Metaniile si ingenuncherile

0
4144
Metaniile şi îngenuncherile
Îngenuncherea în lăcaşul de cult, însoţită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie şi supunere faţă de EI. Prosternarea în faţa lui Dumnezeu, ca expresie a cinstirii Lui, este un act de cult. Îngenuncherea este foarte mult practicată în viaţa credincioşilor de rând, dar în mod cu totul deosebit în practica vieţuitorilor din mănăstiri. Credincioşii îngenunchează în biserică chiar din momentul în care intră în ea şi îşi rostesc rugăciunile în faţa sfintelor icoane, a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. După aceea, îngenunchează la diferite momente din timpul slujbei şi mai ales la Sfânta Liturghie, atunci când se citeşte Sfânta Evanghelie, la vohodul mic, adică ieşirea cu Sf. Evanghelie, la vohodul cel mare sau ieşirea cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, în timpul epiclezei sau al rugăciunii de transformare a darurilor de pâine şi de vin în Trupul şi Sângele Domnului, în timpul cântării sau rostirii rugăciunii Tatăl nostru şi în alte momente din slujbele divine.
Metaniile sunt plecări ale genunchilor şi ale corpului mai mult sau mai puţin până la pământ ca semn că iubim pe Dumnezeu şi ne pocăim de păcatele făcute. Se numeşte închinăciune sau metanie mică plecarea corpului până ce mâna ajunge la pământ, iar metanie mare se numeşte îngenuncherea şi plecarea capului până ce fruntea atinge pământul. Căderea cu faţa la pământ este cea mai adâncă închinăciune şi metanie (Matei 26;39). Sufletul îşi aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul îşi aduce darul său prin mişcări evlavioase: îngenuncheri, închinăciuni şi metanii, deoarece şi el va fi preaslăvit la învierea cea din morţi. Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare zice: „Prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemaţi întâi la cer”.
Metaniile care însoţesc îngenuncherea sunt o formă de exprimare a stării de pocăinţă şi constituie şi ele un act de cult. Ele sunt o îndeletnicire permanentă a călugărilor, dar şi a credincioşilor mai zeloşi şi se practică mai ales în perioada Postului Mare când sunt indicate chiar de cărţile de cult sau rânduielile liturgice, însoţind momente importante din timpul slujbelor sau rostirea diferitelor rugăciuni, aşa cum este, de exemplu, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi stăpânul vieţii mele”. în privinţa îngenuncherii sau a facerii de metanii, canoanele şi rânduielile tipiconale fac precizări importante, arătând când trebuie şi mai ales când nu trebuie să îngenunchem. Între acestea intră şi cele legate de ziua de duminică. Astfel, canoanele: 20 al Sinodului I ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sf. Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ca şi Tipicul cel Mare la capitolul 2, pag. 7, preluate apoi de Liturghier, interzic îngenuncherea şi mai ales metaniile, atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică. De aici, unii credincioşi au tras concluzia că duminica, îngenuncherile şi metaniile nu trebuie practicate şi privesc cu ochi critici pe acei care le fac.
Se fac metanii şi se îngenunchează sâmbăta şi duminica?
Canonul al 90-lea al Sinodului al 6-lea ecumenic zice: „Am primit de la Sfinţii Părinţi obiceiul canonic de a nu pleca genunchii în duminici, pentru cinstirea Învierii Domnului. Deci, ca să se înlăture nedumerirea, facem cunoscut credincioşilor că după intrarea preoţilor în altar de la Vecernia de sâmbătă seara, după obiceiul îndătinat nimeni să nu plece genunchii până la Vecernia de duminică seara, întru care după intrarea preoţilor în altar iarăşi începem a pleca genunchii împlinind rugăciunile noastre Domnului. Căci din seara de sâmbătă (începutul zilei) din ajunul duminicii premergătoare Învierii Domnului, începem noile cântări duhovniceşti de laudă începând sărbătoarea de seară de la întuneric spre lumina zilei şi astfel în cursul nopţii întregi şi a zilei ce urmează trebuie să prăznuim învierea”.
