Despre capriciile timpului si „arta” de a ghici viitorul

0
951
Despre capriciile timpului şi „arta” de a ghici viitorul
„Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii, căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu tot cel ce face acestea” (Deut. 8, 10-12).
Unul dintre subiectele de mare succes pentru mass-media este cel legat de „profeţiile” sau premoniţiile care se împlinesc, s-au împlinit sau urmează să se împlinească. Astfel de evenimente se bucură de o largă difuzare şi constituie una dintre cele mai aprinse teme de discuţie.
Atitudinea negativă faţă de posibilitatea acestor incursiuni în viitor numai pentru că Biserica consideră ghicitul viitorului o formă de vrăjitorie dovedeşte ori o credinţă nestrămutată în învăţăturile ei, ori o formă de habotnicie. Marea majoritate a creştinilor zilelor noastre încearcă să îţi găsească noi repere după care să armonizeze ceea ce li se pare adevărat în învăţăturile bisericeşti cu ceea ce li se pare demn de luat în serios din oferta de noutăţi spirituale; şi împlinirea unor astfel de „profeţii” li se pare un argument favorabil acestei atitudini sincretice.
Nu putea să lipsească din arsenalul ghicitorilor tendinta de a argumenta propriile practici cu citate din Sfânta Scriptură. Unul din exemplele cel mai des invocate este cel al proorocului Daniel, despre care se sustine că ar fi fost chiar conducătorul vrăjitorilor babilonieni. Faptul că Nabucudonosor l-a pus pe sfântul prooroc „căpetenie peste toti înteleptii Babilonului” (Dan. 2, 49) s-a datorat tocmai darului cu care acesta a fost înzestrat de Dumnezeu si nu formelor de ghicit cărora le fusese vădită neputinta („taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înteleptii, nici prezicătorii, nici ghicitorii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele…” Dan. 2, 27)
Încercăm să cunoastem mai bine acest domeniu atât de alunecos al ghicirii viitorului, domeniu prin care „prezicătorii” si „ghicitorii” îi îndepărtează pe oameni de lumina Bisericii. Înainte de toate vom aminti câteva dintre premonitiile cele mai cunoscute, considerate clasice de către expertii în parapsihologie:
– asasinarea Presedintelui Lincoln în aprilie 1865: cu câteva zile înainte de a muri, Abraham Lincoln a mărturisit prietenilor pe care i-a invitat la cină că a visat o gardă militară dând onorul în fata unui catafalc deschis, aflat în salonul de est al Casei Albe. La mai putin de o lună presedintele a fost împuscat, si trupul său neînsufletit a fost asezat chiar în Salonul de Est. Crima fusese „prevăzută” si de celebrul subiect Daniel Dunglas Home, care a ghicit cu ajutorul magicului glob de cristal tristul sfârsit al presedintelui;
– în anul 1874 un „clarvăzător” i-a prezis lui Maurice Berteaux, un tânăr functionar de bancă, faptul că va ajunge bogat si celebru, dar că va muri ca general de armată ucis de o masină zburătoare (premonitia fusese făcută cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul). Berteaux a ajuns în cele din urmă general si a murit când un avion s-a prăbusit accidental asupra sa;
– în testamentul lui Grigori Rasputin, care fusese ucis din ordinul aristocratiei ruse la sfârsitul lunii decembrie a anului 1916, acesta scria că are o presimtire că va fi ucis înainte de începutul anului 1917. El îi scria tarului că dacă va fi ucis de tărani, atunci tarul va mai domni în liniste vreme îndelungată; dar dacă va fi ucis de aristocrati atunci toate rudele tarului mai aveau de trăit cel mult doi ani. Membrii familiei tariste si-au pierdut viata în surghiun în anul 1918;
– un reprezentant al unei societăti de transporturi navale, B. Morris, a visat în timpul unei călătorii cu vaporul că va fi rănit de o schijă din lovitura de tun trasă cu ocazia ajungerii vasului la destinatie. Speriat de vis, el i-a ordonat căpitanului vasului să amâne comanda loviturii de tun până ce el s-ar fi retras într-un loc sigur. Până să se ascundă, o muscă s-a asezat pe nasul căpitanului si acesta a încercat să o alunge. Dar miscarea mâinii sale a fost confundată cu comanda tragerii cu tunul. Morris a fost lovit atât de grav de o schijă încât peste câteva zile a decedat;
– încă din anul 1956 o revistă americană a publicat premonitia mediumului Jeane Dixon care a afirmat că alegerile pentru presedintie vor fi câstigate de un democrat care va fi asasinat în cursul mandatului. În anul 1963, cu câteva săptămâni înaintea crimei din Dallas, Jean Dixon a încercat să îl oprească pe presedintele Kennedy să plece în sud. Dar desi fusese atentionat că va fi ucis (chiar si de alti mediumi), acesta a ignorat „premonitiile” si a fost împuscat (cf. [46;137]);
Iată câteva întâmplări care sporesc dorinta de a cunoaste viitorul, întâmplări al căror impact a fost foarte mare. Mai poate nega cineva faptul că lui Kennedy i-a fost prevăzută moartea? Mai poate vreun om cu mintea întreagă să facă abstractie de astfel de incursiuni în timp? Si, dacă aceste premonitii sunt adevărate, în numele cărui alt „adevăr” trebuie să le ignorăm? Înainte de a răspunde acestei întrebări vom face câteva precizări.
