Ce nu vedem când ne uităm la filme?

0
256
Ce nu vedem când ne uităm la filme?
Filmul se dovedeşte astăzi spaţiul unor consistente experienţe ale imaginarului. Există un continuum şi/sau o coabitare între real şi fantastic, între natural şi supranatural, între terestru şi extraterestru, între personajele filmului (structural asemănătoare spectatorului) şi capacităţile/forţele lor ieşite din comun. Tot mai mult, filmul propune o (i)realitate care se vrea superioară celei aflate dincoace de ecran. Are privilegiul că i se cere să existe doar bidimensional. Pelicula vrea să pară mai fascinantă decât realitatea, pentru că se poate sustrage determinărilor contingenţei, fără însă să-şi diminueze „consistenţa”. Dimpotrivă.
Câteva invenţii şi inovaţii, puse în serviciul comunicării publice, urmau să schimbe în câteva decenii faţa culturală a lumii. Inventarea telegrafului (1858), emiţătorului radiofonic (1874), a telefonului (1876), a radioreceptorului (1918) şi a televiziunii în culori (1928) vor produce modificări considerabile în expresiile şi comunicarea artelor, în producţiile culturale în general.
Sub impactul tehnologiei, devin posibile numeroase construcţii imaginare, care diversifică şi mai mult producţia de film. Introducerea sonorului şi a culorilor elimină diferenţele majore faţă de realitate. Prelucrarea computerizată a efectelor speciale extinde libertatea de creaţie a scenariştilor şi regizorilor, iar producţia digitală rafinează produsul artistic, încât „rupturile” între realitate şi trucaj devin insesizabile. Cu sunet şi culoare, cinematograful îndrăzneşte să concureze realitatea însăşi, cu un produs artistic care vrea să o substituie sau să o destituie.
Filmul ca produs de consum
Dezvoltarea industriei filmului în ultimele decenii a făcut ca producţiile cinematografice să împrumute tot mai mult caracteristicile mărfurilor. Producătorii se orientează adesea spre scenarii care să se vândă cu succes, pe cât mai multe pieţe. „Naraţiunea sau povestirea sunt secundare în raport cu profitul; toate naraţiunile au fost făcute ca să scoată profit, dar filmele «cu poveste» au scos profiturile cele mai mari, ajungând astfel să devină sinonime cu ideea de profit” (1). Iar intercondiţionarea media-consum în difuzarea filmului a industrializat producţia cinematografică.
Tiparul vechiului canon estetic este înlocuit. Destinatarii, altădată persoane iniţiate, sunt acum membrii unor mase largi ale clasei mijlocii, eterogene. Miza iniţială, culturalizarea, devine acum entertainement şi profit economic direct. Inspiraţia este înlocuită cu prospectarea „pieţii”, iar vernisajul, cu puternice campanii publicitare.
Adolescenţii şi lumea filmelor
În privinţa publicului format din adolescenţi, filmul are coordonate speciale. El se bazează mai mult pe mişcare, pe cadre multiple, pe scene şi locaţii diferite de durată scurtă; o dinamică rapidă, replici scurte, fire narative dezvoltate succesiv, pe mai multe planuri, în mai multe temporalităţi şi uneori în lumi culturale sau simbolice cu totul diferite. Toate acestea interzic, de cele mai multe ori, exerciţiul contemplativ. În acelaşi timp, filmele propun o experienţă psihologică ce solicită participarea spectatorului.
Comunicarea globalizată a lărgit deja percepţia spaţiu-timpului, solicitând omului contemporan conectarea frecventă la spaţii culturale şi registre orare diferite, în profesia pe care o are sau în călătoriile de vacanţă. „Spectatorul”, pe de altă parte, experimentează ceva similar. Filmele sunt în competiţie cu această dinamică socio-comunicaţională. Pentru a putea rămâne spectacol intens, sursă de autentică „uimire”, filmul este „obligat” să crească „oferta” de senzaţie şi surpriză.
