Lume, soro, lume: Nicoleta

0
541
Lume, soro, lume: Nicoleta
Pentru a câta oară, probabil, unii dintre dumneavoastră întâlnesc pe străzile Sorocii o fetiţă micuţă şi slabă aşezată într-un cărucior cu rotile, ce se tot învârte în preajma angajaţilor primăriei responsabili de înverzirea oraşului. E îmbrăcată modest, în hăinuţe ponosite, dar curate şi cu ochişorii mereu trişti. Îi zice Nicoleta Revenco. Am trecut şi eu de multe ori pe lângă ea şi mama ei, Valentina Tcaci, care lucrează în acest colectiv. Am privit-o de fiecare dată cu milă, dar nu îndrăzneam să mă apropii să-i cunosc povestea. Până când într-o zi din vara trecută mă opreşte în stradă un domn, care s-a prezentat drept vecinul acestei fetiţe, şi mă roagă să intervin. „Copilul trebuie ajutat – mi-a spus acel domn. – Are 14 ani, dar încă nu ştie să scrie şi să citească. Locuieşte sărmănica în nişte condiţii dezastruoase. Ar fi bine să fie dată într-o instituţie…”
Mama despre Nicoleta
Într-o după-amiază, în timp ce mă întorceam acasă de la serviciu, mama Nicoletei alături de colegii ei făcea ordine pe strada de lângă stadion. M-am apropiat şi am intrat în vorbă cu ea: „Sunt o mamă singură şi nenorocită. Nu am bărbat. Am două fete măritate şi pe Nicoleta, care e bolnavă. S-a născut de şapte luni pe 10 decembrie 1994. Cântărea 850 de grame. Trei luni a stat la Bălţi, după care mi-au dat-o acasă. Micuţa creştea normal, adăuga bine în greutate. Împlinise deja doi anişori, însă nu putea să se ţină copăcel. Tot aşteptam să meargă pe picioruşele ei, dar ziua asta fericită nu mai venea. La trei ani, am aflat că e paralizat copilul meu şi unul Dumnezeu ştie dacă va mai merge vreodată. Acolo, la spitalul nr.1 din Bălţi, i-au făcut „puncţie” şi mi-au „calicit” fetiţa. Şi iată aşa ne chinuim. Anii trec fără să-mi aducă bucuria spre care nădăjduiesc. Până nu demult nu am avut o locuinţă proprie, am tot stat cu chirie. Acum primăria mi-a dat o cameră în cămin la etajul doi. Ne este foarte greu. Toaleta e în curte şi e tare greu să mergem cu ea acolo. Până la amiază, o las singură în casă şi ea încearcă sprijinindu-se de pereţi să ajungă singură la WC, dar nu reuşeşte, se scapă în pantaloni… După masă o iau cu mine. De citit nu poate citi, de scris nici atâta, pentru că şi mâna şi piciorul drept îi sunt paralizate. Anul trecut a mai venit învăţătoarea acasă şi a învăţat-o literele, dar anul acesta nu vine. Se teme să nu se îmbolnăvească de tuberculoză pentru că noi toţi suntem înregistraţi la dispensarul de tuberculoză. Tatăl meu a fost bolnav, noi am fost în contact cu el şi acum suntem luaţi în evidenţă şi eu, şi fata mai mare, şi Nicoleta. Tare aş vrea s-o dau într-un internat special. Mi-ar fi şi mie mai uşor şi ea ar învăţa să scrie, să citească, să socotească. Măcar să se poată iscăli. Căci eu n-am să fiu veşnic cu dânsa. Azi eu pot să-i port de grijă, dar mâine – poimâine nu ştiu ce-o să fie cu mine. Fata are memorie bună. Prinde foarte repede cuvintele din cântecele auzite la radio. Cred că ar putea deprinde repede şi materia la şcoală. A vrut doamna doctor Silvia Pâslaru să mă ajute s-o dau la Târnova, la şcoala specială. Dar a sunat încolo şi i-au spus că nu-i posibil. Dormitoarele sunt toate la etajele III şi IV. Şi ea n-o să se poată urca, n-o să poată coborî…”
Caută un reazem
O privesc pe Nicoleta aşezată în cărucior, făptură nevinovată şi greu încercată de suferinţă, şi în minte îmi vine următoarea rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, cât de mare este mulţimea celor pe care i-ai vindecat. Orbii şi-au dobândit vederea, surzii şi-au căpătat auzul, muţii au început să vorbească, şchiopii au mers pe picioarele lor. Te rugăm, Doamne, tămăduieşte şi această fetiţă care suferă, n-o lăsa să se chinuiască atâta, fă-o să meargă pe picioarele ei…” Pentru că ce poate fi mai trist pe lume decât să ai un copil necăjit! Câte zile pline de jale, de plâns şi îngrijorare pentru părinte şi poate cât plâns cu amar pentru copilul bolnav! Chiar dacă Nicoleta nu a plâns cu ochii la cele două întrevederi pe care le-am avut cu ea, am simţit cum plânge inimioara ei sfâşiată de durere şi amărăciune, i-am auzit vorbele chinuite. Şi cred că nu de puţine ori, rămasă singură în casă, o cuprinde un plâns nestăvilit. De câte ori în multele ei clipe de singurătate varsă lacrimi fierbinţi pe blăniţa prietenei credincioase – pisica Murca. Şi poate că, în marea ei durere, cuprinzând-o pe Murca, se roagă la Maica Domnului să nu o dea uitării. Îmi spunea atunci că are o cărticică de rugăciuni, dar nu poate să citească. „Vreau să învăţ să scriu şi să citesc. Vreau la o şcoală unde sunt copii la fel ca mine, dacă învăţătoarea nu mai poate să vină acasă…”, mi-a spus la acea primă întâlnire Nicoleta.
Acasă la Nicoleta
Am mers apoi la căminul în care locuieşte Nicoleta împreună cu mama şi concubinul acesteia. O cameră întunecată cu geamul spre nord ticsită cu tot felul de lucruri, care parcă miroase a bolnav. Era ora prânzului şi i-am găsit pe toţi adunaţi în jurul mesei. Nicoleta sorbea încet borşul din farfurie, ţinând lingura cu mâna stângă. Îşi întoarse capul spre mine, lăsă lingura să-i alunece din mână şi pe feţişoara pe care stăruie mereu tristeţea răsări un zâmbet. Se aşeză pe pat, o luă pe Murca în braţe şi îmi spuse că de-abia aşteaptă să meargă la Nistru la scăldat cu copiii din casa ei şi de pe strada lor. Mi-a mai spus că se joacă cu toţi copiii, că nimeni nu o necăjeşte, iar atunci când merg la scăldat, ei o ajută să se dezbrace şi să se îmbrace, o ajută să coboare din cărucior, o sprijină atunci când intră în apă, apoi o ajută să se aşeze în căricior şi o petrec cu toţii până acasă. Am întrebat-o ce-a mai făcut până a venit mama acasă la prânz. „M-am jucat cu Murca şi m-am mai uitat la pozele din cărţi” – fu răspunsul. Apoi iarăşi mi-a repetat că vrea să înveţe undeva într-o şcoală specială…
Visul Nicoletei s-a împlinit
În investigaţiile pe marginea acestei istorii, aveam să aflu că povestea Nicoletei e cunoscută pe la toate instanţele. Că peste tot i s-a întins mâna. Doamna doctor Silvia Pâslaru, care a vrut s-o aranjeze la şcoala specială din Târnova, ne-a mai informat că Nicoleta nu este bolnavă de tuberculoză, ea doar a fost în contact cu bolnavul, dar nu prezintă pericol pentru cei din jur. Cei de la Direcţia Asistenţă Socială o au în vizorul lor şi îi oferă în permanenţă ajutoare. Iar doamna Claudia Ivanov, preşedintele Asociaţiei de susţinere a persoanelor cu dizabilităţi „Treaptă cu treaptă”, după ce i-am spus povestea fetiţei, a făcut tot posibilul ca s-o aranjeze la Centrul de plasament pentru copii „Azimut” din Soroca. Aici Nicoleta şi-a împlinit visul de a învăţa să scrie şi să citească. Atâta doar că, până la urmă, a ales să locuiască acasă. Mi-a spus că deja nu mai vrea să înveţe într-o şcoală specială, dar nici mama nu-şi mai doreşte acest lucru din teama să nu fie decăzută din drepturile de mamă, dar mai cu seamă, de indemnizaţia pe care o primeşte Nicoleta. Asta e! Trist şi adevărat şi n-ai ce să-i faci acestei mame. E copilul ei.
La sigur dacă în şcolile noastre ar exista ascensoare speciale, aşa ca în şcolile din Europa, unde copiii aflaţi în situaţia Nicoletei merg la şcoală alături de semenii lor sănătoşi, acest copil necăjit poate nu şi-ar simţi sufletul atât de pustiit. Dar, ştiind că fără voia Domnului nu se face nimic, vom zice la final gândindu-ne la Nicoleta: „Doamne, iată un copil sărman şi necăjit. Ia-l în paza Ta şi nu-l lăsa să se chinuiască. Apără-l de tot răul, încălzeşte-l şi mângâie-l cu Dragoste Cerească”.