Oamenii se află într-o relatie foarte agresivă cu timpul si cu viata însăsi. Aceasta datorită conceptiei că viata poate aduce întâmplări nedorite, poate aduce diferite ghinioane. Omul care nu mai întelege timpul ca un interval în care Dumnezeu îl creste din punct de vedere duhovnicesc nu va sovăi să cerceteze ce surprize îl asteaptă. Dacă viata nu mai este înteleasă ca dar dumnezeiesc, atunci spiritul de conservare îsi spune cuvântul. Dorinta omului de a cunoaste viitorul devine justificată. Dar posibilitatea cunoasterii viitorului implică automat alterarea caracterului pedagogic al încercărilor pe care Dumnezeu le trimite folosindu-se de timp.
Unul dintre motivele pentru care oamenii caută să cunoască viitorul este tocmai o gresită întelegere a necazurilor: câtă vreme necazurile sunt întâmplătoare, câtă vreme nu au nici un rost si singurul lor efect este întristarea, atunci lupta pentru a scăpa de necazuri este justificată.
Sfânta Scriptură ne învată că necazurile prin care trecem nu sunt întâmplătoare, că rostul acestor încercări trimise de Dumnezeu este de curătare a sufletului omenesc plin de patimi, de constientizare a neputintei firii si a nevoii de ocrotire dumnezeiască sau, în anumite cazuri, de pedepsire a unor păcate.
Viata seamănă într-un fel cu un examen permanent. Dacă stim dinainte ce subiect vom avea de prezentat, atunci l-am învăta numai pe acela si cunostintele noastre ar fi foarte reduse. Dumnezeu vrea ca, la examenul vietii, toti să obtinem note mari. De aceea El nu ne îngăduie să pătrundem în tainele viitorului.
Biserica a condamnat nu numai astrologia, ci toate formele de ghicire a viitorului. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate sti viitorul. Atunci cum se face că în atâtea cazuri premonitiile s-au adeverit? Cum despre asasinarea lui Kennedy, de exemplu, au mai stiut si altii în afară de Dumnezeu?
Răspunsul pe care îl dă Biserica este simplu: toate „profetiile” făcute prin mediumi, toate cazurile în care viitorul a coincis cu ceea ce se ghicise mai înainte prin diferite metode, nu sunt altceva decât iscusite lucrări ale amăgitorului. Este adevărat că Biserica poate să pară, si de această dată, supusă unor conceptii retrograde. Dar, ca în cazul fiecărei rătăciri de natură spirituală, trebuie repetat că a alege calea mântuirii nu înseamnă doar a accepta că Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru mântuirea oamenilor; înseamnă a accepta si că drumul spre Împărătie presupune purtarea crucii, nu te afli pe acest drum dacă nu crezi că învătăturile Bisericii sunt adevărate.
Răspunsul pe care îl dă Biserica în problema prevederii viitorului nu este un răspuns pripit, ci este un răspuns cu rădăcini adânc înfipte în Sfânta Traditie. Întreaga Traditie afirmă că, desi diavolul nu cunoaste viitorul, poate să insufle oamenilor anumite „profetii”, dintre care unele se împlinesc. La prima vedere această afirmatie ar avea aceeasi valoare ca aceasta: „desi paharul era gol, am băut până m-am săturat” . Logica pare să excludă că ambele afirmatii pot fi simultan valabile.
