Lume, soro, lume: Boala vindecata prin rugaciune

0
1659
Lume, soro, lume: Boală vindecată prin rugăciune
„Am ajuns aici prin diferite scârbe şi boli. Umblam pe la doctori şi nu mă vindecam. Şi am venit la mănăstire. Sunt 12 ani de atunci. Şi tot atâta timp de când nu folosesc medicamente. Numai prin rugăciuni îmi întăresc sănătatea. Cu ajutorul Maicii Domnului, al Domnului nostru Iisus Hristos şi al tuturor sfinţilor, care îmi aud rugăciunea, mă simt voinică şi sănătoasă”, astfel îşi începu povestea călugăriţa Feofania de la mănăstirea Călărăşăuca. S-a arătat semnul crucii pe picior
Aveam s-o cunosc pe monahia Feofania într-un amurg de august, ce cădea peste frumoasa mănăstire. Mă aflam acolo acum câţiva ani alături de membrii corului bisericesc de la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Soroca. După ce îmi făcu mărturisirea de mai sus, am întrebat-o care i-a fost suferinţa fizică, boala ce a tratat-o şi o tratează prin rugăciune. Femeia îşi trecu mâna peste frunte şi zise aşa: „Aveam un buchet întreg – reumatism, poliartrită şi multe alte boli. Am stat foarte mult la pat, iar şapte luni nu m-am ridicat de fel. Multe operaţii mi-au făcut doctorii, dar degeaba. Of! Doamne, Doamne, toţi credeau că degrabă voi muri. Şi eu credeam la fel. Oasele toate se deformau. Piciorul stâng nu mă mai slujea. Când mi-au făcut radiografia s-a arătat semnul crucii pe acest picior. Eu am zis că-i un semn de Sus, iar ei mi-au spus că am fractură închisă sub formă de cruce.
Copiii şi rudele mă boceau pe la toate pragurile. În acele clipe de suferinţă cineva din salon mi-a dat să citesc cartea „Vămile Văzduhului” (până atunci eu nu pusesem mâna pe vreo carte religioasă). După ce am terminat de citit, durerile parcă m-au mai lăsat, dar o tulburare mare a pus stăpânire pe mine. Cuprinsă de groază că niciuna din cele 24 de vămi nu am să le pot trece de păcătoasă ce sunt, am ridicat mâinile în sus, aşa prinse în scândurele cum erau (nu ştiu cum le-am putut ridica) şi am strigat: „Doamne, îndură-te, nu mă lăsa să mor! Mai dă-mi vreme să mă pocăiesc! Ridică-mă din patul durerilor, căci acum n-am la ce muri. Şi aşa, văicărindu-mă cu durere în glas, la un moment dat nu mai simţeam deja nicio durere. M-am ridicat din pat şi am plecat pe picioarele mele acasă.”
O ascultam cuprinsă de emoţii, iar ea, şi mai emoţionată, povestea. Din acea zi a început să se roage neîncetat. Să meargă duminică de duminică şi în zilele de sărbători la biserică. Apoi a început să cânte în corul bisericesc de la Biserica „Sf. Teodor Stratilat” din dealul Sorocii, după care a prins a se duce şi pe la mănăstiri, dar mai cu seamă la mănăstirea Călărăşăuca, unde a ales să slujească Domnului.
Câştigă procesele cu ajutorul rugăciunii
Noaptea se lăsase de-a binelea. Ca să nu ne muşte ţânţarii, călugăriţa Feofania m-a invitat în camera de copt pâine, unde mi-a spus că-şi face datoria, lăsând trează mereu rugăciunea minţii. Curăţenia ideală, icoanele de pe pereţi, candela care ardea domol se amesteca armonios cu dulcele şi sfântul miros de pâine proaspătă scoasă din cuptor. Iar unda tainică a şoaptelor de rugăciune ce răzbăteau prin geamul deschis din chiliile de alături, dădea parcă un sens şi mai profund cuvintelor rostite de interlocutoarea mea, care s-a născut în 1954 în s. Băxani, având numele de fată Georgeta Lenţa. A studiat la Colegiul Pedagogic din Soroca. În anul IV, s-a căsătorit. La început, viaţa lor părea că se naşte din cea mai frumoasă poveste. Din dragoste au venit pe lume două fetiţe. Aveau de toate: casă, maşină, înţelegere. Dar binele acesta n-a ţinut mult.
De cum a dat boala peste ea, soţul a părăsit-o şi s-a recăsătorit. Au împărţit casa în jumătate. Mai bine de şapte ani, femeia a trăit un adevărat coşmar locuind sub acelaşi acoperiş cu fostul ei soţ. Chiar existau intrări separate, în fiecare zi se întâlneau pe acelaşi prag. Ea – cu fetele. El – cu noua soţie şi cu copiii care aveau să vină mai târziu. Ea – bolnavă, suferind de lipsuri şi nevoi. El – sănătos şi îndestulat cu de toate. Însă necazul cel mare era că, la fiecare pas, fostul soţ o alunga din casă, până când într-o zi i-a spus: „Dacă nu te cari singură, am să te duc eu la casa de nebuni”. Ei bine, n-a mai apucat el s-o ducă la casa de nebuni, ci a plecat singur din casă. Cum? Cu ajutorul rugăciunilor. Aşa se face că una din fetele lor este îndrumată de nişte creştine din mahala să meargă la vreo mănăstire să se roage pentru sănătatea mamei şi pacea casei.
