-a durut mai mult pentru ce am facut,ca atunci cand vad ca sotul meu inoarce ochii dupa copiii celor din jur,cand il vad ce mult si-ar dori proprii nostri copii!12 ani sterpi si goi,12 ani de sperante,de analize,de tratamente.Si culmea,amandoi suntem perfect sanatosi pentru a concepe un copil.nu numai unul,ci cati ne va da Bunul Dumnezeu!Dar stiu de ce!Dumnezeu ma pedepseste,vrea cat mai multe lacrimi din ochii mei,lacrimi care as vrea sa se prefaca in lumina si caldura pentru locul unde se afla copilasii mei,in care se plang lui Dumnezeu pentru ca nu i-am lasat sa traiasca.

Avem tot ce ne trebuie,dar nu avem copii si casa e goala de fiecare data cand ma intorc acasa!Si ma gandesc ce bucurie as fi avut acum,in asteptarea intoarcerii sotului meu,sa ma pot ocupa de copiii nostri,sa ii mangai,sa ii cert,sa ii alint,sa fiu o MAMA!

In timp ce foste colege sau prietene au cel putin doi copii,eu nu am nimic!Il am doar pe Bunul Dumnezeu pe care IL rog sa ma ierte si ne binecuvinteze din nou cu harul Sau,sa vina o zi in care sa-i pot spune fericita sotului meu:”vom fi parinti” si sa vad fericirea si in ochii lui dragi,ochii lui care poate au obosit de atata asteptare,el care nu are nici o vina ca nu a fost tata pana acum!Si poate atunci voi simti ca Dumnezeu m-a iertat si ca vrea sa-mi mai dea o sansa,sa dea un sens vietii mele,care e goala fara copii.Caci cine altii aduc bucuria in viata noasta,decat copiii?!

Continui sa sper ca voi fi mama si sa ma rog sa fiu iertata si poate IERTAREA v-a veni intr-o zi,sub forma unui bebelus!

Cred ca am scris prea mult,as vrea sa inchei,nu mai repet sfatul celor care au sustinul viata,care au spus”NU” avortului,carora le multumesc pentru taria lor si pentru ca nu au facut crima!

As dori doar,in final,sa ma adresez celor care posteaza aceste marturii,daca stiu persoane in situtie dificila,adica sunt insarcinate si nu pot avea posibilitatea de a tine copilul,sunt singure si disperate,sunt prea tinere pentru a fi mame(niciodata nu esti prea tanara,copiii cresc asa de repede si nici nu vei sti cand au trecut anii ,iti vei da seama ca ei sunt bucuria vietii tale!) nu sunt intelese de parinti sau soti,nu sunt sprijinite de cei din jur,as vrea sa le ajut,asa cum pot,cu un sfat,cu bani,cu ajutor de a creste copilul,chiar si cu posibilitatea de a o sustine pe tot impul sarcinii si dupa,de a-i oferi un loc in care sa locuiasca si caldura unei prietene,caldura unei surori care nu a avut sfatul unei surori ce s-o opreasca de a face UCIDERE!Stiu ca va ocupati de acest lucru,stiu ca sunt centre speciale ,sunt asociatii ProVita ,care fac acest lucru,sprijina mamele pana la nastere si dupa,o perioada,dar as vrea sa pot face si eu ceva impotriva crimei,as vrea sa pot salva cat mai multi copii de la moarte,in schimbul celor doua vieti pe care le-am luat si nu numai,in sprijinul tuturor celor care vor sa se nasca si au dreptul la VIATA,la LUMINA,la Bunul Dumnezeu!

Pot fi gasita permanent la aceasta adresa de la care trimit e-mailul, soledad719@yahoo.com. Nu pot da momentan un numar de telefon deoarece plec deseori in afara tarii si nu stiu cand pot fi gasita,dar adresa de e-mail e valida tot timpul si pot fi contactata oricand.Va multumesc.

Mărturie: Avort sau „te iubesc mămicuţa mea scumpă” …

Aveam 24 de ani … abia ma maritasem de 3 luni si il cunosteam de numai 4 luni … eram inca studenta … cum sa fac copil cand inca nu imi cunosteam bine sotul, nu ma realizasem profesional …

Am plecat plangand de la doctor … teama mea devenise realitate … eram insarcinata … mergeam pe strada si plangeam … nu imi doream inca copil, nu mai fusesem niciodata insarcinata … era mult prea devreme, nu imi traisem inca tineretea, luna de miere …si mai presus de toate rasunau din memorie plansetele mamei mele cand ma ruga sa nu fac niciodata avort caci voi ramane marcata pe viata … orice s-ar intampla, daca Bunul Dumnezeu a ingaduit sa mai vina pe lume un sufletel, nu il va lasa niciodata de izbeliste … „sa nu faci niciodata greseala mea” … imi rasunau in minte rugamintile mamei mele …

Am ajuns acasa si i-am dat sotului vestea … concluzia, avortul.

