Ce simt femeile care au avortat recent?

0
364

Ce simt femeile care au avortat recent?

În primii ani ai activităţii de vindecare post-avort, femeile care solicitau ajutor se aflau la o distanţă de 5 până la 10 ani după experienţa avortului şi aproape întotdeauna aveau peste 25 de ani. Trecuse deja ceva vreme de la experienţa avortului. Organismele lor erau vindecate, iar spiritul depăşise şocul avortului. În anii 2000, s-a produs o întorsătură dramatică şi unele femei au început să caute ajutor imediat după procedura de avort. Ele se aflau foarte aproape de procedura de avort, uneori chiar la câteva zile de la acesta şi, în toate cazurile, veneau înainte de data probabilă a naşterii copilului. Era clar că aceste femei se aflau într-o stare de şoc fizic din cauza avortului şi total copleşite de ceea ce li s-a întâmplat. Ele păreau foarte vulnerabile din punct de vedere emoţional.

Studii finlandeze au comparat femei care avuseseră o sarcină terminată cu un an în urmă – fie prin pierdere de sarcină, fie prin naştere vie, fie prin avort -, cu femei dintr-un grup de control care nu erau însărcinate. Cercetătorii au constatat că femeile care avuseseră avorturi aveau o probabilitate de 3 ori mai mare de a se sinucide, în primul an de studiu, faţă de femeile din grupul de control. Acest studiu a constituit o măsurare a încercărilor de suicid duse până la capăt. Acest studiu pare să arate că o femeie care a avut un avort are în special un risc de a se sinucide în primul an după avort. Într-un alt studiu condus de Garfinkel, s-a constatat că, în primele 6 luni după avort, o adolescentă are o probabilitate de 10 ori mai mare de a recurge la suicid. Cred că trebuie să cunoaştem şi să fim conştienţi de acest potenţial suicidar, referitor la femeile care au avortat recent. În plus, femeia care a făcut un avort este într-o stare de şoc fiziologic. Sarcina este cea mai complexă experienţă biochimică din organismul unei femei. Singura experienţă similară acesteia este cancerul. Ca hormonii femeii să revină din nou la starea de dinainte de sarcină va trece ceva timp. Medicii canadieni le spun femeilor că această perioadă de revenire la normal a hormonilor ar putea dura până la data probabilă a naşterii copilului. Din experienţa mea, am înţeles că femeile adesea vorbesc despre simptome fizice în momentul datei naşterii copilului. Acestea pot include dureri abdominale şi crampe, dureri de spate, sâni dureroşi şi o menstruaţie foarte abundentă. Avortul şi pierderea de sarcină ar putea avea un impact diferit asupra organismului. Pierderea de sarcină este un eveniment care apare în mod normal şi, de obicei, este cauzată de anumite anomalii ale fătului. Organismul declanşează evenimentul şi pune capăt sarcinii. Avortul implică curmarea unei sarcini într-un mod nenatural prin intervenţie chimică sau chirurgicală. E posibil ca creierul să nu aibă reacţia hormonală normală care să indice sfârşitul biologic firesc al unei sarcini.
Nimeni se pare că nu ştie de ce vin la noi femei care se află atât de aproape de experienţa unui avort pe care l-au făcut, dar există câteva explicaţii posibile. Când o femeie este speriată de o sarcină neplanificată, creşte nivelul hormonilor de stres din organismul ei. Cu cât se exercită o presiune mai mare asupra ei de a face avort de către prietenul său, părinţii săi, de alţi prieteni, de situaţia socială sau de medic, cu atât mai mult organismul său intră într-o stare de autoconservare. Autoconservarea şi conservarea speciilor constituie stimuli umani, însă autoconservarea câştigă întotdeauna, dacă pericolul este mare. Partea creierului care se referă la pericol şi teamă este diferită de cea care ia decizii raţionale. Cu cât e mai speriată o femeie cu atât mai mult va lua o decizie de a face avort deoarece ea vrea să îndepărteze pericolul perceput a fi spre binele său. O dată ce pericolul este îndepărtat prin avort, hormonii stresului se retrag şi partea raţională a creierului funcţionează din nou. Pe măsură ce hormonii stresului scad, hormonii care au legătură cu prietenia şi conexiunea pot creşte şi femeia, deodată începe să vadă şi să retrăiască experienţa avortului într-un mod foarte diferit.
