Coborârea mintii în inimă

0
1193
Coborârea minţii în inimă
„Când începem să ne rugăm, trebuie să ne pogorâm din cap în inimă” (Sbornicul 2, cap.47). „Unirea minţii cu inima constă în unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii (Sbornicul 2, p.148).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa roagă-te tatălui tău, care este întru ascuns şi tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare (Matei 26, 6). Sfinţii Părinţi ne spun că această cămară este inima noastră.
Aşadar, când omul se pregăteşte, omorându-şi patimile prin asceză şi muncă binecuvântată, va trebui să-şi adune mintea de la lucrurile exterioare şi să-şi plece capul până la nivelul pieptului şi să încerce să găsească acolo locul inimii. Şi acolo, cu toată atenţia, să înceapă să spună „Rugăciunea lui Iisus”, cu puţină sforţare şi cu zdrobire de inimă. Să o spună din adâncul inimii, după cum spune Sfântul Prooroc şi Împărat David: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne. Doamne, auzi glasul meu”. În plus, în acele momente, mintea lui nu trebuie să se desprindă de locul în care spune rugăciunea. Iar când începe să se încălzească locul în care spune rugăciunea, atunci concentrându-se pe acea căldură din inimă, să spună rugăciunea mai atent, după cuvântul Sfintei Scripturi care spune: „Merge-vor din putere în putere…”. Şi, rugându-se astfel, începe să îl doară înlăuntrul pieptului, acolo unde spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, adică în adâncul fiinţei sale umane. Din acest moment, este clar că Mântuitorul Iisus Hristos a venit şi s-a sălăşluit în acea inimă, după cum ne-a spus în Dumnezeiasca Evanghelie: „Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”. Tot aşa, unde sunt adunate inima, mintea şi atenţia la un loc şi cercetează în comun şi cu evlavie numele Mântuitorului Iisus Hristos, acolo va fi prezent şi Dumnezeu în mijlocul lor. „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi ne vom face sălaş întru el”. De acum încolo, rugăciunea se va spune cu uşurinţă, deoarece, precum fierul înroşit bine în foc este prelucrat cu uşurinţă, tot aşa se întâmplă şi cu inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, ea va spune rugăciunea cu multă căldură şi cu multă usurintă. După ce încetează această rugăciune, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintă, adică ia aminte si meditează la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de asi zdrobi inima cu rugăciunea si le află pe toate ca fiind capcane si buruieni ale diavolului.
„Rugăciunea lui Iisus” merge bine când căldura harică a lui Hristos este înlăuntrul inimii noastre. Dar, în absenta căldurii harice, avem nevoie de vâsle, adică de o stăruintă mai mare în rugăciune. Apoi trebuie să citim scrierile Sfintilor Părinti, care ne vor aduna mintea. Trebuie să citim cărtile duhovnicesti cu simtirea inimii si nu numai cu ratiunea. Trebuie să citim cărti duhovnicesti care au fost scrise cu inima si care pot fi citite cu bucurie din inimă. Este bine să avem alese mai dinainte tropare, care cântate sau citite ne vor aduce căinta si care vorbesc despre păcătosenia noastră, despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, tropare prin care cerem lui Dumnezeu ajutorul. Sau trebuie citite rugăciuni care ne aduc căintă, scrise cu darul Duhului Sfânt de Sfintii Părinti (Plânsurile Sfântului Efrem Sirul). Când nu ne putem ruga cu inima sau cu mintea, „Rugăciunea lui Iisus” poate fi spusă cu gura. Putem să ne folosim, în aceste cazuri, si de metanii. În aceste cazuri, vom avea mai putine roade duhovnicesti, dar nu trebuie să stăm nici o clipă fără rugăciune, ci să căutăm să avem cel putin această mică bucurie. În aceste cazuri, avem mai multă nevoie de răbdare si de rezistentă.
Gândurile rele care ne vin în timpul rugăciunii pot deveni câstig pentru noi, dacă le folosim la curătia noastră. Iată cum. Când diavolul vede că ne rugăm si că încercăm să ne fixăm mintea pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, ca să ne tulbure, ne loveste în punctele cele mai sensibile, în locurile cele mai slabe si care ne doare cel mai rău. Celui iubitor de plăcere îi strecoară gânduri de voluptate, de desfrânare. Celui iubitor de bani îi strecoară gânduri de zgârcenie. Celui ambitios – gânduri de mărire. Celui mândru – gânduri de judecare a aproapelui. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii, ne putem da seama care ne sunt punctele noastre duhovnicesti slabe. Ne putem vedea astfel necurătiile dinlăuntrul nostru, existenta patimilor si astfel ne îndreptăm stăruinta rugăciunilor în această directie: Exemplu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine desfrânatul !” „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine mândrul !” Cum să te mai poti mândri, când vezi si cunosti păcatele si neputintele tale? Acest dar lau avut toti sfintii care se socoteau pe ei desfrânati si risipitori si cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai mai putea să te mândresti atunci când nimic altceva nu mai doresti, decât să găsesti un mic loc, o mică pesteră, unde să-ti pleci capul si să-ti plângi păcatele, până când se va sfârsi petrecerea ta pe acest pământ. Atunci hula nu are loc nicidecum înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati din cugetul tău si dimprejurul tău. În locul acestora, esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti care slăvesc puterea numelui lui Hristos împreună cu care si tu slăvesti bunătatea lui Dumnezeu.
Atunci grăirea în desert este atât de alungată de la tine, încât nu ai să mai vrei să grăiesti si să vorbesti nici măcar cele de trebuintă. Atunci fierberea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si întru-totul străină si nepotrivită cu starea sufletului tău, deoarece sufletul tău culege în taină si cuviintă numele Domnului. Atunci, pofta de a bea si de a mânca mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu doresti să te saturi nici măcar cu niste apă, nici cu o fărâmitură de pâine, ci numai atât mănânci si bei cât să slujesti lui Dumnezeu cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca un fără de trup, decât cu trup. Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o spune rugăciunea însăsi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că nu te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea acestei simple hrane, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei si al nesatului, ci nici gândul tău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu harul lui Dumnezeu.