Suntem inca prea tineri, nici nu ne cunoastem prea bine, poate nu ne vom intelege si copilul va ramane fara familie …etc …

Au urmat nopti de plansete si framantari, vedeam mereu inimioara de pe ecranul ecografului care batea in mine … cu ce drept sa o opresc eu sa mai bata ??? e copilul meu, e adevarata mea jumatate … cum sa fac asa ceva ??? fie ce-o fi … nu il omor !!!

I-am spus sotului decizia mea … au urmat o serie de stari tensionate dar Dumnezeu m-a intarit si am mers mai departe …

L-am adus pe lume pe baietelul meu minunat, Alexandru. Are acum 4 ani si jumatate si inca un fratior de 1 an si jumatate, David – si el un alt „neasteptat”.

Dupa ce s-a nascut si David sotul meu ne-a parasit … nu ne mai intelegeam, eu am facut intentionat acesti copii, imi reprosa …

Fetelor, acum am 29 de ani si am 2 baietei MINUNATI, oglinda ochilor mei si toata fericirea mea.

Suntem foarte fericiti toti 3 … Dumnezeu ne ajuta in fiecare clipa … suntem cu totii fapturile Lui si trebuie numai sa ii acordam toata increderea ca sa vedem imediat si rezultatele.

Sunt sigura ca sotul meu se va intoarce la copiii lui. Dumnezeu il iubeste si pe el si il va lumina la un moment dat … eu ma rog mereu pentru asta.

Vreau sa va impartasesc gandurile mele si sa va rog sa meditati si sa va informati foarte bine inainte sa faceti un avort. Sa intrebati pe toate femeile din jur care au facut avort de ceea ce simt si pe toate mamicile fericite care au scapat de ispita ucigasa.

Eram si inca sunt tanara … doream sa imi traiesc viatza, sa umblu prin discoteci, etc … au venit copiii si ma gandeam ca s-a sfarsit viatza mea, ca voi fi prizoniera in casa cu 2 pui mici, ca mi s-a terminat viata si libertatea …

NIMIC MAI FALS !!! Acesti pui mici crescuti din noi sunt izvorul adevaratei noastre fericiri !!! Nu ma credeti … lasati-i sa traiasca si o sa va convingeti singure!!! Raspundeti acestei provocari si veti ajunge la aceeasi concluzie.

Care „te iubesc” credeti ca va va incalzi cu adevarat inima … cel spus in momente fierbinti, de cel care doreste constient sau inconstient ca obtina „ceva” de la noi sau … cel spus de un sufletel mic, sincer si curat …

„Te iubesc mamicuta mea scumpa. Esti cea mai frumoasa mamica din lume” … mi se spune de cateva ori zilnic de puiul meu pe care acum 5 ani ma gandeam sa il avortez…

Am vazut de curand pe internet un film de 20 de minute cu un avort … filmat „live” … intrati pe pagina aceasta http://www.avort.ro/strigatul-mut.php si uitati-va la film … eu am plans si m-am rugat sa lumineze Dumnezeu mintile tuturor femeilor sa nu facem sau sa mai facem vreodata asa ceva …

Acum am un pui mic, de 1 an si jumatate in brate care nu ma lasa sa scriu … ma trage de par, ma pupa, bate cu palmutele in tastatura … miroase tot a laptic si spune mereu „mama” cu atata dragoste si cu cea mai fericita „mocusoara” …

Alegeti, dragile mele … ne vrem copiii strangandu-ne in brate sau macelariti in bucati in aspiratoarele din cabinetele ginecologice ..

Eu sunt fericita … fiti si voi alaturi de mine si puii vostri minunati.

Cristina

Marturia unei preotese din Sibiu

Sunt o fiinţă fericită! Fericită în primul rând pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că în cele mai grele momente ale vieţii m-a purtat El Însuşi pe braţe prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.

Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţa Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+ 15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, SFÂNTUL NECTARIE al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.

Demn de remarcat este faptul că deseori sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: “m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.

Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat rozaliu, blondă, cu ochii albaştri… Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă îi voi pune numele lui.

Timpul a trecut …şi în primăvara anului 2005 eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: “Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : “Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine…“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş “pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest “botez” al conştiinţei m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris ca să cunoască toţi cât de “minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: “Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei…Totul e OK”. Am tresărit de uimire… Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.