În al doilea rând, impactul informaţiei imediate de pe internet poate juca un anume rol. Este posibil ca, în trecut, femeia să fi suferit foarte curând după avort, însă ea nu avea nici o cale de a găsi ajutor sau să i se confirme ceea ce simţea. Acum, datorită accesului la internet, ea poate descoperi că şi alte femei trec prin ce a trecut ea şi poate găsi un centru care să o ajute. Cercetările privind dezvoltarea creierului la adolescenţi ar putea de asemeneasă ne ajute să înţelegem de ce o femeie vine la noi după ajutor la vârsta de 25 de ani sau mai mult. Se pare că dezvoltarea creierului continuă de la vârsta de 11 până la 25 de ani. Partea raţională a creierului, care ia decizii, se dezvoltă rapid în această perioadă şi apoi se restrânge. La vârsta de 15 şi 19 ani, apar diverse schimbări, care duc spre funcţionarea creierului matur. Dar până la 25 de ani corpul calos sau puntea dintre emisfera dreapta şi cea stângă nu se maturizează. Aceasta ar putea avea legătură cu abilitatea de a integra informaţia stocată în fiecare emisferă a creierului şi probabil de aceea femeia vine abia acum după ajutor, când este capabilă să proceseze evenimentul la un nivel mai profund. Dr. Henry Venter, psiholog din Africa de Sud, fondatorul Institutului Desmond din Fresno, California, sugerează precauţie atunci când ajutăm aceste femei. Dacă insistăm prea mult ca femeia să se integreze pe deplin în procesul de vindecare, înainte să fie capabilă să poată face acest lucru din punct de vedere emoţional, femeia poate intra într-o etapă numită „pseudo-recuperare”. Ea se uită la noi ca la nişte specialişti şi face ce-i spunem. Problema este că ea încearcă să înţeleagă sensul pierderii şi nu este încă gata să „proceseze” pierderea. Cred că trebuie să avem în vedere că femeia trebuie să încheie întreaga perioadă a sarcinii înainte să fie gata să treacă prin întreg procesul de vindecare. În această perioadă preliminară, femeia este foarte fragilă şi crede că se întâmplă ceva rău cu ea. Dacă merge prea rapid, la insistenţele noastre, când durerea revine, femeia va crede că nu a fost posibil ca ea să se vindece şi se va bloca în mijloace de eliminare a durerii, distrugătoare pentru ea. Consider că ea are nevoie să aştepte încheierea perioadei de sarcină pentru a trece prin întreaga experienţă. Aşa cum ştim, ne ia timp pentru procesarea oricărui tip de suferinţă, cum ar fi moartea unuia din soţi. Moartea unui copil este o problemă de pierdere profundă. Dacă împingem femeia să încheie procesul prea repede, nu-i acordăm şansa de a procesa această pierdere la timpul său.
În primul rând, cred că trebuie să fim atenţi să n-o forţăm să intre pe un drum pentru care nu este gata. Ea are nevoie de o distanţare de experienţa prin care a trecut pentru a putea să o înţeleagă. Realitatea crudă a ceea ce a făcut poate fi prea mult pentru ea ca să facă faţă pe moment. Este posibil ca noi, neintenţionat, să o îndreptăm spre un loc al disperării, dacă suntem prea rapizi cu răspunsurile şi presupunem că deoarece a sunat, este deja gata să se angajeze în procesul de vindecare.