Am pomenit toate acestea aici, în cadrul unei rubrici destinate religiei şi ştiinţelor, tocmai pentru că filmul este un produs cultural cu importante efecte psihologice de factură educaţională, care constituie tema multor cercetări ştiinţifice. În acelaşi timp, modelele propuse de industria filmului, în special în producţiile destinate copiilor şi adolescenţilor, sunt în multe situaţii departe de valorile spirituale autentice.
Producţii video, ajustate psihologic
În privinţa producţiilor video adresate copiilor, în special după anii 1960, pătrund în cinematografie şi în desenele animate roboţi, androizi sau extratereştri. Ei substituie eroul clasic, înzestrat cu calităţi morale. Noile personaje traversează o naraţiune complexă, unde pericolele sunt uneori de nivel planetar sau cosmic. Pericolele mari solicită tensiuni mari şi „confiscă” atenţia şi emoţia micilor spectatori. Un film bun este, până la urmă, unul care „ţine respiraţia” şi celor mai mici, ceea ce nu este decât o simplă „adaptare” a filmului la structurile psihicului lor, mult înlesnită de caracterul imaginar şi simbolic al lumii caracteristice acestor vârste. Invazii de civilizaţii străine, pericolul exterminării sau personaje malefice cer capacităţi pe măsură pentru eroii care aduc deznodământul fericit. Ei au capacităţi combative supra-omeneşti, forţă fizică ieşită din comun, puteri extrasenzoriale, musculatură, armament, expertiză în lupta corp-la-corp etc.. Ei reuşesc să fie învingători, în cele mai dificile situaţii, îşi impun, până la urmă, valorile şi convingerile, reuşesc, cel mai adesea prin eforturile proprii şi prin auto-determinare, să depăşească toate aşteptările, sunt seducători, şarmanţi, emancipaţi, inteligenţi, puternici, bogaţi, frumoşi, instruiţi, norocoşi, temerari, inspiraţi, încrezători în propriile forţe. Au toate trăsăturile care să-i propulseze în capul listei modelelor culturale pentru adolescenţi şi tineri. Un studiu mai vechi (1987) a constatat faptul că elevii unui colegiu au selectat ca modele în primul rând personaje din lumea TV (2). Întregul limbaj şi comportamentul copiilor respiră atmosfera suficienţei şi îndreptăţirii de sine, a nesupunerii, a lipsei de respect, a autodeterminării (3).
Cinematografia psihotropă
Adesea, adolescenţii găsesc, în fimele care li se adresează, conţinuturi care îi „activează” psihic, referitoare la putere, erotism sau la afirmarea de sine. În personajul care a „îngenuncheat” mediul ostil, care a evitat catastrofa, adolescentul găseşte reţeta, „masca” de care are nevoie pentru a-şi reglementa raporturile cu lumea. Filmul rămâne, pentru această vârstă, o „şcoală episodică”, extrem de eficientă în actul de impunere a unor personaje-modele şi comportamente. Aceasta şi datorită faptului că adolescentul foloseşte filmul ca soluţie-interfaţă între el şi lume, căutând să se asigure că „poate atrage şi reţine lumea”. Eroul, cules din oferta bogată de personaje din filme, pare să aibă toate calităţile pe care adolescentul le caută.
În construcţia lui sunt folosite importante mijloace tehnice/stilistice care utilizează potenţialul psihic uman. Filmul „cunoaşte” şi „exploatează” mai mult şi mai bine resursele şi resorturile psihologice ale spectatorului, în forme şi intensităţi pe care, prin propriile forţe şi practici sau în condiţiile vieţii curente, spectatorul nu le atinge. Prin aceasta, filmul este o experienţă (psihologică) inedită şi riscantă, care nu-şi găseşte nici un alt corespondent în realitate. Olivier Clement consideră pe bună dreptate cinematografia o „artă a psihicului” sau o „artă a imaginarului”, solicitând mai mult dimensiunea psihică decât cea culturală de factură relaţională.