A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem “îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv “s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia “zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe “masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. “Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. “NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. “Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit…”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainică realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: “în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii…”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: “De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere…” “Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. “Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!…”. “Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. “Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. “ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat…, dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.

Dar să revin la dulcea mea Nectarie, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. “Copiii sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea… Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pamântul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu “mierea” îngerească a acestei “albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, “cupa” plină de “fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lasat să cad în ispită!

Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie “se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut în februarie 2005 cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:

N: – Am auzit că ai facut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii dacă te-ai rugat?

A: – Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!

N: – Cine a venit la tine?

A: – Sfântul Lafail!

N: – Şi cum arăta?

A: – Avea barbă lungă!

N: – Era mic sau înalt?

A: – Înalt!

N: – Şi cum era îmbrăcat?

A: – Ca tati!

(….)

N: – Ia să vedem, care din aceasta icoană?

A: – El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).

Se pare că sfinţii lucrează şi “în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se “descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – “structura supremei iubiri”.

Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască. Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tarâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o în special pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai “ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o “pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire….

Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n ora, certându-mă parcă… Cauza? Am făgăduit CEVA şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? FĂGĂDUINŢELE FĂCUTE SFINŢILOR TREBUIESC ÎNDEPLINITE IMEDIAT, altfel apar atenţionările.

Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.

Normal 0 21 false false false DE-AT X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

Altă mărturie: La fel ca si Gabriela de cand sunt insarcinata(aproape 2 luni deacum),tot citesc articole despre avort ,despre copii …povestiri ale unor femei care au acceptat sa faca avort.

De Craciun anul trecut am plecat si eu in tara fericita ca imi voi vedea familia si pe vechiul meu prieten pe care nu incetasem sa il iubesc niciodata.Toata perioada cat am stat in tara am stat la el.Intr-o seara,venind de la parinti mei mi-a zis ca ma iubeste enorm ca nu vrea sa ma piarda si ca isi doreste mult,enorm sa avem un copil.

I-am zis ca si eu il iubesc si ca imi doresc un copil daoar ca imi e frica ca nu cumva sa se schimbe si sa nu mai vrea copilul.Dar el a zis nu te iubesc niciodata nu se va intampla asta ai incredere voi face tot ce pot sa fie bine…Pe 1 ianuarie am plecat din tara iar pe 6 ianuarie am aflat ca sunt insarcinata.L-am sunat imediat in secunda urmatoare sa ii dau vestea care ne doream amandoi sa o auzim.A fost fericit la fel si eu …Dupa cateva zile le-a zis parintilor lui iar acestia s-au suparat tare si l-au indemnat sa imi cera sa fac avort pe motiv ca nu e momentul inca sa avem copii..i-am zis mereu ca nu fac indiferent ce sar intampla…Ma sustinut la inceput dar dupa o perioada a inceput sa imi zica ca nu il mai vrea ca putem avea mai tarziu, ca nu avem una,ca nu aveam alta …ca vrea un viitor ca vrea facultati si multe chestii de genul …intr-un cuvant incepuse sa ma abandoneze.Am trecut printr-o perioada de cosmar cand nu stiam ce sa fac singura departe de casa printre straini,plangeam si ma rugam.Nu vroiam sa imi omor propriul copil,vroiam sa fie doar un cosmar din care sa ma trezesc si sa fie bine.Sub presiunile lui si a mamei lui de 3 ori am zis fac avort ..dar defiecare data Dumnezeu mi-a oferit posibilitati sa nu fac avort…In urma cu 2saptamani m-am hotarat l-am sunat si i-am zis”m-am hotarat nu fac avort imi pastrez copilul”.La care mi-a zis bine eu in cazul asta nu vreau sa stiu de copil si nu mai vreau sa stiu nici de tine,pe mine sa nu ma inplici in viatya ta niciodata cu nimic.I-am zis bine si am inchis tel.Acum inca mai sufar,inca doare durerea care el a provocat-o in mine dar pt copilul meu care se va naste in max 7 luni vreau sa merg mai departe si ma rog lui Dumnezeu sa imi dea sanatate si putere sa aduc pe lume ceea ce in curand va deveni insasi viata mea-copilul meu.

Si la fel ca si Gabriele, iubitiva copii si nu faceti avort, nu va ganditi ce o sa faceti cu ce o sa-l cresteti ,ca nu puteti face scoala ca nu o sa mai fiti fericite ca lumea o sa vb ..Dumnezeu e mare si bun nu ne lasa el pe noi…iar daca Dumnezeu vrea sa fim fericite sa putem face una alta ne va da si chiar cu un copil care pana la urma nu e o povara nu e un strain e parte din noi.