Din cauza realităţii riscului sinuciderii, trebuie să răspundem problemelor care ar agrava impulsurile suicidare. Trebuie să fim atenţi chiar atunci când vorbim cu femeia şi ne notăm anumite sugestii din ceea ce ne spune despre experienţa sa. Orice ne comunică ea reprezintă materialul cu care vom lucra noi. Nu trebuie să ne grăbim să începem să vorbim despre copil sau despre alte lucruri normale, despre care vorbim cu femeile care sunt la o distanţă de câţiva ani de la experienţa avortului. Eu sugerez să notăm diverse sugestii referitor la locul în care se află ea în relaţia cu Dumnezeu, în acel moment. Dacă limbajul nostru conţine mai mult decât poate ea îndura, se va retrage din procesul de vindecare. Este important ca noi să ţinem uşa deschisă pentru ea. Dacă nu suntem siguri de ceea caută în acel moment, întrebaţi-o: „De ce aveţi nevoie în acest moment?” sau „Cum aş putea să vă fiu de folos acum?” „Ce credeţi că ar fi de ajutor pentru dvs. acum?”
Părerea mea este că avortul, ca proces, se încheie abia la data probabilă a naşterii. Femeile care au avut avorturi au această dată fixată în minte şi în inimă. Prin urmare, cred că femeia nu este în stare să se implice în procesul de vindecare aşa cum credem, până când nu va trece data probabilă a naşterii. A merge cu ea prea repede e ca şi cum ai face funerariile unuia care încă n-a murit. Când femeia vine la noi foarte curând după avort, e clar că ea caută consolare. Şi noi trebuie să trecem împreună cu ea şocul procedurii chirurgicale şi şocul identităţii, şocuri pe care a trebuit să le îndure. Cred că am putea să ne conducem după un model de pierdere şi şoc. E ca şi cum unei femei i-ar fi murit soţul în mod neaşteptat. Când apare un asemenea deces, noi, ca familie şi comunitate, intervenim. Mergem în acea casă, ducem mâncare, ne interesăm dacă văduva mănâncă adecvat, dacă doarme şi adesea ne oferim să-i reamintim ce lucruri ar trebui să mai facă.
Am observat că femeile atunci când se angajează în procesul de vindecare, înainte de data probabilă a naşterii, multe par să nu încheie ceea ce au început. Ele se află într-un proces magic de gândire şi se bazează pe consilier să o ajute să-şi îmbunătăţească situaţia. Când încep procesul efectiv şi nu se simt mai bine, ele percep acest lucru ca fiind ceva rău cu ele. De fapt, ele nu sunt dispuse din punct de vedere emoţional să înceapă procesul de vindecare şi, pe moment, vor începe procesul doar ca să ne mulţumească pe noi. Femeia doreşte cu disperare ca durerea să dispară şi, prin urmare, va face tot ce-i spunem noi. Cred că avem obligaţia morală de a fi foarte atenţi aici. Trebuie să fim sensibili la pregătirea sa şi la orarul de vindecare. Nu trebuie nici s-o grăbim, nici să-i impunem aşteptările noastre. Dacă ea nu este gata şi noi o forţăm, ea pur şi simplu va lăsa să creadă că vindecarea reală nu este posibilă.
Primul pas este ca ea să ne contacteze în vreun fel. Trebuie s-o ascultăm cu atenţie şi să vedem de ce are ea nevoie. Adesea ea este atât de copleşită încât nu poate articula acest lucru, dar vă va spune totuşi câte ceva din ceea ce i se întâmplă. Ea vă va pune, probabil, anumite întrebări, vorbite sau subînţelese. Adesea, aceste nelinişti ale sale ne vor părea puţin confuze. Dacă am putea folosi tehnici reflexive de ascultare, ca să vedem retrospectiv ce pare să spună, ea ar putea să-şi clarifice nevoile sale ulterioare. Ţineţi minte, chiar dacă nu facem nimic şi doar o ascultăm, deja am ajutat-o foarte mult. Ea ştie că sunt oameni care o pot asculta, n-o judecă.
Ea ar putea să vă întrebe dacă anumite simptome fizice sunt normale. Dacă vă întreabă acest lucru, trebuie să-i sugeraţi că are nevoie să consulte un medic sau să meargă la o clinică pentru a fi examinată. Majoritatea femeilor nu merg înapoi la clinica unde li s-a făcut avortul pentru examinare ulterioară. Cred că dacă vă pune această întrebare e ceva care nu-i „în ordine” cu ea. Nu este de competenţa noastră să-i răspundem la întrebări, ci trebuie să o convingem să meargă să fie văzută de un medic. Aţi putea să-i recomandaţi un medic, dacă cunoaşteţi sau o puteţi trimite la o clinică unde ar putea primi îngrijire adecvată ulterioară. E posibil ca ea să aibă o complicaţie sau anumite probleme. Infecţiile sunt foarte întâlnite. Orice fel de sângerare puternică, febră sau dureri extreme reprezintă o urgenţă medicală.
Adesea femeia susţine că este foarte tristă sau confuză în legătură cu ceea ce simte. După ce o ascult, de obicei, eu vorbesc cu ea despre faptul că avortul reprezintă o procedură chirurgicală invazivă. Chiar la începutul conversaţiei, recunosc că avortul este întotdeauna un eveniment care îţi schimbă viaţa. Vorbesc despre complexitatea chimică a sarcinii. Îi explic că avortul îi lasă organismul într-o stare confuză. Multe femei mi-au spus că o dată ce au trecut peste data probabilă a naşterii organismul lor s-a simţit deodată mai bine. Ele au descris acest lucru ca o trecere hormonală. Eu împărtăşesc aceeaşi părere. Unii medici susţin că hormonii se stabilizează rapid. Eu cred însă că femeia îmi spune adevărul trăit de ea. Este adevărat că creierul este cel mai puternic organ al corpului şi cred că creierul a fost „programat” pentru cele 9 luni de sarcină. Dacă aceasta este experienţa femeii, am pregătit-o pentru asta şi i-am dat un semn pe care să-l aştepte. Iar dacă, de fapt, avem de-a face cu un efect placebo, adică ea se simte mai bine deoarece noi i-am sugerat că se va simţi astfel, este la fel de bine. Regula noastră de bază trebuie să fie să nu facem rău. (Femeile din Canada mi-au spus că medicii din această ţară le spun că hormonii nu se echilibrează până la data probabilă a naşterii.)
Îi explic că organismul său are nevoie de vindecare, că a fost un şoc pentru organismul şi spiritul său. Va fi nevoie de ceva vreme ca organismul ei să se repare şi îi cer să fie bună cu ea însăşi, cât timp aceasta are loc. O ascult cu atenţie ca să văd dacă are o problemă specială care o frământă. De regulă, îi dau câteva sugestii despre modul în care ar trebui să se îngrijească. Pot să o întreb: „Pot să vă dau câteva sugestii care v-ar ajuta să vă simţiţi mai bine?”
Mai întâi o întreb dacă mănâncă. O întreb dacă mănâncă dulciuri în cantităţi neobişnuite sau dacă bea multe băuturi îndulcite. Îi explic că, în această perioadă dulciurile nu sunt bune pentru ea deoarece ele pot instala o reacţie chimică în organismul său, care nu este deloc bună pentru ea. Îi explic că atunci când mâncăm dulciuri organismul nostru se simte mai bine pentru scurt timp, dar când dulciurile sunt mistuite, zahărul din sânge scade şi noi mâncăm tot mai mult zahăr ca să ne simţim din nou bine. Dificultatea este că atunci când nivelul zahărului scade, el scade de fiecare dată tot mai mult şi noi ne simţim tot mai rău şi mai rău. (De fapt, dacă nivelul zahărului din sânge la o femeie este foarte mic, ea poate avea gânduri sinucigaşe. Aceasta se numeşte hipoglicemie).
Îi recomand să mănânce mâncăruri echilibrate şi gustări nutritive. Înţeleg prin mâncăruri bine echilibrate, mâncăruri care conţin proteine, cum ar fi carnea, peştele sau puiul, cât o palmă, precum şi legume. Îi explic că dacă nu are poftă de mâncare, i-ar face bine nişte gustări cu brânză, nuci sau carne rece. Scopul este să o facem să mănânce mâncăruri ce i-ar echilibra nivelul zahărului şi sunt sănătoase din punct de vedere nutriţional. Scopul nostru este de asemenea să o ajutăm să-şi formeze un regim sănătos de alimentaţie. Cred că, în această etapă, după un avort, poate apărea o tulburare de alimentaţie. Femeia poate înceta să mai mănânce bine sau poate mânca prea mult şi poate vomita. Femeile pot să se trateze singure cu carbohidraţi deoarece aceştia îi dau senzaţia temporară că se simt mai bine. E adevărat că probabil nu putem opri o femeie să mănânce dulciuri, dar mâncând proteine şi grăsimi, acestea îi vor echilibra căderile nivelului de zahăr din sânge şi organismul său se va simţi mai bine. Căderile nivelului de zahăr din sânge pot cauza senzaţii de depresie, nevoia de a plânge, stări de copleşire, de nesiguranţă, dureri de cap şi senzaţii generale de instabilitate. Acestea se bazează pe experienţe reale şi, uneori, când le descrii, femeile le recunosc. În orice caz, femeia are nevoie să mănânce bine, ca să se simtă bine. Ea are nevoie să mănânce astfel ca organismul ei să se poată repara. Proteinele sunt necesare pentru repararea ţesutului organismului său.
O întreb dacă doarme suficient. De obicei, răspunsul este „nu foarte bine”. Îi sugerez să încerce să doarmă câte puţin, cam 20 de minute, pentru a repara efectul lipsei severe de somn. Lipsa de somn te face să te simţi rău şi, de fapt, conduce la gânduri sinucigaşe. Există foarte multe cercetări despre beneficiul „puiului de somn” de 20 de minute. Aceste minute de somn o vor ajuta să se simtă reîmprospătată şi nu sunt înfricoşătoare pentru ea pentru că somnul nu este suficient de profund ca să aibă vise şi coşmaruri. (Eventual, ea va dormi adânc şi vă va spune că are coşmaruri).
O întreb dacă face exerciţii fizice. Adesea ea îmi răspunde că nu-i arde de aşa ceva… Îi sugerez că ar fi bine pentru ea să facă doar câteva exerciţii. Puţine exerciţii fizice sunt mai bune decât deloc. O plimbare în cursul zilei ar putea-o ajuta să îndepărteze depresia. Cu cât mai viguroase sunt exerciţiile, cu atât mai mare este beneficiul. Uneori o întreb dacă are o prietenă sau un membru de familie care ar putea-o însoţi… Exerciţiile declanşează endorfinele care apar în mod natural, ceea ce ne face să ne simţim mai bine. Dacă femeia susţine că face exerciţii şi uneori cu vigoare, încurajaţi-i comportamentul şi spuneţi-i că e bine să continue.
Aceste trei instrucţiuni sunt destinate să ne asigure că noi eliminăm orice alte cauze potenţiale ale gândurilor sinucigaşe.
O întreb dacă consumă o cantitate neobişnuit de mare de alcool sau medicamente. Dacă răspunde pozitiv, încerc să-i sugerez uşor că deşi aceasta pare să-i amelioreze durerea, de fapt i-o agravează. Am vorbit recent cu o femeie care băuse foarte mult în ultimele 12 nopţi. Aş putea s-o întreb dacă are vreo prietenă care ar putea-o ajuta să-şi monitorizeze comportamentul şi să fie sigură că nu i se poate întâmpla nimic rău.
De asemenea, o ascult cu atenţie să văd dacă are şi alte probleme care o copleşesc în acest moment. O tânără avea un examen în ziua următoare întâlnirii noastre şi era terorizată de gândul că nu va putea învăţa ca să ia nota perfectă, aşteptată de părinţii săi. I-am spus că dat fiind ceea ce i s-a întâmplat deja în viaţă, tot ceea ce trebuia să facă atunci era să ia examenul. Această schimbare de perspectivă a mişcat pietroiul din loc. Când apar probleme de acest gen, vedeţi dacă puteţi schimba perspectiva aşa încât femeia să-şi poată rezolva problema. Poate îi puteţi oferi o rezolvare pe etape a problemei sau poate o puteţi ajuta să-şi diminueze expectativele aşa încât ea să poată realiza ceea ce trebuie.
