Cuvinte protivnice desei Împartasiri (Cuvintele 7-10)

0
417
Cuvinte protivnice desei Împărtăşiri (Cuvintele 7-10)
Cuvântul 7
Unii, mişcaţi de frica de Dumnezeu, socotesc erezie deasa împărtăşire, zicând că aşa cum cei ce se botează în afară de Tradiţia Bisericii sunt eretici, tot aşa şi cei care se împărtăşesc des sunt eretici. Faţă de aceste îndrăzneţe cuvinte, noi cu adevărat ne minunăm ce să răspundem. Aceasta numai o spunem că după această părere, urmează că sunt eretici toţi sfinţii, nu numai cei ce îndeamnă pe credincioşi la Dumnezeeasca împărtăşire, ci şi cei ce primesc cuvintele lor. Si toţi preoţii care slujesc în fiecare zi şi se împărtăşesc (vai ce hulă!) şi mai ales Sfântul Apolos, care era vestit cu sfinţenia şi avea cinci mii de ucenici în ascultarea lui; despre care scrie dumnezeescul Ieronim că s-a dus şi l-a găsit, că, zice „după ce am făcut rugăciune, spălându-ne picioarele şi punându-ne masă, ne-a ospătat sufleteşte şi trupeşte, adică ne-am împărtăşit cu dânşii cu Dumnezeeştile Taine, precum fac în fiecare zi. Apoi, după masă, noi ne-am odihnit, iar ei mergând în pustie, se rugau făcând metanii până a doua zi, la ceasul adunării. Si după ceasul al noulea şi vecernie se împărtăşeau. După împărtăşire, unii rămâneau de mâncau, iar alţii mai râvnitori, mergeau şi se linişteau, trăind numai cu puterea Sfintei împărtăşanii. Si ne spunea nouă pururea pomenitul acela multe povestiri folositoare de suflet şi îndeosebi să ne împărtăşim în fiecare zi cu Dumnezeeştile Taine şi să primim pe cei străini ca pe îngerii lui Dumnezeu, ca Avraam, Lot şi mulţi alţii, Pentru că de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”. Deci pentru că toată ceata Dumnezeeştilor Părinţi cu adevărat sunt sfinţi şi adevăraţi slujitori ai lui Hristos, urmează dimpotrivă, că cei ce spun acestea sunt protivnici si Sfinţilor Apostoli şi sfintelor Sinoade ecumenice şi locale şi Sfinţilor locali. Dar nu numai acestora, ci şi însăşi Domnului, Care zice: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viată veşnică”; şi iarăşi: „Aceasta să o face şi întru pomenirea Mea” (Ioan 6,54). Adică în fiecare zi şi totdeauna, precum o tâlcueşte Dumnezeescul Gură de Aur, precum am zis mai înainte. Sfântul Timotei al Alexandriei primeşte şi pe îndrăciţi să se împărtăşească în fiecare duminică, dacă nu hulesc Dumnezeeştile Daruri, zicând: „Si credinciosul, care este îndrăcit, dacă nu îngână Taina şi nu huleşte, să fie împărtăşit; dar nu în fiecare zi, ci ajunge numai Duminica” (Canonul 3). Deci Sfinţii Părinţi, nu numai pe cei sănătoşi, ci şi pe cei îndrăciţi îi primesc des la împărtăşirea Dumnezeeştilor Taine, iar aceşti binecuvântaţi nici pe cei întregi la minte nu-i primesc, ci caută să se arate mai legişti decât legea.
Cuvântul 8
Unii se împotrivesc zicând că ei ca oameni ce sunt, sunt supăraţi de patima lăcomiei, mândriei, a râsului, a grăirii în-desert si a altora asemenea. Deci cum să se împărtăşească des? Acestora le răspunde Sfântul Anastasie al Antiohiei şi zice: „Sunt mulţi care, fiindcă se împărtăşesc rar, se prăpăstuesc în păcate, iar alţii împărtăşindu-se mai des se păzesc pe sineşi adese de multe rele, fiindcă se tem de Sfânta Împărtăşanie. Deci dacă greşim, ca oameni ce suntem, cu păcate mici şi de iertat, precum cu cuvântul, cu limba, cu auzul, sau cu ochii ne răpim şi ne înşelăm şi cădem în slava deşartă, în mâhnire, sau mânie sau în altceva asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne mărturisim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta împărtăşire ni se face nouă spre iertarea păcatelor şi spre curăţire. Iar dacă facem păcate grele trupeşti şi necurate, sau avem pomenire de rău cătră fratele nostru, până când nu ne vom pocăi de aceste păcate, să nu îndrăznim să ne apropiem de Dumnezeeştile Taine. Dumnezeu ne-a dat diferite jertfe spre iertarea păcatelor, pe care dacă I le aducem Lui, ne curăţă şi ne fac vrednici să ne împărtăşim.
