„Biserica poloneza si cea germana lupta împotriva revenirii xenofobiei”

0
199
„Biserica poloneză şi cea germană luptă împotriva revenirii xenofobiei”
În ediţia electronică a cotidianului francez „La Croix” din data de 26 august 2009 a fost publicat un articol intitulat „Biserica poloneză şi cea germană luptă împotriva revenirii xenofobiei”, semnat de Isabelle de Gaulmyn.
Episcopii catolici polonezi şi germani au condamnat crimele celui de-al Doilea Război Mondial şi expulzările care au rezultat din acesta, într-o declaraţie comună publicată marţi, 25 august, la Bonn şi la Czestochowa, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la începutul războiului.
În deschiderea articolului se evidenţiază că proiectul a fost demarat rapid, iar cele două conferinţe episcopale din Germania şi Polonia au trecut urgent la treabă. La începutul lunii iunie episcopii polonezi, îngrijoraţi de reapariţia vechilor animozităţi între cele două popoare, au propus omologilor germani să reafirme, în mod solemn, împăcarea dintre cele două naţiuni.
Prin acest proiect s-a dorit ca la 70 de ani de la invazia armatei germane în Polonia să se propună o continuare a celebrei scrisori a episcopilor celor două ţări, publicată în 1965, care a marcat puternic spiritele epocii, într-o Europă divizată atunci de o perdea de fier.
De această dată, Conferinţa episcopală germană mărturiseşte că „declaraţia vizează mai puţin să privească spre trecut şi se concentrează mai mult spre viitor. Şi în acest sens, ea se adresează înainte de toate oamenilor politici din cele două ţări”. Decizia Guvernului german, în aprilie, de a crea un memorial pentru germanii din ţările din Est, victime ale expulzărilor de după război, nu a rămas fără reacţii divergente în interiorul democraţiei creştine germane, nici fără declaraţii puternic antigermane din partea anumitor oameni politici polonezi.

„Memoria nu trebuie să rămână prizonieră a trecutului”
„Este necesar să ne asigurăm ca noile generaţii să aibă şi să păstreze o cunoaştere corectă a celui de-al Doilea Război Mondial”, subliniază apelul consemnat de preşedinţii celor două conferinţe, Robert Zollitsch şi Jozef Michalik. „Nu avem nevoie doar de un bilanţ onest al atrocităţilor din trecut, ci trebuie de asemenea să renunţăm la stereotipurile care îngreunează buna înţelegere a acestor epoci şi care pot submina încrederea construită, dincolo de dificultăţi, între polonezi şi germani.”

Memoria, reiau mai apoi episcopii, nu trebuie să rămână „prizonieră a trecutului”. „Acest efort de împăcare rămâne actual în relaţiile dintre ţările noastre. Anumite tendinţe în societate sau în politică duc la tentaţia unei utilizări propagandiste a rănilor primite, astfel încât să trezească resentimente rezultate dintr-o interpretare falsă a istoriei”. În acelaşi timp, scrisoarea – ca şi cea din 1965 – reaminteşte responsabilitatea istorică a germanilor. Episcopi ai celor două ţări au oficiat o slujbă comună la Catedrala „Sainte-Hedwige”, la Berlin, pe 30 august.

„Turul lumii, făcut de Charles şi Gabriel”
Este titlul unui articol apărut în ediţia din 27 august 2009 a săptămânalului „La vie”, semnat de Jean Mercier.
Tema acestui articol o constituie turul lumii pe bicicletă – o bicicletă în poziţia culcat, mai ergonomică – din dorinţa a doi tineri de a descoperi biserica sub alte aspecte, în căutarea tainei care ţine în comuniune atâtea fiinţe atât de diverse. Acest proiect îndrăzneţ a primit din partea celor doi protagonişti, Charles Guilhamon şi Gabriel de Lépinau, titlul de „Corpus”.

„Durerea, slăbiciunea, frustrarea sunt o şcoală în care descoperim că nu suntem atotputernici”
Autorul articolului ne informează despre cei doi tineri, Charles Guilhamon (22 ani) şi Gabriel de Lépinau (23 ani), primul student, iar celălalt inginer agricol, că se cunosc din copilărie şi au trăit împreună mii de aventuri pe jos, pe bicicletă sau pe vreun vapor. Pe 5 iulie, anul trecut, au lăsat parâmele vapoarelor pentru o provocare atât fizică, cât şi spirituală. Proiectul „Corpus” al Bisericii a început printr-o dureroasă confruntare cu propriul corp. Căldură, sudoare şi durere. La Strasbourg, după câteva zile petrecute într-un tren infernal pentru a părăsi cât mai repede Franţa, Charles a fost afectat de o tendinită. Imposibil să mai pedaleze. A trebuit deci ca cei doi prieteni să călătorească între Strasbourg şi Istanbul cu trenul, timp în care s-a vindecat genunchiul stâng al lui Charles. Nu era un lucru prea glorios, în condiţiile în care mobilizaseră apropiaţi şi sponsori pentru un proiect de periplu ciclist… Dar după această încercare orgoliul ascuns al eroilor noştri a scăzut mult: „A fost o experienţă de umilinţă profundă. Durerea, slăbiciunea, frustrarea sunt o şcoală în care descoperim că nu suntem atotputernici”, recunoaşte Charles.
Dar esenţialul proiectului se află în altă parte, şi anume în întâlnirea cu celălalt. Din acest punct de vedere, peripeţiile nu au lipsit. La Strasbourg, cei doi prieteni au descoperit ospitalitatea comunităţilor monastice din Ierusalim, care i-au îmbarcat într-o călătorie în… Belgia, la abaţia Chevetogne, loc de conflueţă între spiritualitatea latină şi cea orientală. Au fost apoi găzduiţi în Bavière de o familie care construia o capelă în grădină. Au rămas apoi la o mănăstire benedictină din Pannonhalma, în Ungaria, după care au fost primiţi de familia unui preot greco-catolic în România.
După Istanbul, bicicletele au trebuit să facă din nou faţă pericolelor drumului, iar pelerinii noştri realităţii dificile a creştinilor în Turcia. La Konya, în Anatolia, un oraş câştigat de islamism, aceştia au fost bulversaţi de două maici italience care erau, împreună cu alţi trei credincioşi, singurii creştini din acel loc. „Toţi interlocutorii noştri ne-au spus că este dificil să-ţi porţi credinţa în mijlocul persecuţiilor. Uniunea dintre diferitele Biserici este inevitabilă, ecumenismul fiind trăit îndeaproape pe teren”, explică Gabriel, impresionat de mărturia unui preot din Antiohia. Pe drum, Charles şi Gabriel s-au întâlnit şi cu mulţi refugiaţi veniţi din Irak.
Acest drum reprezintă învăţarea fraternităţii, nu doar din întâlnirile aleatorii, dar şi din petrecerea timpului de zi cu zi alături de camaradul de drum. „Suntem mereu împreună. Asta ne obligă să ne înţelegem în micile şi în marile decizii, să ne suportăm reciproc”, explică Gabriel, care a trebuit să se arate răbdător, aşteptând ca prietenul său să se vindece de tendinită. „Ne străduim să ne începem fiecare zi printr-un timp de rugăciune”, adaugă el. „Cel mai dificil e să ne rugăm seara, când suntem frânţi de oboseală sau când trebuie să onorăm ospitalitatea gazdelor noastre. Dar dincolo de orice lucru mic, simţim prezenţa lui Dumnezeu. Ca în acea zi în care eram înfometaţi şi epuizaţi şi am dat peste un prun plin de fructe.”
Cei doi camarazi sunt acum în plină descoperire a Siriei, cu mozaicul său confesional. Peste subiectul traseului lor planează necunoscutul, pentru că, pentru moment, nu au reuşit să obţină viza pentru Iran, iar ei îşi doresc să ajungă în India şi în China.