Dar eficacitatea filmului, ca produs ce propune o experienţă psihologică intensă, nu se opreşte aici. Numeroase cercetări dovedesc faptul că experienţa vizualului determină procese neurofiziologice foarte precise. Dependenţa de televizor, relaxarea rapidă, posibilă prin evadarea în spaţiul ireal al filmului, apar în condiţiile unei activări psihice neobişnuite, produsă de experienţa tele-vizionării. Activitatea creierului devine preponderent în emisfera dreaptă, sunt eliberate endorfine, care sunt cunoscute ca generatoare de „obişnuinţe” ce pot crea dependenţă (4). În mod inevitabil, excesul vizionărilor de film a suscitat aprecieri psihanalitice, unele dintre ele extrem de critice la adresa producătorilor ce exploatează spectatorii care nu îşi cunosc, de cele mai multe ori, nici resorturile interne, nici vulnerabilităţile.
Filmul – o falsă interfaţă cu lumea
Filmul de televiziune este unul din contribuabilii cei mai importanţi, în transformarea societăţii moderne într-o societate a spectacolului (G. Debord), „într-o societate de privitori pasivi şi neputincioşi”. Foarte adesea, prin film, „subiectul îşi poate trăi nepedepsit pulsiunile, pasiunile şi viciile, poate trăi gama completă a emoţiilor interzise: incest, viol, homosexualitate, sadism, furt si trădare” (5). „…Ecranul se intersectează cordial cu dorinţele şi reprezentările noastre şi devine forma concretă a lumilor noastre psihice. (…) Masa totală a reprezentărilor în film, televiziune şi publicitate şi expansiunea exponenţială a informaţiei, nu numai că ameninţă integritatea lumii private, ci de fapt desfiinţează însăşi distincţia dintre privat şi public” (6).
Prezent şi activ în dinamica culturală a comunităţii, filmul ca spectacol schimbă chiar raportul (tele)spectatorului cu lumea, schimbă raporturile tinerilor cu familiile lor şi percepţia de sine. (I)Realitatea consistentă a producţiilor filmice, libertatea de mişcare, dinamica naraţiunilor, depăşirea limitelor prin ficţiune fac din film un univers complex de stimuli de care o parte importantă a consumatorilor (ab)uzează, nereuşind să se deprindă. Pentru consumatorul „credul”, filmul se dovedeşte a fi un spectacol gratuit, dar riscant, care „alienează” pentru că oferă totul fără să solicite decât în aparenţă, impune modele, eludează judecăţile critice, prin subterfugii psihotrope; o iluzie preparată ştiinţific pusă în operă de mijloace tehnice, de o „consistenţă” care pare să concureze cu succes însăşi realitatea.
Simţurile – ferestre către frumuseţea lumii create
Omul poate experia lumea, prin simţuri, şi o poate înţelege prin puterile lui sufleteşti. Faptul că trăim o astfel de viaţă, în care putem vedea natura înconjurătoare, putem recepta prin simţuri sunetele ce se produc în jurul nostru, forma şi textura lucrurilor, reprezintă un dar nepreţuit. Alcătuirea omului, ca fiinţă deschisă spre lumea lucrurilor create, a uimit şi pe Sfinţii Părinţi. „Privind apoi trupul, se minunează cum ochii, urechile şi limba primesc din afară cele de trebuinţă, după voia sufletului; ochii, prin lumină, urechile prin aer; şi nici unul din simţuri nu împiedică pe celălalt şi nu poate face ceva în afară de scopul sufletului” (7).
Însă, prin simţuri nu primim doar frumuseţile creaţiei văzute. Şi spectacolul ireal de senzaţii, propus de industria filmului, poate copleşi simţurile. Cuceriţi de irealitatea filmului, tinerii şi adolescenţii eşuează, pentru un timp, într-o lume fictivă, chiar în vremea când apar cele mai adânci întrebări cu privire la această lume şi la viaţa lor în ea, chiar în vremea când ar trebui să se înfiripe în ei convingerile de viaţă şi să se aşeze fundamentul credinţei.
Lumea senzaţiilor şi viaţa curată
Restaurarea şi desăvârşirea omului, însă, ţine de o altfel de întrebuinţare a simţurilor şi puterilor sufleteşti. „Să ne silim de-a ajunge să cârmuim simţurile prin raţiune şi mai ales să nu îngăduim ca ochii, urechile şi limba să privească, să asculte şi să grăiască în chip pătimaş, ci spre câştigul nostru. Căci nimic nu alunecă mai uşor spre păcat ca aceste mădulare, dacă nu sunt stăpânite de raţiune; şi nimic nu ajută mai mult la mântuire ca ele, dacă le cârmuieşte şi le duce raţiunea spre cele ce trebuie şi spre cele ce vrea ea. Dacă acestea nu lucrează cu rânduială, atunci şi mirosul se moleşeşte şi pipăitul se întinde cutezător şi un roi întreg de patimi se adaugă. Dar ţinute în rânduială de raţiune, se iveşte pace multă şi linişte statornică de pretutindeni” (8). Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care este vrednică. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă” (9).
Toate acestea sunt necesare pentru că există o strânsă legătură între felul cum sunt întrebuinţate simţurile şi viaţa sufletească, în special aşa cum este aceasta trăită în lucrarea virtuţilor. Potrivit Sf. Nichita, cele cinci simţuri trebuie unite cu cinci lucrări: „privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea şi liniştirea. Cel ce şi-a unit cu acestea simţurile trupului, împreunându-şi vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea şi pipăitul cu liniştea, îşi curăţeşte repede mintea sufletului său şi, subţiind-o prin acestea, o face nepătimitoare şi străvăzătoare” (10).
Părintele Stăniloae comentează aici că „simţurile sufletului se unesc cum se cuvine cu cele ale trupului mai mult pentru a le înfrâna pe cele din urmă, decât pentru a le potenţa. Dar, cu vremea, energia simţurilor trupului înduhovnicită întăreşte simţurile sufletului: privegherea vede, meditaţia aude, înfrânarea gustă cele spirituale. Prin toate acestea mintea subţiindu-se, întrucât s-a eliberat de gândurile pământeşti care o îngroşau şi o tulburau, devine liniştită şi transparentă. E liniştită pentru că vede pe Cel Unul, infinit şi liniştit, nemaiavând lipsă să treacă de la un lucru la altul, nemaifiind îngrijorată de mărginirea lucrurilor pe care trebuie să le depăşească pentru a-şi înmulţi cunoştinţa şi satisface poftele. Dar nu numai energia simţurilor trupului se adaugă la energia simţirii minţii, ci şi invers; energia simţirii minţii sau a simţirilor sufletului se adaugă la energia simţurilor trupului întărind-o şi curăţind-o, încât prin aceste simţuri mintea poate străbate la Dumnezeu cel străveziu prin lucruri sau prezent în raţiunile lucrurilor” (11).

1 Elizabeth Cowie, „Naraţiunea clasică versus cinematograful Hollywoodian”, în rev. Secolul XXI, nr. 10-12, 2001, p. 70. Filmul ET, al regizorului Steven Spielberg a fost vizionat de 220 de milioane de telespectatori. Anne Carol, Jean Garrigues şi Martin Ivernel, Dicţionar de Istorie a secolului XX, Editura All Educational, Bucuresti, 2000, p. 56.
2 Virgil Gheorghiu, Efectele televiziunii asupra minţii umane şi despre creşterea copiilor în lumea de azi, Editura Evanghelismos, 2005, p. 294.
3 Christopher Lasch, The culture of Narcissism, W.W. Northon&Company, London, 1992, pp. 73-73, Apud. V. Gheorghiu, op. cit., p. 271.
4 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 187.
5 Ronald Brunner, Psihanaliză şi societate postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, pag. 55-56.
6 Connor, Steven, op. cit., pp. 243-245.
7 Petru Damaschinul, în Fillocalia, vol. V, p. 100.
8 Teodor al Edesei, în Filocalia, vol. IV, p. 223.
9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, p. 111.
10 Cuviosul Nichita Stithatul, în Filocalia, vol. VI, p. 223.
11 Cf. Nota 79, în Ibidem, p. 223.

Diacon Sorin Mihalache