Si nu mergeti pe teoria ca daca are o saptamana nu e un copil e …nu stiu alceva.E suflet care Dumnezeu a pus in tine iar trupul va loa infatisare dupa suflet …

Insfarsit in mai putin de 7 luni voi fi mamica cu ajutorul lui Dumnezeu,ma rog infiecare seara sa fie bine si stiu si cred ca Dumnezeu nu ma va lasa.

Multa sanatate tuturor mamicilor din lume si Dumnezeu sa va lumineze minte si sa va dea putere sa mergeti mai departe!Domane ajuta!

Elena


Vis cu multumesc …

As raspunde si eu acestei sectiuni si mai ales Magdei … si eu trec printr-o situatie foarte dificila. Violul la tine a fost fizic. La mine a fost moral. Adica a facut tot posibilul sa ma lase insarcinata apoi m-a parasit. Toti prietenii lui imi spuneau sa fac avort…chiar si prietenele lui care ma sfatuiau astfel stand cu un copil in brate…am pornit in cautare…nu stiam daca fac bine…am vorbit cu toti prietenii comuni cu el, cu rudele lui, cu prietenii mei care i-am selectat in a le spune, persoane care stiam ca ma vor intelege sau speram…care m-au inteles. Parintii la inceput au fost alaturi cu timpul pareau a fi ingroziti…merg in continuare la preoti si am vorbit cu psihologi.

Cand doctorul meu a zis sa fac avort si ca este ceva normal …. nu m-am putut abtine din plans…

Ce m-a facut sa scriu a fost visul tau in care puiul tau te intreba de ce? … eu l-am visat dupa ce mi-au propus toti sa avortez iar eu am spus cu incapatanare NU spunandu-mi : MULTUMESC …e ciudat dar e adevarat…

Sper sa ma ajute Dumnezeu!


L-am cunoscut pe Internet …

Am citit pe internet cateva povestiri si cateva reportaje desprea avort si am hotarat sa va scriu si povestea mea.

Am cunoscut pe cineva prin intermediu internetului acum 2 ani , el se numeste Emilian si este din Iasi iar eu sunt din Bucuresti.Dupa 2 ani de asteptare in sfarsit ne-am intalnit anul acesta in septembrie , am fost eu la Iasi.

Mi-a jurat ca ma iubeste si ca o sa fie toata viata langa mine pentru ca eu sunt cea mai potrivita pentru el si ca a visat sa fie cu mine 2 ani de zile.A fost primul barbat din viata mea ,il iubesc enorm , inca il mai iubesc.Am stat la Iasi 4 zile si m-am intors la Bucuresti cu gandul ca in scurt timp sa ma mut la Iasi pentru EL .

La scurt timp am aflat ca sunt insarcinata , m-am bucurat , chiar daca am 22 de ani si el 23 , eu m-am bucurat , pentru ca stiam ce Emilian isi doreste un copil cu mine pentru ca ma iubeste,insa nu a fost asa .Cand a aflat a inceput sa-mi spuna ca e prea tanar si ca el vrea sa-si traiasca viata si ca nu are bani, iubirea aia mare care o avea pentru mine a zburat pur si simplu.Asta nu m-a facut sa renunt nici un moment la copilul meu , sunt insarcinata in o luna si imi doresc acest copil din tot sufletul meu, chiar daca el mi-a propus sa fac avort.

Parintii mei inca nu stiu de sarcina mea , in ianuarie voi pleca in Anglia de unde sper sa nu ma mai intorc niciodata, vreau o viata mai buna pentru copilul meu , el nu are nici o vina ca tatal lui nu-l vrea.Insa stiu ca o sa vina si vremea cand acest „tata” o sa vrea sa-si ceara iertare in fata copilului lui , nu stiu daca v-a obtine aceasta iertare insa stiu ca Dumnezeu si cu mine o sa-l invatam pe acest copil ce inseamna a ierta .

Scriu aceasta scrisoare in atentia tuturor tinerelor care raman insarcinate , iubiti-va copii indiferent de situatia voastra actuala , Dumnezeu este bun cu noi si nu ne lasa la greu , da-ti nastere acelor copii care nu au nici o vina .

Peste 8 luni o sa fiu mama , e cel mai minunat sentiment de pe acest Pamant , ma simt mai plina de viata , simt ca micutul din mine depinde de starea mea de spirit si de sanatate ,asa ca pentru el sunt puternica.

Simte si tu ce simt eu acum !!! FI SI TU PUTERNICA

Gabriela

Cu râvnă întru Domnul,           
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie