„Dintr-o coasta”. Despre Facere 2:21-22

0
1337
„Dintr-o coastă”. Despre Facere 2:21-22
Citind naraţiunea creării omului din Facere 2, aflăm că prima „operaţie” medicală a fost chiar la începuturi, utilizându-se chiar şi „anestezia”. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne/ Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facere 2:21-22).
Sfântul Maxim şi depăşirea literei
Versetele ridică o seamă de probleme foarte importante pentru interpretarea textelor biblice. În primul rând, ne întrebăm dacă sensul este literal, ca şi cum ar fi un proces verbal al evenimentului. Dacă răspundem afirmativ, ne vom confrunta cu următoarea dilemă: Să fi avut Adam iniţial o coastă în plus şi din aceasta Creatorul să o fi făcut pe Eva sau să fi rămas în urma „operaţiei” cu una în minus? Anatomic, omul are 12 perechi de coaste, dintre care şapte perechi adevărate (sternale), trei false, adică unite între ele, şi două flotante, care se termină direct în musculatură. Interesant că unii oameni se nasc accidental cu o pereche lipsă dintre cele flotante sau cu o pereche în plus, ataşată de vertebrele lombare sau cervicale. Să aibă aceştia reminiscenţele lui Adam din starea ante- sau post-operatorie? Cred că o asemenea interpretare literalistă funcţionează ca un tipar reducţionist asupra textului biblic. De altfel, Eva n-a fost creată dintr-o pereche de coaste, ci dintr-una singură. Să fie Adam o excepţie? În fond, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Totuşi, Părinţii Bisericii au recomandat în multe cazuri depăşirea literei pentru a ajunge la sensul duhovnicesc. Aşa scrie şi Sf. Maxim Mărturisitorul în Mistagogia: „Sfânta Scriptură, înţeleasă duhovniceşte, taie de la sine litera” şi „pe măsură ce se retrage litera ei, sporeşte duhul” (trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, 2000, p. 26). Istoria primordială este unul dintre complexele literare cele mai comentate ale Vechiului Testament, în care întâlnim o serie de elemente care tocmai prin sensul duhovnicesc se deschid către o profunzime teologică nebănuită.
„Doamna Coastei” – „Doamna vieţii”
Cred de aceea că nu comitem o impietate dacă spunem că nu o coastă umană ca parte anatomică este aici avută în vedere, ci un simbol duhovnicesc. Altfel, ar părea că o coastă este ceva dispensabil. Am înţeles că astăzi se pot face într-adevăr operaţii chirugicale de extirpare a unor coaste, în scopuri estetice bunăoară (mă rog, gusturile nu se discută!). Dumnezeu ar fi putut în atotputernicia Sa să o creeze pe Eva din orice, chiar şi din nimic. Sau ar fi putut alege şi altceva a cărui lipsă să nu fie remarcată. De exemplu, un fir de păr, o vertebră, un dinte, un ligament. De ce Eva a fost făcută dintr-o coastă? Personal, ca bărbat căruia îi este frică de orice operaţie chirurgicală, aş fi preferat un fir de păr…
Rabinii au răspuns tot printr-o interpretare simbolică, dar din registrul social. În Genesis Rabba 18, 2, rabbi Iosua din Siknin spunea în numele lui rabbi Levi că Dumnezeu Îşi planificase înainte de operaţie următoarele: „Nu o voi crea din cap, pentru a nu fi semeaţă; nici din ochi, pentru a nu fi cochetă; nici din ureche, pentru a nu trage cu urechea; nici din gură, pentru a nu fi bârfitoare; nici din inimă, pentru a nu fi înclinată spre gelozie; nici din mână, pentru a nu şterpeli; nici din picior, pentru a nu fi umblăreaţă; ci dintr-o parte modestă a omului, pe care chiar şi când stă dezbrăcat o ţine acoperită”. În treacăt fie spus, rabinii, care de obicei sunt foarte realişti, acum se pare că idealizează genul feminin, pentru că, de fapt, femeia pare creată din toate celelalte elemente la un loc! Însă, revenind la problema majoră, rabinii dau aici o interpretare morală: femeia trebuie să fie supusă bărbatului şi să fie modestă, de aceea a fost făcută dintr-o parte modestă a corpului, care stă mereu acoperită (în poziţia naturală de drepţi, braţele acoperă într-adevăr regiunile coastelor). Totuşi, cred că sensul moral oferă prea puţin pentru a înţelege în profunzime această alegere.
Desluşirea străvechii literaturi sumeriene a oferit însă o neaşteptată paralelă cu crearea Evei din coasta lui Adam. Într-un mit sumerian, Enki şi Ninhursag (rândurile 250-268, în ANET, 31969, pp. 40-41), se povesteşte că zeul Enki s-a îmbolnăvit dintr-odată. Zeiţa Ninhursag i-a aplicat un tratament demn de un zeu: pe măsură ce acesta se plângea de dureri într-o anumită zonă, zeiţa crea din zona respectivă câte o divinitate. Am spune că era un fel de terapie prin creaţie. Când s-a plâns de durere în coastă, Ninhursag i-a creat din coasta lui o zeiţă numită Ninti, „Doamna Coastei” (nin-ti). Atât că în sumeriană, ti este polisemantic: nu înseamnă numai „coastă” (cu determinativul pentru „carne”), ci şi „viaţă” (folosit ca ideogramă). „Doamna Coastei” însemna deci şi „Doamna Vieţii”. Să ne amintim că şi în textul biblic Eva este numită „mama tuturor celor vii” (Facere 3:20). De altfel, chiar numele ei, Eva, în ebraică Hawwa, este un cuvânt înrudit cu hayyim, „viaţă”.