A plecat fata la mănăstirea Cuşelăuca. Acolo i-a povestit unei măicuţe despre drama familiei lor. Maica i-a dat un sfat – să se roage din inimă la miezul nopţii şi să spună atunci de 40 de ori Tatăl Nostru. Într-o noapte, povesteşte monahia Feofania, cum numai a slobozit genunchii la rugăciune, el a început a tuna şi a fulgera, a strica vesela şi ferestrele. Cât a ţinut rugăciunea, atâta a răcnit şi el. A doua zi, s-a repetat acelaşi lucru, iar a treia zi n-a mai venit acasă. După aceea, a mers Georgeta prin judecăţi ca să obţină să treacă pe numele copiilor mai mult de jumătate din casă şi saraiul. Toţi se mirau cum de ea, săracă, fără niciun ban, câştigă procesele, iar el, cu tot cu bani, le pierde. Femeia le răspundea: „Voia lui Dumnezeu se împlineşte. Banii nu pot trece peste dreptate şi peste rugăciunile noastre spuse din inimă”.
Minunile din preajmă
Multe mi-a povestit monahia Feofania. De exemplu, cum odată, după lucru, pe când ridica pe jos dealul din pădurea Zastâncii, i-au apărut în cale doi bărbaţi. Erau aghezmuiţi şi aproape goi. S-au postat de-a curmezişul cărării, au pus câte o mână în şold, lipindu-şi coatele unul de altul şi o aşteptau rânjind. Când i-a văzut, nu ştia ce să facă. Să fugă înapoi, oricum o ajungeau, să meargă înainte îi era frică. Şi atunci a prins să se roage în glas. Şi pe loc i-a dispărut frica. Şi aşa rugându-se a trecut aplecându-se pe sub mâinile lor. După ce a trecut a bătut o metanie şi cât a ridicat dealul a tot bătut metanii fără să se uite în urmă. Ajunsă acasă, a mulţumit Domnului cu lacrimi, că nu o părăseşte. Altă dată, se întorcea cu fiica Marina noaptea târziu de la Cosăuţi de la sora ei. Era sfârşit de noiembrie. Ninsese. Sufletu-i era greu ca piatra de moară, căci avuse un conflict cu sora. Mergea şi plângea, împiedicându-se de bolovani pe o arătură şi nu vedea nici drum, nici cărare. Doamne, se ruga, arătă-ne cum să răzbatem la drum. Şi de odată omătul a început a se lumina înaintea lor. Era aşa o dâră de lumină foarte puternică. A stat de plâns şi se uită în urmă. Nicio maşină. Dar de unde maşină pe arătură? Fiica se uită mirată şi exclamă şi ea: „Mamă, uite ce lumină puternică înaintea noastră!” Şi lumina ceea neobişnuită le-a tot luminat calea până au ajuns la luminile din marginea oraşului…
Drumul spre mănăstire
Când trecuse deja de miezul nopţii, am întrebat-o când a luat decizia să vină la mănăstire. „Uitată de rude şi de prieteni, ajungeam la zile când nu aveam nicio bucăţică de pâine pe masă. Şi atunci mi-am luat fetele şi am venit la mănăstire la ascultare. Aici ne hrăneam, aici ne alinam sufletele. Farmecul acestei aşezări ne-a cucerut. Iar cele trei izvoare cu apă tămăduitoare la care mergeam şi merg şi seară şi dimineaţă m-au întărit şi trupeşte şi sufleteşte. Mie mi-a plăcut chiar de la bun început viaţa de mănăstire, iar fetele n-au rezistat. S-au căsătorit amândouă. Una locuieşte în casa de la Soroca. E căsătorită cu un băiat de la orfelinat, iar cealaltă e în Italia, căsătorită cu un tânăr din România. Vin pe la mine şi-mi spun că o duc bine. Şi eu le spun că şi mie mi-i bine, că, de cum am venit aici, am uitat de boală. Rugăciunea şi apa de izvor îmi sunt leacurile.”
În loc de concluzie
Am încercat, dragi cititori, să vă redau sumar povestea vieţii călugăriţei Feofania. Ce frumos, mi-am zis, că această fostă educatoare la grădiniţă a ales calea cea bună a slujirii lui Dumnezeu, lucrurile lumeşti considerându-le deja ca o adiere de vânt trecător. Dumnezeu să-i dea sănătate şi s-o învrednicească a se ruga neîncetat şi pentru noi, păcătoşii.
Pentru noi, păcătoşii, pentru luminarea minţii noastre, a basarabenilor, i-aş îndemna să se roage acum, în preajma anticipatelor, pe toţi călugării şi călugăritele de la toate mănăstirile pe unde am mers în pelerinaje. Poate doar aşa Dumnezeu în mila LUI va desprinde ochiul de veghe de pe aripile Îngerului şi ni-l va trimite ca să vedem altfel decât am văzut până acum şi să votăm cu demnitate.