Sinuciderea – hula împotriva Duhului Sfant

0
1696
Sinuciderea – hulă împotriva Duhului Sfânt
Sinuciderea este considerată de Biserică hulă împotriva Duhului Sfânt. Sinuciderea vizează viaţa, care este darul lui Dumnezeu dat omului. Şi, dacă este dar, din respect faţă de Dăruitor, el trebuie preţuit, conservat şi ocrotit. Numai că, din păcate, unii oameni nu înţeleg că Dumnezeu le-a dat doar uzufructul asupra vieţii, nu şi dreptul de proprietate asupra acestui dar. Privarea sinucigaşului de slujba Înmormântării, a Parastasului, de împărţirea pomenilor, de locul de veci în cimitirul parohiei, alături de rudele sale, şi chiar de pomenirea lui la slujbele Bisericii este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a gestului făcut. Biserica nu permite să fie evocată personalitatea, din păcate frântă, a unui astfel de om. Doar în cazul celor lipsiţi de discernământ Biserica face pogorământ. În cazul tulburărilor psihice, actul este dincolo de vrerea omului. Ştiinţific vorbind, sindromul suicidar este o stare de suferinţă psihică, caracterizată printr-o inhibiţie corticală gravă, ca urmare a acţiunii unor substanţe biochimice deprimante, extrem de puternice, care anihilează dorinţa firească de a trăi.
Pe plan mondial, sinuciderile ocupă locul al doilea în rândul cauzelor de deces, după accidentele de circulaţie, care, de multe ori, pot fi şi ele suicid, însă sub o formă mascată.
În suicid, dialogul subiectului cu moartea începe întotdeauna pe un plan iraţional. Se cunosc următoarele etape ale suicidului: manipularea ideii de suicid; ameninţarea cu ideea, tentativa şi realizarea sa. Aceste etape se pot realiza într-o fracţiune de secundă sau în timp.
Oamenii de ştiinţă consideră sinuciderea un gol în eul propriu, o criză existenţială, o stare de disperare, o agresivitate întoarsă contra sinelui, un act dureros de neîmplinire umană, un eşec de valorizare spirituală a existenţei, o privare a devenirii.
Cercetările arată că doar 10-12% din sinucideri sunt cauzate de tulburările psihice (psihopatiile, psihozele maniaco-depresive, psihozele schizofrenice, oligofrenia, sindroamele demenţiale, sindroamele discordante, sindroamele confuzionale, sindroamele delirant-halucinatorii, depresive, hipomaniacale), restul fiind cauza mizeriei, deziluziei afective, anxietăţii, etilismului, eşecurilor sau stărilor conflictuale de natură socială (la bărbaţi), unor conflicte de natură afectivă (la femei). De asemenea, suicidul este cauzat de abuzul parental şi lipsa de afectivitate parentală (la copii) şi solitudine sau bolile incurabile (la bătrâni). Sigur, metodele prin care omul îşi pune capăt vieţii sunt multiple şi diverse.
Suicidul ocultează dimensiunile ontologice ale morţii demne, confiscându-i sfinţenia. În suicid se întrerupe ad-hoc parteneriatul cu Dumnezeu.
Unii raţionalişti asociază suicidul cu martiriul. Este o mare amăgire să crezi aşa ceva! Martirajul este altceva. Martirii nu s-au sinucis, ci au fost martirizaţi de persecutori pentru o cauză nobilă: pentru Hristos şi Evanghelia Sa. Or, suicidul este o latură malignă a agresivităţii umane, un act de devianţă a comportamentului, de decompensare psihică, o heteroagresivitate contra sinelui.
Adesea ne întrebăm: Ce se întâmplă cu sufletul celui care se sinucide? Răspunsul, din păcate, este unul singur. Sinucigaşul, fie că a fost creştin sau ateu, are parte de IAD. Da! Şi creştinul care toată viaţa a frecventat Biserica, s-a spovedit, s-a împărtăşit, a fost milostiv, dar s-a sinucis, liber consimţind, are parte de iad. Şi Iuda a fost apostol şi, cu toate acestea, gestul lui nu l-a absolvit de chinurile iadului. Chiar a coborât în noaptea infernului cu pâinea de la masa Cinei. Nu a aflat clemenţă din partea lui Dumnezeu.
Petru ar fi putut să recurgă şi el la un astfel de gest necugetat, în noapte lepădării, numai că el, în ciuda căderii sale, şi-a ales o altă cale de rezolvare – pocăinţa, de altfel – singura în măsură să dizolve păcatul, cum spune Sfântul Ioan Casian.
În ceea ce-l priveşte pe Iov, el a fost îndemnat de soţia sa să-L blesteme pe Dumnezeu, ca să scape de viaţa şi de problemele lui. Săraca, avea un mod păgubos de a gândi. Însă Iov, contrar dorinţei soţiei sale, L-a căutat pe Dumnezeu în cele mai adânci încercări ale vieţii lui. Da, în încercări nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi.
Biblia aminteşte vreo şase cazuri de sinucideri: Abimelec (Judecători 9, 54), Saul şi armurierul său (I Regi 31, 4-5), Ahitofel (II Regi 17, 23), Zimri (III Regi 16, 18) şi Iuda Iscarioteanul (Matei 27, 5). Un al şaptelea caz sugerat este cel al lui Samson (Judecători 16, 26-31). Samson îşi asumă riscul morţii proprii. Din cele şase cazuri, cinci au fost ale unor oameni răi: doi erau îndrăciţi, iar trei erau păcătoşi. De ce or fi ales ei să sfârşească aşa? Fiind timpul dinaintea venirii lui Hristos, rezolvarea o va da plinirea vremii.
Relaţiile şi practicile păcătoase duc la depresii şi dezechilibre. Specialiştii sunt de părere că stresul în exces, suprasolicitarea organismului, vibraţiile la care este supus creierul, accesarea site-urilor pornografice, erotismul, masturbarea, drogurile, alcoolul, pornografiile, perversiunile sexuale ş.a. pot conduce la suicid. În primă fază, aceste practici dau impresia păşirii în plin paradis, ca, mai apoi, pe fondul acestora, să apară marile drame, ce implică pierderea irevocabilă a mântuirii. Din păcate, de aceste drame se face vinovată şi societatea, care le creează confortul.
Sunt însă cazuri în care suicidarii caută, în prealabil, ajutor: un medic, un psiholog, un duhovnic. Într-un moment de luciditate, ar vrea să renunţe la gest. Nu pot singuri. În plus, parcă le este ruşine de cel care îi instigă – Diavolul.
Marea dramă este aceea că, de multe ori, strigătul lor de ajutor nu este auzit de nimeni: nici de medic, nici de psiholog, nici de duhovnic şi nici de vreun semen. Unde este răspunsul nostru?!