Iată însă trei din categoriile în care diavolul poate „cunoaste” viitorul si îl poate sopti slugilor sale:
– cazul I (diavolul detectiv): dacă persoana A vrea să treacă pe neasteptate pe la persoana B si atunci persoana B are o „descoperire” cum că va fi vizitată de persoana A, nu înseamnă că i s-a descoperit viitorul; diavolul stia că persoana A se îndreaptă spre persoana B si numai un accident neprevăzut i-ar fi putut nega „profetia”; în multe cazuri premonitive se ignoră faptul că ele nu contin elemente care să nu poată fi deduse logic de o a treia „persoană” aflată în momentul optim la locul potrivit (un asemenea caz îl întâlnim descris în viata sfântului Antonie cel Mare);
– cazul II (diavolul psiholog): cunoscând bine relatia cauză-efect, diavolul – bun cunoscător al sufletului omenesc – poate deduce efectele atunci când stie bine „datele problemei”; stiind de superficialitatea unei relatii de familie, el poate deduce destrămarea ei, stiind de tensiunile existente între două state, el poate deduce începutul unui război, …
– cazul III (diavolul păpusar): diavolul plănuieste ca în timp să determine anumite fapte, si se foloseste de oameni precum păpusarul de figurinele sale; este cazul cel mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai „nevinovat”, cel mai greu de prevăzut din punct de vedere omenesc. Si de aceea cel mai smintitor pentru cei care refuză să accepte punctul de vedere al Bisericii. Precizăm că întelegem dificultatea acceptării explicatiei cum că nu ar fi vorba de nici o premonitie, ci doar de o dureroasă înscenare a ghicirii viitorului, dirijată de Marele Păpusar al Împărătiei întunericului. Dar a nu accepta această explicatie înseamnă a accepta ori faptul că Dumnezeu lu-crează prin mediumi, ori faptul că diavolul cunoaste viitorul. Aceste două variante fiind excluse pentru cel care crede în învătăturile Bisericii, singura alternativă posibilă rămâne cea cu „diavolul păpusar”.
(Să încercăm astfel să lămurim ce s-a întâmplat cu Kennedy. Nu este greu de înteles că dacă diavolul stia optiunile electorale ale poporului nu i-a fost greu să „prevadă” cine va urma la presedintie. Nu este greu de înteles că dacă vrăjmasul „programase” uciderea presedintelui putea să anunte aceasta prin diferiti mediumi cu mult timp înainte – cel mai usor lucru fiindu-i găsirea unui asasin.
Greu de înteles este de ce Atotputernicul Dumnezeu nu a zădărnicit planurile vrăjmasului si nu a oprit planul ucigas. Există două elemente care ne scapă: viata personală a presedintelui si modul în care faptele sale influentau comunitatea pe care o conducea. Nu ne este nouă a judeca dacă viata personală sau influenta asupra comunitătii a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie ucis. Poate că ambele motive erau valabile simultan. Ceea ce stim sigur este că presedintele nu era predestinat să moară. Dacă s-ar fi retras din politică ori dacă si-ar fi pus ordine în viata particulară ar mai fi putut trăi vreme îndelungată. Si să mai tinem cont de faptul că fiecare comunitate are conducătorii pe care îi merită; poate că nici comunitatea nu era pe măsura unui astfel de conducător.
Dacă stim că presedintele nu era predestinat să moară, nu înseamnă că putem face si comentarii exacte asupra asasinării lui. Orice rationament asemănător celui expus mai sus contine o doză de subiectivism si riscă să fie fals. Rationamentul acesta a fost prezentat doar ca un model de întelegere a lucrării Marelui Păpusar).
Să ne oprim putin asupra numărului mare de esecuri în premonitie, asupra numărului mare de „profetii” care nu s-au împlinit. Pe cât de multă reclamă se face „premonitiilor” care se adeveresc, pe atât de usor se trece de obicei peste premonitiile care nu se adeveresc (fiind invocate o sumedenie de explicatii puerile).
În cazul lui Jeane Dixon (care a prezis „cu succes” nu numai moartea presedintelui Kennedy, ci si a altor personalităti – ca Franklin Roosvelt, Martin Luther King, Marilyn Monroe, …) aflăm un exemplu clasic de profetie neîmplinită: ea a afirmat că, în anul 1958, China va declansa un război mondial � lucru care nu s-a întâmplat.
Un alt exemplu de „profetie” mincinoasă îl întâlnim în cazul lui Nostradamus. Acesta a prezis la un moment dat că trupele regale vor incendia localitatea Pouzin de pe Rhon. Deoarece asa ceva nu s-a întâmplat, pentru ca „profetia” să nu fie vădită ca mincinoasă fiul lui Nostradamus a incendiat el însusi orăselul, dar a primit pentru aceasta pedeapsa cu moartea (conform [47;18]).
Să ne oprim putin asupra faimoaselor Centurii ale lui Nostradamus. Este bine să se stie că textul lor este foarte diferit fată de ceea ce apare în traducerile făcute din anul 1600 până în zilele noastre. Periodic, pentru a fi cât mai aproape de realitatea istorică, în numele unor noi chei de descifrare care permit lămurirea catrenelor, traducerile se tot „îmbunătătesc” (fapt trecut prea usor cu vederea de către cei însetati de senzational). Totusi nu se poate contesta faptul că, dincolo de toate deformările ulterioare, Centuriile contin si „profetii” care s-au împlinit. Dar procentul lor este mic si arată tocmai că vizionarul nu era inspirat de duhul adevărului, ci de duhul minciunii.
În cartea Nostradamus -1999, Stefan Paulus trage alarma asupra pericolului pe care l-a descifrat în Centurii: „Toate persoanele individuale, da, si toate tările, ar trebui să se pregătească pentru posibilitatea ca Nostradamus să fi prevăzut corect un impact meteoric în 1999. Avem pur si simplu prea multe de pierdut pentru a presupune că s-a înselat” [45;289]. Anul 1999 a trecut însă fără să se întâmple nimic si Stefan Paulus s-a făcut de rusine. Dar imediat alti exegeti ai Centuriilor au găsit alte si alte variante de interpretare, totul fiind cosmetizat astfel încât vina să nu cadă asupra autorului, ci asupra comentatorilor care nu l-au „înteles” pe Nostradamus.
În cartea lui Stefan Paulus găsim o analiză a ratei de esec a previziunilor din Centurii. Numărând catrenele care aveau precizată data fixă a faptelor „profetite”, el a constatat că „rata finală de precizie a catrenelor datate de Nostradamus este de unu si jumătate la sapte, putin peste 21%” [45; 288]. Încercând să crească acest procent, motivând că unele date pot fi decriptate gresit, Stefan Paulus a afirmat că rata de precizie poate creste până aproape de 38%. Adică marele „profet” Nostradamus a gresit în mai mult de 60% dintre prezicerile care au putut fi verificate în timp, cele cu dată neprecizată fiind mult mai usor de prelucrat astfel încât autorul lor să pară „înzestrat” cu harisma înainte-vederii.
În cazul marii majorităti a ghicitorilor rata esecurilor este si mai mare. În mod curent se consideră că o rată de 20-25% a premonitiilor care se adeveresc este foarte bună, iar cea de 50% este exceptională. Această apreciere este foarte suspectă: cei care au prevăzut prin harul lui Dumnezeu ceea ce se va întâmpla nu au dat gres. Dumnezeu care le-a dat darul înainte-vederii nu putea să gresească. Iar cei ale căror „profetii” nu se adeveresc sunt inspirati de diavol (si în acest caz, ca în multe altele, new-age-istii consideră că dacă găsesc în Sfânta Scriptură argumente care să „dărâme” punctul de vedere crestin, biruinta lor este totală. Ei invocă o „minciună” a Proorocului Iona, care a profetit distrugerea orasului Ninive, dar în urma pocăintei ninivitenilor orasul nu a fost distrus; se pierde din vedere tocmai faptul că rostul proorocului Iona era tocmai de a-i întoarce pe cei căzuti la pocăintă, si nu de a-i preveni asupra pedepsei dumnezeiesti. Ca în celelalte cazuri, un element este desprins din context pentru a justifica rătăcirea; putini sunt însă cei care au curiozitatea de a se lămuri în privinta valabilitătii argumentelor invocate de eretici).
Unul dintre siretlicurile prin care „ghicitorii” ascund propriile esecuri este următorul: ei nu afirmă că faptele pe care le „văd” se vor întâmpla cu sigurantă, nu sustin predestinarea absolută. Ei fac afirmatii de genul: „dacă vei fi tare, vei reusi să eviti esecul pe care îl Ťvădť”, sau „dacă te vei tine pe aceeasi linie, vei avea parte de succesul care mi se Ťaratăť”. Rare sunt cazurile în care un ghicitor spune cuiva că ceva se va întâmpla cu sigurantă (aceasta li se întâmplă numai oamenilor care sunt prinsi strâns în laturile diavolului).
Acelasi risc de eroare si-l asumă si astrologii. Ei spun: „planetele indică o mare bucurie profesională – sau un esec familial. De tine depinde cum vei sti să treci prin încercarea care îti stă în cale…” Astfel, dacă nu se întâmplă nimic, omul rămâne cu sentimentul că a ratat un mare bine sau că, dimpotrivă, a reusit să evite răul care se vedea la orizont.
Nu putem vorbi despre rata mare a esecurilor în ghicitul viitorului fără să amintim de numărul mare de sarlatani care, fără a practica vreo formă specială de magie, simulează că ar fi mari initiati.
Astfel de escroci nu caută „inspiratie” de la demonul ghicitului, ci de la demonul lăcomiei. Dar si în aceste cazuri ghicitorul-sarlatan, fără să fie constient, este inspirat de demonul ghicitului în asa fel încât sfaturile pe care le dă să fie cât mai nocive pentru cei care apelează la serviciile sale.
Existenta unor ghicitori-sarlatani (spre deosebire de cei „profesionisti”, care sunt vase ale diavolului) are un efect dublu: pe de o parte, la unii oameni trezeste retineri fată de consultarea viitorului, dar la altii sporeste dorinta unei asemenea incursiuni – caracterul de neseriozitate al practicii făcând-o să pară un fel de joacă. S-a constatat că mare parte dintre cei care s-au dus la ghicitori mai mult din spirit de aventură au avut de suferit exact aceleasi urmări în plan duhovnicesc cu cei care stiau că intră de bunăvoie în jocul magic.
Una dintre greselile cele mai frecvente este punerea erorilor ghicitului în seama nepriceperii ghicitorilor. Pentru multi oameni o consecintă firească a constatării faptului că au fost păcăliti de către ghicitorii-sarlatani este tendinta de a îi consulta pe altii mai iscusiti. De fapt, pentru ghicitori este cât se poate de normal să gresească în previziuni atâta vreme cât numai Dumnezeu stie ce se va întâmpla.
Privitor la observatia pertinentă pe care o fac unii dintre cei care merg la diferiti ghicitori, cum că tot ceea ce li s-a prezis, bine sau rău, li s-a si întâmplat, din perspectivă crestină acesta este un mare semnal de alarmă. Dacă diavolul a fost capabil să „prevadă” viitorul unei persoane însemnă că persoana respectivă ducea o viată plină de patimi, că sufletul ei se afla în mrejele celui care stia ce surprize îi va mai face. Este foarte greu ca cineva să recunoască tocmai acest aspect: că ghicitorii i-au spus viitorul pentru că viitorul era, în aspectele esentiale, dirijat de diavol.
Diavolul nu poate sti ceea ce vor face oamenii care trăiesc aproape de Biserică, care se spovedesc cu adevărată pocăintă si se împărtăsesc cu Sfântul Trup si Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. El stie numai răul pe care are de gând să îl abată asupra lor, si poate doar bănui – prin rationament logic – câte ceva din binele pe care îl vor face acestia.
Despre împlinirea celor profetite de ghicitori, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Cum se face, as putea fi întrebat, că se împlinesc multe din cele spuse de acesti oameni?
Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai asezat în afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îti întoar-ce treburile tale si le mută după cum vrea el” [32;855].
Pe cât este de greu să recunoască cineva că faptul că i se întâmplă cele ce i-au fost „profetite” este semn că se află sub puterea diavolului, pe atât de usor este ca printr-o viată crestinească această legătură să se rupă pentru totdeauna. Sau, chiar dacă lupta va fi de durată, cununa luptătorului va fi pe măsură.
Unul dintre mijloacele prin care diavolul câstigă cel mai usor adepti este implicarea slujitorilor Bisericii în practicile de ghicire a viitorului. Cea mai cunoscută metodă este cea a „deschiderii cărtii” – a Sfintei Evanghelii sau a Psaltirii. Există preoti care „deschid cartea” si în functie de pagina la care s-a deschis întâmplător „prevăd” ce li se va întâmpla oamenilor (privitor la procese, examene, căsătorii si altele asemenea). Oamenii simpli, având încredere nemărginită în preoti, nu îsi dau seama că astfel de preoti sunt vrăjitori. Osânda unor astfel de preoti – după cum arată Pravilele bisericesti – este foarte aspră.