Canonul al 10-lea al Sf. Nichifor Mărturisitorul (+818) zice: „Duminica şi în toată Cincizecimea se pot face închinăciuni pentru sărutarea icoanelor dar nu şi metanii mari”.
Canonul al 2-lea al Sf. Nicolae al Constantinopolului zice:
„Întrebare: Cuvine-se a nu pleca cineva genunchii sâmbăta, precum nu se pleacă duminica şi nici în Cincizecime?
Răspuns: Aceasta nu s-a oprit de vreun canon, însă cei mai mulţi întrucât nu se ajunează sâmbăta prin urmare nici genunchii nu îi pleacă”.
Dacă luăm litera canoanelor, reiese cu claritate că nu avem voie să facem acestea. Dar trebuie avut în vedere faptul că aceste hotărâri canonice au fost luate şi aplicate într-un trecut foarte îndepărtat când frecventarea bisericii şi participarea credincioşilor la sfintele slujbe se făceau cu regularitate.
Ele pot fi socotite valabile şi obligatorii pentru vieţuitorii mănăstirilor unde se săvârşesc zilnic slujbele prevăzute de tipic şi unde călugării participă cu regularitate la slujbele divine. În această situaţie, vieţuitorii mănăstirilor îngenunchează şi fac metanii în toate zilele de lucru; de aceea la slujbele din zilele de Duminică se roagă stând în picioare, respectând în felul acesta rânduielile canonice şi tipiconale. Situaţia este însă cu totul alta la bisericile de enorii unde majoritatea credincioşilor vin la biserică doar Duminica (şi atunci când pot). De aceea, prescripţia canonică nu se mai poate aplica cu stricteţe şi deci nu-i putem opri sau sfătui pe credincioşi să nu mai îngenuncheze. Pentru ei este singura zi din săptămână dedicată lui Dumnezeu şi măcar atunci trebuie lăsaţi să-şi exprime cinstirea faţă de Dumnezeu aşa cum o simt, fără ca aceasta să constituie o abatere gravă şi cu atât mai mult, o impietate.
Pe de altă parte, este bine să ştim care era în trecut şi care este astăzi sensul îngenuncherii. În Biserica veche, îngenuncherea era interzisă în zi de duminică, fiindcă acest act de cult era privit ca expresie a pocăinţei, a părerii de rău şi a plângerii pentru păcatele săvârşite, ceea ce era în totală contradicţie cu starea de bucurie şi de jubilare pe care o crea sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului – Duminica.
În vremea noastră această interpretare şi-a pierdut semnificaţia sau mai bine-zis şi-a mutat punctul de greutate spre altceva. Îngenuncherea reprezintă pentru credincioşii noştri mai mult un act prin care ne exprimăm nu atât pocăinţa sau păcătoşenia, ci mai ales smerenia în faţa lui Dumnezeu şi stăruinţa sau persistenţa în rugăciune, stări sufleteşti de care trebuie să fim însoţiţi ori de câte ori ne rugăm. În felul acesta, îngenuncherea nu mai contravine caracterului sărbătoresc al Duminicii. Prescripţia canonică poate rămâne valabilă în viaţa credincioşilor din parohie, cel mult în Săptămâna Luminată, în Duminicile din perioada Penticostarului, deci de la Paşte la Rusalii şi în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează.
Cât priveşte practica respectată de către preoţi ca în perioada dintre Paşti şi Rusalii să nu îngenuncheze în faţa Sfintei Mese, după sfinţirea Darurilor, pe motiv că în această perioadă îngenuncherile sunt interzise de canoane sau tipic, socotesc că este un lucru greşit înţeles. Misterul liturgic rămâne mereu tot aşa de mare şi de important pentru a nu îngenunchea în faţa lui, aceasta neavând nimic de a face cu perioada din an în care ne aflăm. Canoanele interzic îngenuncherile ca act liturgic legat de felul nostru de a ne manifesta în biserică în general, dar nu şi în faţa tainei Sfintei Euharistii. Ea are aici exact sensul totalei noastre smerenii în faţa lui Hristos euharistic şi nu al unui act de pocăinţă şi de plângere a păcatelor.
Se fac metanii şi se îngenunchează în perioada de la Paşti până la Rusalii?
Una din întrebările puse tot mai insistent şi de către tot mai mulţi credincioşi este aceea dacă se fac metanii sau dacă se îngenunchează, în sfânta biserică, atât pentru rugăciune particulară, în faţa unei icoane, cât şi la momentele îndătinate din timpul serviciilor divine care se săvârşesc în sfântul locaş, în perioada dintre Paşti şi înălţare sau Paşti şi Rusalii ori Cincizecime. Această întrebare este cauzată de diversitatea practicilor pe care le aflăm într-o biserică sau alta şi la diferitele categorii de credincioşi. Unii dintre aceştia socotesc că a îngenunchea în această perioadă este un mare păcat, fiindcă îngenuncherea şi metania, ca semne de pocăinţă şi de întristare şi mai ales ca forme de ispăşire a păcatelor, nu s-ar potrivi cu perioada de bucurie cauzată de învierea Mântuitorului Hristos.
De aceea, aceşti credincioşi nu practică îngenuncherea sau metaniile şi mai mult, atrag atenţia, uneori cu severitate celor care, din obişnuinţă sau din necunoaştere, însoţesc rugăciunea sau participarea lor la sfintele slujbe, de îngenunchere şi metanii. Alţi credincioşi socotesc ca pe un lucru firesc îngenuncherea şi metaniile în sfânta biserică, în această perioadă şi nu se sfiesc să le practice, iar alţii nu ştiu nimic şi le fac fără să aprecieze dacă au săvârşit un lucru bun sau rău, adică permis sau interzis. Din aceste atitudini reiese diversitatea de practici pe care le întâlnim în bisericile noastre şi la diverşi credincioşi şi întrebarea legată de această stare de lucruri. Aşadar, este corect sau nu, bine sau rău, interzis sau permis să îngenunchem şi să facem metanii în această perioadă?
O parte din răspunsul la această întrebare am lămurit-o atunci când am vorbit despre interdicţia sau îngăduinţa de a se îngenunchea în biserică în zi de duminică. Pentru a răspunde la întrebarea de care ne ocupăm, trebuie să vedem ce dispoziţii canonice sau tipiconale există în această privinţă. De la început trebuie să spunem că majoritatea rânduielilor canonice se referă la sărbătoarea Duminicii, ca zi săptămânală închinată comemorării învierii Mântuitorului, şi mai puţin la perioada de care ne ocupăm.
Aşa, de pildă, canonul 66 apostolic interzice postul în zi de Duminică, pe motiv că aceasta este ziua în care a înviat Domnul. Acelaşi lucru îl stabileşte şi canonul 18 al Sinodului local din Gangra (sec. IV) care interzice ajunarea în zi de Duminică. Practica şi apoi rânduiala stabilită şi impusă de Biserică au statornicit însă ca şi în duminicile din cele patru mari posturi de peste an să se postească. Această rânduială o respectăm şi noi astăzi.
Mai precis se referă la această problemă canonul 20 al Sinodului I ecumenic (Niceea, 325) care spune: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut că rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare”. (Vezi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 64). Aşa cum precizează comentariul la acest canon, această rânduială se va fi menţinut timp îndelungat în biserică, „totuşi nu a supravieţuit până astăzi şi ea nici nu prezintă de altfel vreo importanţă deosebită” (Ibidem). Hotărârea acestui canon este reluată şi de canonul 66 al Sinodului Trulan (V-VI de la Constantinopol din 692) unde se spune: „Am primit, în mod canonic, de la de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos”. Mai departe, canonul arată că această interdicţie se întinde pe intervalul de timp cuprins între sâmbătă noaptea şi duminică seara. În practică însă, nici această rânduială nu s-a mai respectat. (Ibidem, p. 143).
Cât priveşte perioada de care ne ocupăm, canonul 66 al aceluiaşi Sinod Trulan, precizează doar că „se cuvine ca de la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare) întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în sfânta biserică, în psalmi şi cântări duhovniceşti” (Ibidem, p. 144). Precum vedem, aici este vorba doar de Săptămâna Luminată şi nu de întregul interval de timp dintre Paşti şi Rusalii, iar referitor la permisiunea sau interzicerea de a îngenunchea, în această perioadă, canonul nu spune nimic.
Tot la Duminică se referă şi canonul 15 al Sfântului Petru, arhiepiscop al Alexandriei, reamintind datoria de a nu pleca genunchii în această zi. (Ibidem, p. 332).
Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, după ce vorbeşte de obligativitatea de a serba ziua duminicii ca zi a învierii Domnului, se referă şi la perioada Cincizecimii. Alături de canonul 20 al Sinodului I ecumenic, acest canon precizează obligativitatea ca, în zi de duminică ca şi în toată perioada Cincizecimii, rugăciunile să se facă în biserică, stând în picioare. Iată ce prevede acest canon: „Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi… în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că, prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, am fost chemaţi în sus la cer… ” (Ibidem, p. 395). Chiar dacă acest canon nu prevede expres că, în perioada dintre Paşti şi Rusalii, nu se îngenunchează în timpul rugăciunii, se deduce că dacă fiecare zi a Cincizecimii reprezintă sau simbolizează ziua Învierii, în care nu se stă în genunchi, şi în aceste zile nu se îngenunchează la sfintele slujbe.
Pe baza acestor canoane, adică 20 al Sinodului I ecumenic şi 91 al Sf. Vasile, singurele care amintesc expres, pe lângă Duminică, şi de perioada Cincizecimii, pentru care este valabilă aceeaşi prevedere canonică, s-a creat obiceiul de a nu se îngenunchea la slujbe în această perioadă. Practica sau obiceiul acesta nu au mai fost însă întărite de sinoade ulterioare şi în special de cel Trulan care dă autoritate tuturor hotărârilor de până aici. De aceea, aşa cum arată comentariul acestor canoane, practica nu s-a păstrat până în ziua de astăzi, sau nu s-a păstrat uniform.
În consecinţă, putem spune că a nu îngenunchea la slujbe, în această perioadă, este un lucru potrivit cu atmosfera de bucurie pe care o degajă sărbătoarea Învierii pe toată perioada cât durează acest praznic, adică până în miercurea săptămânii a şasea după Paşti, când se termină durata serbării Învierii, deci 39 de zile, a doua zi urmând sărbătoarea Înălţării, sau chiar până la Cincizecime. Dar nu putem spune că îngenuncherea este absolut interzisă, neavând dispoziţii foarte exprese în această privinţă. Cu atât mai mult, nu putem spune că săvârşim un păcat, o fărădelege sau o impietate, dacă în această perioadă stăm în genunchi la slujbă. Interdicţia poate să fie valabilă sau obligatorie doar pentru Săptămâna Luminată şi Duminicile perioadei Penticostarului, adică de la Paşti la Rusalii.
Pe de altă parte, trebuie să facem deosebire între îngenunchere şi metanie ca acte de penitenţă, de ispăşire a păcatelor şi ca semne de respect, evlavie şi bună cuviinţă la slujbă, în unele momente importante sau centrale ale acesteia. Ca act de pocăinţă, plângere pentru păcate şi ispăşire, îngenuncherile şi metaniile nu pot fi justificate şi practicate în această perioadă de jubilare sau bucurie, pe când ca semne de evlavie şi respect ele sunt îngăduite. Nu văd cu ce impietează îngenuncherea la vohodul cel mare cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, la prefacerea darurilor sau la axion. După cum socotesc că este îngăduită îngenuncherea dacă săvârşim slujba Maslului de obşte, care se practică la multe biserici, sau la Taina Pocăinţei ori la alte rugăciuni şi dezlegări citite de preoţi, în această perioadă.
Aşadar, îngenuncherea ca formă şi expresie a respectului, evlaviei, smereniei şi stăruinţei în rugăciune este îngăduită în această perioadă.