Îi spun să ia viaţa aşa cum este. Îi explic că durerea se va micşora în timp. Durerea dispare cu timpul. Experţii spun că îţi trebuie cel puţin un an, poate doi, ca să treci peste experienţa durerii. O asigur că multe femei au trecut la rândul lor prin aşa ceva şi s-au vindecat. Îi explic că vindecarea este un proces, iar durerea este o călătorie. Îi spun că, în ciuda faptului că simte o durere atât de mare în prezent, cu timpul, aceasta va fi o binecuvântare pentru ea deoarece îi va permite să se vindece mai repede decât femeile care au ascuns această durere 5, 10 sau 50 de ani. Îi explic că deşi ea simte că se află într-o peşteră întunecată, de fapt, se află într-un tunel şi dacă face un pas-doi înainte, poate vedea lumină la capătul tunelului.
Îi sugerez să ia un caiet şi să-şi noteze experienţa avortului, ce a învăţat din această experienţă, cum trece prin ea şi care sunt coşmarurile pe care le are. Dacă are înclinaţii artistice, poate să deseneze sau să picteze ceea ce simte. Este ceva similar cu analiza incidentelor critice (unul dintre cele mai răspândite procedee de intervenţie psihologică în situaţii post-traumatice; în l. engleză, trauma debriefing – nota traducătorului), care au produs o traumă. Femeia poate fi prea fragilă ca să vorbească cu cineva despre experienţa ei, dar dacă o transpune pe hârtie, poate petrece mai puţin timp gândindu-se la ea. Iar această activitate îi poate elibera resursele emoţionale pentru alte lucruri.
„Ţinerea unui jurnal despre sentimente în experienţele traumatice, precum şi efortul de a procesa mintal o asemenea experienţă poate ajuta oamenii să iasă eficient din ea”. Philip M. Ulrich şi dr. Susan K. Lutgendorf, de la Universitatea din Iowa, spun că „Angajarea atât a gândurilor cât şi a emoţiilor în timpul ţinerii unui jurnal despre o experienţă traumatică sau stresantă poate trezi conştiinţa beneficiilor evenimentului.” În continuare, ei spun: „În contrast, concentrarea doar pe aspectele emoţionale ale traumelor nu poate duce la o înţelegere mai mare a evenimentelor traumatice”. Acest studiu a implicat 122 de studenţi de colegiu care au ţinut un jurnal cel puţin de două ori pe săptămână, timp de patru săptămâni.) Cei care au despre emoţiile şi gândurile lor au devenit mai conştienţi de beneficiile care urmează evenimentelor traumatice, cum ar fi relaţii îmbunătăţite, o mai mare putere personală, dezvoltare spirituală şi o apreciere mai mare a vieţii. „Un colectiv de cercetare a demonstrat că recunoaşterea beneficiilor evenimentelor şi circumstanţelor nefericite este un element prezicător important al rezolvărilor reuşite… În mod similar, într-un eşantion de oameni cărora le-a murit cineva, persoanele care se angajează într-un proces de gândire deliberat, ce presupune efort, cu privire la moarte, aveau o probabilitate mai mare de a experimenta treceri pline de sens spre valori, priorităţi sau perspective, ca reacţie la moarte.” (Journaling about Stressful Events: Effects of Cognitive Processing and Emotional Expression, Journal of the Society of Behavioral Medicine: 2002)
Instrucţiunea care se poate da aici este: „Am dori să vă ţineţi un jurnal despre cele mai profunde gânduri şi sentimente pe această temă timp de o lună. Suntem interesaţi în mod deosebit de modul în care aţi încercat să daţi un sens acestei situaţii şi ce vă puteţi spune dvs. înşivă despre aceasta pentru a vă ajuta să vă rezolvaţi problema. Dacă situaţia pe care o descrieţi încă nu a căpătat un sens pentru dvs. sau vă vine greu s-o abordaţi, descrieţi cum încercaţi s-o înţelegeţi, să-i daţi un sens şi să o gestionaţi şi cum se pot schimba sentimentele dvs în legătură cu aceasta.” Cercetătorul de asemenea arată că discutând cu persoana este de ajutor să o asiguri că există o cale de ieşire, că există ceva în interiorul ei care o va ajuta să treacă de eveniment. Acest lucru se pare că declanşează elasticitatea personală.