Stă în responsabilitatea arhiereilor de care apartin să îi caterisească sau, dacă se pocăiesc, să le rânduiască un anumit canon. Dar, câtă vreme un preot se îndeletniceste cu ghicitul (chiar si cu „nevinovata” deschidere a Evangheliei pentru a afla viitorul oamenilor), nu are puterea să săvârsească Sfintele Taine.
Asa cum oamenii se lasă înselati de preoti-vrăjitori, asa se lasă înselati si de ghicitorii care sustin că sunt buni crestini (si au casele pline de icoane, de cruci, …) Dar păcatul celor care merg la ghicitori este la fel de mare, indiferent dacă ghicitorii pretind sau nu că sunt crestini.
„Prin lume merg si umblă multi fii ai diavolului si-i însală pe crestini, ca să le ia banii, si la dau talismane să facă copii, să-si primească sănătatea si să-si vadă soarta, ce anume va urma în viata lor. Toate acestea sunt mestesuguri satanice, fiindcă se întâmplă ca nu o dată diavolul să facă minuni si oamenii să îl creadă, să facă păcate si să fie osânditi la iad odată cu el. Dar noi avem o poruncă care spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părintii Bisericii noastre. Acestea sunt, asadar, în afara căii Părintilor, de aceea cei care le fac sunt anatematizati. Mai spune legea noastră bisericească că aceia care urmează aceste lucruri vrăjitoresti douăzeci de ani să nu se împărtăsească.
De aceea voi, cei ce folositi aceste ghicitori, jurăminte, descântece si altele asemănătoare, să stiti că foc băgati în casele voastre si veti arde de vii si aici si în viata cealaltă si veti mosteni osânda vesnică împreună cu învătătorul vostru diavolul si tovarăsii lui” [62;81]. Aceste cuvinte, rostite de către Sfântul Cosma Etolianul cu mai mult de secole în urmă, sunt cât se poate de actuale astăzi.
Una dintre trăsăturile specifice vremurilor de haos spiritual în care ne aflăm este reaparitia superstitiilor. Omul simte nevoia să pătrundă putin în tainele viitorului si, dacă stie că este păcat să se ducă la ghicitoare, se multumeste să se folosească de semnele pe care le poate observa el însusi. Cea mai cunoscută metodă este cea prin care stii de ce „se bate ochiul” – ori de bine ori de rău. Oricât ar părea de nevinovate, oricât de repede s-ar adeveri, aceste superstitii fac parte din aceeasi paletă amăgitoare a diavolului. Si cu cât mai iscusite sunt cursele diavolului, cu atât mai iscusiti trebuie să se arate oamenii care nu vor să cadă în ele.
Iar celor care insistă totusi să îsi afle viitorul, sfântul Cosma le recomandă următoarea „tehnică” eficientă: „Si dacă vrei să-ti vezi soarta sau norocul, scoală-te mâine dimineată si du-te la biserică si uită-te la mormintele celor morti si la ce sunt ei acum. Gândeste-te si spune: „N-au fost si ei oameni ca mine si au murit?” Asa voi muri si eu mâine, deci să nu îndrăznesc să fac si eu aceste lucruri diavolesti, căci o să pier…” [62;96].
Mai devreme sau mai târziu, vom muri cu toti. Acesta nu este un secret pentru nimeni. „Tehnica” sfântului Cosma nu este originală: e recomandată de multi alti sfinti ai Bisericii ca fiind de mare folos celor care pretuiesc mai mult viata pământească decât vesnicia.
Să cugete la moarte cei care nu se tem de osânda dumnezeiască si vor să alerge la ghicitori si la vrăjitori. Si să priceapă că viata pământească, de care ei sunt preocupati atât de mult, se va sfârsi. Si că, dacă au căutat să afle ce li se va întâmpla peste câtiva ani, ceea ce îi asteaptă după moarte le rămâne ascuns.
Ar fi bine ca, în loc să îsi piardă vremea alergând la ghicitori, astfel de oameni să caute calea mântuirii. De două mii de ani au existat mii si poate chiar sute de mii de oameni care încă din timpul vietii au regretat amarnic că au alergat la ghicitori si vrăjitoare (după moarte au regretat oricum toti ceilalti, care au murit nepocăiti). Dar nu a existat nimeni care să regrete că L-a descoperit pe Dumnezeu, si că a descoperit calea mântuirii.
Danion Vasile