Astfel, milostenia este jertfă, care curăţă pe om de păcate. Este şi altă jertfă mântuitoare, spre iertarea păcatelor despre care zice proorocul David: „Jertfă plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Dacă acest fel de jertfe aducem lui Dumnezeu şi dacă avem, ca oameni, oarecare mici greşeli, putem să ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, cu frică, cu cutremur şi cu umilinţă, aşa cum s-a apropiat de Hristos, femeea ce avea curgere de sânge, plângând şi tremurând. Pentru că este şi păcat de moarte, este şi păcat nu de moarte şi păcat pentru tămăduire. Totuşi pocăinţa cea adevărată pe toate le poate tămădui. Pentru că altă iertare are acel care se apropie de Sfintele Taine şi se împărtăşeşte cu frică, cu cutremur, cu spovedanie şi umilinţă şi altă osândă are acel care se împărtăşeşte fără frică şi cu defăimare. Pentru că celor ce fără frică, cu defăimare şi nevrednicie se împărtăşesc, nu numai nu li se iartă păcatele, ci şi diavolul mai mult năvăleşte asupra lor. Iar cei ce se împărtăşesc cu frică, nu numai că se sfinţesc şi primesc iertarea păcatelor, ci şi pe diavolul îl îzgonesc de la ei. Insă cu toate aceste neîndoielnice mărturii ale Sfinţilor învăţători ai Bisericii, tot nu încetează unii şi aduc înainte alte împotriviri zicând:
Cuvântul 9
Fiindcă în vremea aceea se împărtăşeau cei mai mulţi şi cei mai puţini nu se împărtăşeau, De aceea dumnezeeştii Părinţi au canonisit (deasa împărtăşire) pentru cei puţini, ca să nu se smintească cei mulţi. Acuma însă, fiindcă cei mai mulţi nu se împărtăşesc, ci numai câţiva puţini, trebue ca nici aceşti puţini să nu se împărtăşească (des), ca să nu facă neorânduială în Biserică şi să smintească pe cei mulţi. Cei ce spun acestea, ar trebui să ştie ce însemnează sminteală şi neorânduială şi apoi să aducă înainte acestea. Sminteală este şi se numeşte acel lucru care îndepărtează pe om de Dumnezeu şi-l apropie de diavolul, precum zice şi Marele Vasile: „Tot lucrul care se împotriveşte voei lui Dumnezeu se numeşte sminteală şi ca să zic mai limpede, sminteală este orice piedică pusă pe cale, ca să împiedece pe cel ce umblă. De care şi proorocul roagă pe Dumnezeu ca să-l izbăvească, zicând: „Păzeşte-mă, Doamne de mâna păcătosului; scoate-mă de al oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedece paşii mei. Pusu-mi-au cei mândri cursă mie şi funii; curse au întins picioarelor mele, pe cărare mi-au pus pietre de poticneală” (Ps. 139,4-5). Deci, fiindcă în felul acesta, cei mai puţini sminteau pe cei mai mulţi, căci îi duceau la lenevire şi la călcarea poruncii lui Dumnezeu, iar acum cei mulţi smintesc pe cei puţini trăgându-i la călcarea Legii, ce trebue să facem? Aşa cum atunci, cei puţini şi-au tăiat voia lor şi au urmat pe cei mulţi spre săvârşirea voei lui Dumnezeu; tot aşa şi acum trebue ca cei mulţi saşi taie voia lor şi să urmeze pe cei puţini la împlinirea voei lui Dumnezeu. Si nu aceia Pentru că sunt puţini să lase porunca lui Dumnezeu şi să urmeze acestora, Pentru că sunt mulţi, în călcarea poruncii. Deoarece dacă aşa se întâmplau lucrurile, trebuia ca şi proorocul Ilie, şi Apostolii şi atâţia alţi Părinţi, câţi s-au luptat pentru adevăr, să ascundă adevărul şi să urmeze pe cei multi, deoarece ei erau putini. De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare: „Pentru voia şi porunca lui Dumnezeu trebue a arăta o îndrăzneală plină de curaj, chiar dacă unii se smintesc. Iar dacă şi zic unii că neputându-i vedea că se împărtăşesc, se smintesc, să înţeleagă că ei singuri sunt pricina şi că aceasta este urmarea sau a invidiei sau a urii de frate. Deci nu trebue să nesocotim poruncile lui Dumnezeu ca să nu se smintească oamenii, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Atâta se cuvine să ne grijim ca să nu smintim pe oameni, încât să nu le dăm noi pricină; iar dacă fără să le dăm noi pricină, aceia simplu şi la întâmplare ne grăiesc de rău, să râdem şi să plângem pentru nebunia lor; tu să te grijeşti să te porţi bine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar dacă tu purtându-te frumos altul te vorbeşte de rău, ţie să nu-ti pese. Aşa grăia Hristos despre acei care se sminteau de el: sunt povăţuitori orbi şi dascăli ai orbilor. Dacă sminteala se face din pricina noastră, atunci vai de noi; iar dacă nu este din pricina noastră, atunci nu avem păcat. Si iarăşi zice: Vai de voi, pentru care se huleşte Numele lui Dumnezeu. Ce dar? Dacă eu fac un lucru plăcut lui Dumnezeu şi altul huleşte? Pentru aceasta nu tu ai păcat, ci păcatul este al aceluia, fiindcă printr’însul s-a hulit. Pentru că atunci când se opreşte vreun lucru plăcut lui Dumnezeu pentru sminteala altora, atunci cu adevărat trebue să ne pese, când nu suntem siliţi de alţii ca să păcătuim lui Dumnezeu. Pentru că, spune-mi te rog, dacă acum când eu î(i vorbesc, aş vrea să osândesc pe beţivi şi cineva auzind acest lucru s-ar sminti, oare eu ar trebui să nu mai vorbesc despre ei? Nu! Ci la tot lucrul este bine a-i cunoaşte măsura. Mulţi au hulit Pentru că o frumoasă fecioară nu s-a căsătorit, ci a rămas fecioară şi s-a călugărit şi pentru aceasta au grăit de rău pe cei ce au făcut-o călugăriţă. Ce dar pentru aceasta, preoţii aceia trebuiau să nu o mai facă monahie, pentru sminteala acelora? Ba nu! Pentru că ei nu au făcut un lucru rău, ci mai ales au făcut un lucru bine plăcut lui Dumnezeu. Deci, la tot lucrul trebue să ne grijim să nu dăm nici o pricină de sminteală, urmând poruncilor lui Dumnezeu, ca să fim nevinovaţi şi să ne învrednicim a ne bucura de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Deci acestea fie zise despre sminteală. Iar neorânduială este când un lucru se face în afară de rânduiala lui. Si fiindcă rânduială şi lege a Bisericii este ca să se împărtăşească, când se află la Sfânta Liturghie, creştinii care nu sunt sub canon, precum am mai spus; iar cei ce nu se împărtăşesc, este vădit, că fac neorânduială, călcând Legile Bisericii. De aceea zice şi proorocul Avacum: „Ridicatu-s’a soarele şi luna a stătut în a sa rânduială” Adică Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru s-a înălţat pe Cruce, iar luna, adică Biserica, a stat în rânduiala ei, adică în voia şi porunca lui Dumnezeu, din care căzuse. Deci cei ce lucrează în afară de porunca lui Dumnezeu, aceia fac sminteală şi neorânduială şi nu acei ce se nevoiesc după putere să păzească stăpâneştile porunci.
Cuvântul 10
Alţii iarăşi aduc Tomul ce se chiamă al Unirii şi zic că este scris în Ceaslov un canon care rândueşte creştinilor să se împărtăşească de trei ori pe an. Acest canon, pe care aceşti binecuvântaţi îl aduc înainte deşi este falsificat, dar chiar dacă ar fi adevărat, vă rog să-mi spuneţi este cuviincios si drept să aibă putere mai mult decât atâtea trâmbiţe ale Duhului Sfânt, pe care le-am adus înainte? Scriu legile împărăteşti că orice lege s-ar găsi protivnică sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, să fie abrogată. Zice şi dumnezeescul Gură de Aur că obiceiul protivnic dumnezeeştilor legi, să se curme. Si iarăşi zice: „Rău lucru este obiceiul şi îndemnarea de a înşela, şi greu este a te păzi de el. Deci cu cât mai mare este puterea pe care o are obiceiul, cu atât mai mare trebue să fie şi silinţa de a te păzi de această rea obişnuinţă şi te schimba într’o bună şi folositoare obişnuinţă. Cum dar aceştia caută să întărească acest obiceiu vătămător de suflet? Dar fiindcă aceştia vor să ascundă adevărul cu acest canon, noi vom arăta pe scurt înţelesul precis al acestui canon, pentruca să se vadă limpede adevărul şi să nu se mai înşele cineva. Acest canon s-a făcut din pricina aceasta. împăratul Leon cel înţelept, fiindcă ajunsese la a patra căsătorie, a fost afurisit de patriarhul Nicolae de atuncea, iar împăratul a scos din scaun pe Nicolae, fiindcă nu a voit să-i ierte a patra nuntă şi a pus în locul lui pe Eftimie, care a deslegat pe împărat de afurisenie. Din această pricină s-a împărţit în două atât arhiereii, cât şi poporul şi unii erau cu patriarhul Nicolae, iar alţii cu Eftimie. După ce a murit împăratul Leon, a domnit în locul lui fratele său Alexandru, care a scos din scaun pe Eftimie şi a pus iarăşi, în scaun pe Nicolae. Murind şi Alexandru, a domnit nepotul său, adică Constantin VII-lea Porfirogenetul, fiul lui Leon, iar socrul său Roman avea vrednicia de Tată al împăratului. Aceştia au convocat un sinod la anul 992, după Hristos şi au oprit nu numai a patra căsătorie, ci şi împotriva celei de a treia nuntă a u făcut acest canon care zice: „Dacă cineva în vârstă de patruzeci de ani fiind şi fără să se ruşineze de vârsta lui, sau să se grijească de viaţă bine rânduită, precum se cuvine creştinilor, ci stăpânit numai de pofta trupească, ar vrea să facă a treia căsătorie, hotărîm cu toată stricteţea şi mustrarea, ca acesta să nu se împărtăşească timp de cinci ani, fără îngăduinţa de a se micşora acest număr de ani. Iar dacă se va împărtăşi după aceşti cinci ani, să nu se împărtăşească decât numai la Sfânta înviere a Domnului, după ce se va curăti pe cât este cu putinţă cu postul sfintei Patruzecimi. Si iarăşi cine fiind de treizeci de ani şi are copii dela primele femei şi apoi ar vrea să se căsătorească cu a treia femee, acesta să fie neiertat a se împărtăşi până la patru ani. Apoi dacă se va împărtăşi după aceşti patru ani, numai de trei ori pe an să se împărtăşească: odată la învierea Domnului, a doua oară la Adormirea Maicii Domnului şi a treia oară la Naşterea lui Hristos, pentru ca se ţine post înainte de toate aceste sărbători şi prin post capătă folos şi curăţire cei ce postesc. Această hotărîre a sinodului s-a numit Tomul Unirii, pentru ca iarăşi s-au unit arhiereii şi poporul, care se împărţise mai înainte din pricina celei de a patra căsătorie a lui Leon. Iar acum nu ştiu ce blagoslovit, sau din neştire sau vrând să împiedece pe creştini de la viata cea veşnică, a scurtat acest canon şi l-a pus în Ceaslov aşa ştirb. Iar binecuvântaţii noştri duhovnici aflându-l, l-au vestit în tot pământul, împovărând cu pedeapsa şi canonul celei de a treia căsătorii pe toţi creştinii, digami, monogami, necăsătoriţi şi simplu la toată vârsta. Ci eu nu mă minunez atât de duhovnici, cât mă minunez de ce arhiereii şi păstorii cei buni nu au sunat îndată din trâmbiţele cele de Dumnezeu însuflate ale Adevărului ca să înfiereze pe răul semănător al acestei neghine şi să desrădăcineze din Biserică această plantă putredă, deoarece au putere de la Harul Sfântului Duh ca să întărească pe cele ce sunt bune şi să îndrepteze pe cele ce trebuesc îndreptate. Dar poate că arhiereii aduc îndreptăţire că aflându-se sub jugul otomanilor şi fiind împovăraţi cu multe griji, au încredinţat acestea învăţătorilor şi sfinţiţilor propoveduitori. Dar ei, binecuvântaţii, unul voind să nu-şi piardă liniştea, altul alte îndreptăţiri aducând, toţi totuşi împreună demisionând şi aruncând greutatea unul asupra altuia, acoperă ca în mormânt Cuvântul lui Dumnezeu şi Adevărul, şi tăcut arată că aprobă să se întâmple acestea, precum zice dumnezeescul Meletie Mărturisitorul:
„Cel ce are cunoştinţa adevărului şi-l ascunde, cel ce nu susţine dumnezeeştile canoane şi Legile, se cuvine să fie pedepsit ca şi cei care le calcă. Cel ce tace adevărul, este ca cel ce acopere pe Hristos în mormânt, precum a zis unul din Părinţi. Si altul iarăşi a spus: a tăcea cineva buna credinţă este mare primejdie, muncă veşnică şi groapă a pierzării. Nu este drept şi cuviincios ca cei binecredincioşi să tacă, atunci când Legile lui Dumnezeu sunt călcate şi cei răi caută să-şi susţină rătăcirea lor. Căci a zis marele Părinte, când cineva este în primejdie să fie despărţit de Dumnezeu şi răul este aruncat asupra lui Dumnezeu, nici un dreptcredincios nu trebue să tacă, sau să se liniştească cu totul; Pentru că tăcerea este trădare şi negare a adevărului. Acest lucru îl arată înainte Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a Legii s-au primejduit până la moarte şi nu au trădat nici cea mai mică parte a Legii”. Iar Dumnezeescul Gură de Aur zice: „Dacă nu este bine a tăcea cineva când este nedreptăţit, cu cât mai mult va fi pedepsit cel ce trece cu vederea şi tace când sunt hulite dumnezeeştile legi şi canoanele?”
Sfântul Nicodim Aghioritul