Se pare că în această etapă femeia are nevoie de o trimitere la un consilier de specialitate. Încercaţi să-i recomandaţi unul. Totuşi, s-ar putea să nu vrea să aibă nici un contact personal în această etapă, aşa că este important să-i oferim orice recomandări putem. Dacă aţi fost atentă şi i-aţi spus adevărul, cred că se va reîntoarce, când este suficient de puternică emoţional ca să se vindece. Este crucial ca la sfârşitul acestui prim contact cu ea să o asigurăm că ea poate suna oricând şi că veţi fi fericită să vorbiţi cu ea din nou. Dacă se întâmplă ca eu să nu fiu la birou o anumită perioadă de timp, întotdeauna las un mesaj, în caz că femeia revine.
Pe de altă parte, ea poate să aibă încredere în dvs. şi doreşte să ţină legătura telefonică cu dvs. Va trebui să observaţi cât de mult are nevoie de dvs. Dacă sună în continuu şi vă ţine la telefon prea mult va trebui să-i puneţi anumite limite. De exemplu, spuneţi-i să sune de trei ori pe săptămână, cu condiţia să vorbiţi 5 sau 10 minute. Este bine să-i explicaţi că aveţi şi alte persoane care aşteaptă şi că ar fi greu pentru ea să ajungă la dvs. Acest plan o poate asigura că puteţi fi contactată. Sau puteţi să-i spuneţi pur şi simplu că nu veţi fi disponibilă în anumite zile.
Unii consilieri doresc să aibă un contact personal cu ea. În această etapă, ea ar putea să nu dorească acest lucru. Cercetările arată că consilierea telefonică cu persoanele deprimate, motivate să ceară ajutor, este foarte eficientă. Ea a dat telefon prima deci ştim că este motivată să caute ajutor. Anonimitatea contactului telefonic ar putea fi o adevărată binecuvântare pentru ea.
Când vorbiţi cu ea, întrebaţi-o cum o puteţi ajuta în ziua respectivă. Lăsaţi-o să spună ea ce o frământă. Întrebaţi-o dacă a urmat sugestiile dvs. cu privire la mâncare, somn şi exerciţii fizice. Uneori ea abia va aştepta să vă spună ce a făcut. Repetaţi-i orice îmbunătăţire din stilul ei de viaţă pe care o remarcaţi: „Mă bucur să aud că aţi mers la medic pentru un examen.” Întrebaţi-o şi despre alte lucruri pe care vi le-a împărtăşit, de exemplu: „Puteţi să dormiţi câte un somn de 20 de minute? Vă ajută aceasta să vă simţiţi mai bine?” „Faceţi mici plimbări?” „Cum merge şcoala sau cum merg cursurile?” „Aţi renunţat la băut?” De multe ori, ea va simţi nevoia să vă vorbească despre ceva ce nu vi se pare pertinent, cum ar fi relaţia cu prietenul său sau cu părinţii, relaţiile de la serviciu sau din familie. De fapt, sunt nişte chestiuni destul de pertinente. Realitatea avortului poate să însemne încă prea mult pentru ea.
Tânăra femeie poate continua să vă spună istoria avortului. În acest moment este bine. Ascultaţi-o şi confirmaţi-o. Dacă auziţi în conversaţii că ea se simte mai bine, reconfirmaţi-i acest lucru. Când va fi gata să înainteze spre o altă etapă, o va face-o.
Trebuie să fiţi atentă la gândurile sinucigaşe pe care le enunţă. Dacă femeia spune lucruri de genul: „Aş vrea să pot dormi şi să nu mă mai trezesc” sau „Aş vrea să fiu cu copilul meu”, trebuie să o întrebaţi dacă se gândeşte să-şi provoace vreun rău. Întrebaţi-o dacă s-a gândit cum ar putea să-şi facă vreun rău. Dacă este are gânduri suicidare active, trebuie să abordaţi protocolul privind sinuciderile din centrul dvs. de reabilitare. În această etapă, confidenţialitatea nu se mai aplică, iar obligaţia dvs. morală este să încercaţi să obţineţi ajutor. Aceasta ar însemna să alertaţi autorităţile.