Coborârea mintii în inimă prin pocăintă.
Durerea inimii Unirea mintii si a inimii poate fi făcută numai cu lucrarea Duhului Sfânt. Primim har prin pocăintă si prin împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Sub înrâurirea harului, mintea găseste inima si se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare si a îndumnezeirii. Din acest motiv, inima omului trebuie să fie înfrântă: „Inima înfrântă si smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps.50, 18). Multi folosesc diferite metode pentru a-si coborî mintea în inimă, dar pocăinta este calea cea mai sigură. Deci, când plângem, când ne căim pentru păcatele noastre, simtim o durere sau uneori o căldură în inimă. Sfintii Părinti, pentru că au trăit rugăciunea inimii, au trecut prin acest stadiu al durerii inimii si i-au dat o mare importantă. Această durere apare la cei ce practică „Rugăciunea lui Iisus” si mai ales la cei care se roagă neîncetat. Totusi, acest lucru trebuie să aibă loc treptat, pentru că este posibil ca această durere, în inimile slabe si neobisnuite, să dea nastere unor ispite foarte subtiri, care nu au consecinte serioase, dar care pot opri rugăciunea. În cazul unor dureri mari în inimă, Sfintii Părinti ne învată să rostim „Rugăciunea lui Iisus” cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atentia sa să fie înlăuntrul ei, chiar dacă îl doare inima. Aceste lucruri trebuie însă limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea din inimă este naturală si mântuitoare, desi multi dintre cei care se nevoiesc cu „Rugăciunea lui Iisus” cred că s-au îmbolnăvit de inimă si de aceea merg să consulte un doctor. Dar doctorul nu găseste nimic anormal, deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă si lucrează acolo. Sfintii Părinti dau o mare importantă acestei dureri, pentru că acest lucru dovedeste că mintea coboară în inimă si se uneste cu ea, prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice durere. Prin această durere, pacea este revărsată în suflet si în trup. Puterea de întelegere a sufletului se limpezeste si nevoitorul dobândeste astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile si putem întelege mersul si sfârsitul lor. Deci, un isihast, fără să fi căzut în nici un păcat, cunoaste perfect starea păcătosului. Acest lucru este cu putintă, căci prin nevointă el ajunge să cunoască substraturile gândurilor celorlalti oameni, începutul si sfârsitul lor. De aceea, un isihast, în timp ce se roagă pentru cineva, poate sti aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima sa a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însusi devenind văzător cu duhul. După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău dispare, este alungată deznădejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, dispare nepurtarea de grijă pentru sufletul tău, dispare putinătatea credintei inimii tale. În cugetul tău este atâta de curat, precum este Cerul după risipirea norilor. Acolo, în inimă, împărătea satana cu cei sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele cele de moarte, dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până acolo unde se face silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel înfricosător tiran. S-a înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el, si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului si a tras perdea, pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo. Deci, monahule care, cu darul lui Dumnezeu, ai înaintat cu lucrarea rugăciunii inimii, până aproape de acest punct, te îndemn să-ti pui toată puterea în rugăciune, pentru a sfâsia acea perdea a diavolului. Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este mărturia scrisă de satana, a păcatelor tale. Dar dacă numai putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el durerea, încât el însusi se minunează cum a putut să o piardă, pentru o clipă de neatentie. Această durere nimiceste patimile, alungă demonii, linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si încălzeste inima în cele ceresti. Această durere este pentru om un învătător ceresc, care îl învată tainele dumnezeiesti si îl încredintează de întelesurile ceresti. Însă poate ai să te întrebi că ai silit de multe ori inima ta la rugăciune si nu ai văzut niciodată lacrimile? Te cred că ti-ai silit inima la rugăciune, dar cum ai silit-o? Când îti silesti inima la rugăciune si nu-ti vin lacrimile, să stii că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea inimii si până la rănirea aceea, încât să te doară locul inimii în care se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca si cum ar fi tăiat locul acela al inimii tale, cu un cutit ascutit. Dar poate, oare, un crestin să se roage cu mintea coborâtă în inimă si în acelasi timp să lucreze? Da, poate. În primul rând, mintea – când coboară în inimă – nu este suprimată, ci este completată si se întoarce la conditia ei naturală. Mintea se află împotriva naturii sale, când rămâne în afară de esenta ei – în afara inimii. Prin rugăciune, mintea alungă toate lucrurile străine naturii sale. Când mintea coboară în inimă, ratiunea poate fi ocupată cu alte lucruri, fără ca să se îndepărteze din inimă. Spre exemplu, în timpul Sfintei Liturghii, un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului liturgic sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârsirea Sfintei Taine, fără ca mintea lui să fie separată de inimă.
Doar când ratiunea hoinăreste spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenta ei – de inimă. Din acest motiv, un nevoitor al „Rugăciunii lui Iisus”, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune „Rugăciunea lui Iisus”, poate tine ratiunea ocupată, numărând metaniile. Se poate spune „Rugăciunea lui Iisus” pe respiratie, smerindu-ne mintea prin pocăintă.

Prot Victor Mihalachi