Mitul sumerian ne învaţă două lucruri importante. Mai întâi, că pentru antici creaţia este progresivă şi că poate fi înţeleasă ca având rol terapeutic. „Maladia” lui Adam era singurătatea, iar Dumnezeu Însuşi i-a pus „diagnosticul”: „Nu este bine să fie Omul şAdamţ singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2:18). Crearea Evei din coasta lui Adam răspunde lipsei pe care Adam o resimţea. Ca să fie vindecat, omul trebuie să ofere ceva ce-i aparţine. Este ca şi cum s-ar defini creaţia drept jertfă. În al doilea rând, mitul sumerian ne învaţă că acea coastă nu este un element dispensabil şi nici unul modest, cum se gândea rabbi Iosua. Coasta este viaţa, poate şi pentru că fiziologic respiraţia care îl ţine în viaţă pe om se face prin mişcarea cavităţii toracice cu coaste. De altfel, în ebraică, ţela înseamnă „coastă”, dar şi „parte”, „latură”, „flanc”, iar ca termen arhitectonic „grinda” de rezistenţă a unei clădiri (III Regi 7:3). Fără flancuri, o armată este atacată şi înfrântă. Fără grinzi şi stâlpi, o casă se dărâmă.
Eva, luată din viaţa bărbatului
Creată „dintr-o coastă”, Eva este luată din ceea ce este mai scump omului, din propria lui viaţă. Ea este luată din „viaţa” bărbatului şi ea însăşi va deveni dătătoare de viaţă, „mama tuturor celor vii”. Teologic vorbind, jertfa nu este primită dacă provine din obiectele dispensabile sau defecte. Jertfa adevărată se face din ceea ce este mai de preţ.
De altfel, Adam recunoaşte aceasta prin salutul pe care îl adresează femeii: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facere 2:23). Că este luată chiar din partea sa, din viaţa sa, este reliefat şi de etimologia populară a cuvântului ebraic pentru „femeie”. În limba română, din păcate, jocul de cuvinte nu se mai poate observa, dar în limba ebraică există o paronimie între bărbat (iş) şi femeie (işşa). Formula de salut este, de fapt, o formulă de înrudire, pe care şi Laban o foloseşte când îl salută astfel pe Iacob: „Tu eşti din oasele mele şi din carnea mea” (Facere 29:14). Ea va fi folosită şi în Noul Testament, pentru a exprima înrudirea harică a creştinului cu Hristos (cf. Efeseni 5:30). Interesant este că, de fapt, etimologic, iş şi işşa în ebraică provin din radicale diferite (unul probabil din âşş, celălalt din ânş). Însă, etimologia populară, altfel spus jocul de cuvinte, plecând de la paronimia lor, le consideră reflectând teologia înrudirii dintre bărbat şi femeie.
Ieşirea Evei din coasta lui Adam a fost valorificată şi în alte zone teologice. De exemplu, coasta lui Adam care a fost transformată în Eva, viaţă, este avută în vedere şi în Noul Testament. Pe Cruce, coasta Mântuitorului, Noul Adam, a fost împunsă cu suliţa şi din ea au ieşit sânge şi apă (Ioan 19:34; cf. I Ioan 5:6). Sângele arată jertfa (Mântuitorul, de altfel, era deja mort – cf. Ioan 19:33), iar apa simbolizează viaţa (cf. Ioan 4:14). Întâlnim, deci, aceleaşi elemente, jertfa şi viaţa, pe care le-am regăsit şi în naraţiunea creaţiei. Adam cel Nou, Hristos, Îşi oferă şi El coasta/viaţa pentru însănătoşirea omenirii bolnave de păcat. Coasta Lui nu se mai transformă în femeie, ci în Biserică, Noua Sa Mireasă. Eva îşi ratase misiunea de „mamă a tuturor celor vii”, pe când Biserica devine noua Evă, Viaţă şi Mamă. Ca şi Eva, Biserica este creată de Hristos prin jertfă şi din Sine. Eva a păcătuit şi l-a atras în păcat şi pe Adam, Biserica este însă „fără pată sau zbârcitură” şi îl mântuieşte pe om.
În fine, problema coastei va fi luată în discuţie şi în chestiuni teologice mult mai înalte. Sf. Grigorie de Nazianz foloseşte paradigma Adam-Set-Eva pentru a explica taina Sfintei Treimi. În vremea sa, ereticii antitrinitari contestau divinitatea Sf. Duh, care n-ar fi fost, după ei, consubstanţial cu Fiul, singurul născut din Tatăl. Totuşi, Sf. Grigorie spune că Set provine din Adam prin naştere (ca Fiul din Tatăl), iar Eva prin ieşire (purcedere, ca Duhul din Tatăl), însă amândoi sunt oameni prin fire, deci consubstanţiali: „Nu se spune că unul e născut din ei, iar altul vine în alt mod de existenţă? Dar cum? Eva şi Set nu vin din acelaşi Adam? Din care altul? Şi sunt amândoi născuţi? Nicidecum. Dar ce sunt ei? Eva e luată din Adam, iar Set e născut. Şi totuşi, amândoi sunt oameni identici întreolaltă. Căci sunt oameni. Nimeni nu va nega. Vei înceta deci să lupţi împotriva Duhului afirmând sau că e numaidecât născut, sau că nu e nici deofiinţă, nici Dumnezeu” (Cuvântarea teologică 5, 11, trad. D. Stăniloae, Anastasia, 1993, pp. 100-101).