Aţi putea auzi de la ea că îşi doreşte un alt copil imediat. Este important să vorbiţi cu ea despre asta. Este un imbold foarte puternic. Trebuie să o ajutaţi să înţeleagă că noul copil pe care îl va concepe nu este unul şi acelaşi cu cel avortat. Uneori femeile cred că va fi acelaşi copil. Este important să o ajutaţi să evalueze dacă este momentul să ducă o altă sarcină. De multe ori acest lucru nu schimbă nimic. Ea va fi, în mod ironic, predispusă să facă un alt avort. Evident că nu puteţi să o protejaţi ca să nu mai rămână însărcinată, dar aducându-i acest imbold la conştiinţă, a-ţi putea-o ajuta să ia o decizie bună cu privire la sarcină.
Cu cât se apropie de data probabilă a sarcinii, cu atât este mai important să-i spuneţi că acesta va fi un moment emoţional dificil pentru ea. Oferiţi-i să faceţi împreună ceva la data când ea crede că bebeluşul trebuia să se nască. Este o zi importantă pentru ea. Puteţi să vă întâlniţi la micul dejun sau la cină şi pur şi simplu să fiţi împreună. Puteţi să-i sugeraţi să facă ceva pur simbolic în acea zi. O sugestie ar fi să cumpere nişte baloane şi să scrie un bilet copilului, dacă este în stare să recunoască că bebeluşul nu mai este. Ataşarea unui bilet la un balon poate însemna un ritual plin de sens, prin care scapi de o parte din această experienţă. Poate însemna trecerea la următoarea etapă. Fiţi sensibilă la modul jelirii copilului, care ţine de religia şi cultura femeii…
Dacă rămâneţi în contact cu ea, este important să-i arătaţi semne prin care observaţi că ea se vindecă. Ea este prea aproape de experienţa sa ca să vadă schimbările sale şi vă va spune adesea: „Sunt blocată. Nu cred că mă simt mai bine”. Trebuie să-i arătaţi orice semn pe care îl observaţi şi care spune că e pe drumul cel bun. „Mâncaţi mai bine. V-aţi reîntors la serviciu. Aţi încetat să mai beţi atât de mult…”. Ea se află în punctul în care mai e plină de disperare şi trebuie să-i dăm speranţă oricând putem.
Fiţi sigură că i-aţi spus că poate primi ajutor suplimentar când este gata. Acest lucru se poate întâmpla la centrul dvs sau la altul. Ea trebuie doar să ştie de unde vine ajutorul, atunci când este gata să continue vindecarea.
O dată ce femeia a trecut de data probabilă a naşterii, trebuie să ne facem o idee dacă ea se simte bine din punct de vedere emoţional. Ascultaţi-o cu inima, dar şi cu urechile. Unele femei, în acel moment, sunt încă prea fragile să înceapă procesul de vindecare şi au nevoie de timp. Altele, în această perioadă vor înceta să vă mai contacteze un timp, pentru a încerca să recâştige simţul de a-şi controla viaţa. Ele se vor reîntoarce pentru îngrijire când vor redobândi noi resurse. Unele sunt gata să meargă mai departe şi vor intra în procesul de vindecare. Multe femei au o mică perioadă de retragere de la chestiunea avortului şi se reîntorc la o viaţă mai normală pentru un anumit timp. Ele ar putea să nu vă contacteze. E foarte bine. Au nevoie să-şi recâştige simţul unei stări benefice din moment ce se simt mai bine fizic. Au nevoie de o şansă ca să-şi reîncarce bateriile emoţional şi fizic. Sau ar putea să fie cu adevărat obosite să mai fie preocupate de asta zi de zi. Nu e vorba că se simt mai bine, ci pur şi simplu simt nevoia să stea deoparte un timp.
Fiecare femeie este unică în călătoria sa. O vom susţine cu atenţia şi dragostea noastră, redându-i speranţa care-i permite să meargă mai departe, în drumul său spre vindecare. Putem intra în contact cu ea, indiferent cât de scurt timp. Dacă aceasta se face cu dragoste, îi va da puteri să meargă mai departe în ritmul dat ei de Domnul.

Autor: Vicki Thorn
Traducere Asociatia Provita Media
Material prelucrat de: Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologiei