Despre iad si vesnicia lui

0
2348
Despre iad şi veşnicia lui
Sfânta Scriptură are o mulţime de texte care exprimă veşnicia iadului, a pedepselor precum Matei 25,46 sau Marcu 9;44 sau Apocalipsa 4;11 sau Apocalipsa 20;10. Mântuitorul însuşi de câte ori a vorbit despre pedepsele păcătoşilor, a afirmat răspicat şi irevocabil veşnicia lor, în sensul „Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”(Matei 24;35). Temeiuri patristice:
Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că păcătoşii vor avea trupuri veşnice tocmai pentru a suferi osânda, ca să nu se mistuie niciodată.
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul argumentează veşnicia iadului în chip profund şi convingător: „… iar celor ce s-au folosit de raţiunea existenţei prin voinţă contrar firii le va da, după cuviinţă, în loc de veşnica existenţă bună, veşnica existenţă nefericită. Căci în aceştia nu mai găseşte loc buna existenţă, ca unii ce sunt într-o dispoziţie contrară ei şi de aceea nu vor mai avea după arătarea Celui căutat nici o mişcare prin care Cel căutat li se arată celor ce îl caută”. Veşnicia iadului a fost negată de unii din Biserica Primară, de unii protestanţi şi de neoprotestanţi. Concepţia aceasta care susţine că iadul se va sfârşi şi toţi şi toate se vor mântui, se vor restaura, se numeşte apokatastază. Ea a fost dezvoltată de Origen, dar condamnată oficial de Biserică la Sinodul V Ecumenic.
Apokatastaza este considerată posibilă azi de celebri telologi şi gânditori precum Hans von Balthasar, Nicolae Berdeaiev, Serghei Bulgkov, Vladimir Soloviov, Paul Evdochimov, etc.
Susţinătorii apokatastazei invocă argumentele următoare:
1. Dumnezeu fiind bun, bunătatea Lui este incomparabilă cu veşnicia iadului. În acest sens, Soloviov, Bulgacov, întemeindu-se pe textul „Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în răzvrătire ca pe toţi să-i miluiască” (Romani 11,32) trag concluzia că bunătatea lui Dumnezeu, fiind absolută depăşeşte şi copleşeşte orice răutate şi încăpăţânare umană şi diabolică. În acelaşi sens, Berdeaiev aduce şi argumentul că drepţii din rai nu vor putea fi fericiţi cu adevărat, cunoscând nefericirea celor din iad, dintre care pe unii cu siguranţă i-au cunoscut şi iubit foarte mult. Nefericirea acelora ar însemna nefericirea lor proprie; prin urmare, iadul ar trebui să aibă un sfârşit.
2. Dumnezeu fiind drept, nu poate să pedepsească cu veşnicia o vină şi o răutate care oricum au fost limitate şi chiar reduse la un timp scurt în raport cu veşnicia. Ar fi o disproporţie între faptă şi răsplată, o nedreptate.
3. Înţelepciuneaşi atotputernicia lui Dumnezeu nu permit veşnicia iadului, pentru că aceasta ar însemna zădărnicia, eşecul planului desăvârşit cu care a creat Dumnezeu existenţa.
Răspunsurile Bisericii la aceste argumente sunt următoarele:
1. Este adevărat că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4), dar oamenii păstrează veşnic, prin hotărârea eternă a lui Dumnezeu, libertatea de voinţă. Păcătoşii sunt aceea care s-au împotrivit definitiv împotriva lui Dumnezeu, au refuzat decis iubirea divină şi nu o vor accepta niciodată din mândrie. În acest sens putem înţelege că iubirea celor din rai are în vedere ceea ce are în vedere şi Dumnezeu: Libertatea tuturor este un dar definitiv al lui Dumnezeu, deci desfiinţarea iadului ar însemna desfiinţarea acestei libertăţi. Libertatea persoanelor nu va dispărea, nu va fi încălcată niciodată, pentru că numai libertatea înseamnă identitate şi personalitate, adică valoare. Obiectele nu au identitate pentru că nu au libertate. Libertatea, adică identitatea este singura dovadă că făpturile lui Dumnezeu sunt valori. Dumnezeu nu limitează în nici un fel libertatea omului pentru că dacă ar fi limitată câtu-şi de puţin nu ar mai fi reală. De aceea Dumnezeu nu vrea să o limiteze deloc, ea este preţuirea şi iubirea cea mai mare pe care o poate oferi Dumnezeu creaturilor. De aceea, indiferent cum ar fi folosită, dăinuirea eternă a libertăţii înseamnă libertatea valorilor create de Dumnezeu. Libertatea păcătoşilor, datorită veşiniciei iadului, nu exclude veşnica iubire a celor din rai. Dar a concepe că veşnicia iadului introduce nefericrea în rai este o înţelegere simplistă, care prezintă fericirea raiului, ca pe o condiţie istorică. Un răspuns viu şi convingător l-a dat Sfântul Siluan Athonitul: „Sufletul meu e rănit de iubirea Domnului şi se bucură de frumuseţea lui; Cum mi-aş mai putea aduce aminte de pământ?” Acelaşi răspuns îl dă şi experienţa personală de iubire a fiecăruia, chiar aici pe pământ.
2. Este adevărat că atât drepţii cât şi păcătoşii vor primi răsplată veşnică pentru faptele limitate. Totuşi, adepţii apokatastazei uită un lucru esenţial: faptele şi atitudinea morală, existenţială a fiecărui om în viaţa istorică nu sunt de fapt limitate; ele au o deschidere spre infinit, întru-cât, orice om îşi concretizeză fiinţa morală într-o atitudine definitivă, irevocabilă. Omul ajunge să acţioneze de la o anumită vârstă într-un mod decis, ca în faţa veşniciei, aşa încât, dacă ar mai avea o veşnicie libertate de acţiune morală, tot aşa ar acţiona. Această atitudine de voinţă morală decisă, cu deschidere spre absolut, îndreptăţeşte răsplata veşnică. Dumnezeu nu are nevoie de o încercare venşică a omului pentru a proba atitudinea morală definitivă a lui.
3. În privinţa faptului că, prin veşnicia iadului intră cantitativ în iad mulţi, cei mai mulţi, e adevărat că pare înţelegerii omeneşti o neîmplinire. Nu trebie însă să uităm că creatura, fiind creatură este limitată, mărginită, deficitară prin ea însăşi, şi prin urmare compatibilă cu defecţiunea. La înţelegerea că iadul ar însemna cumva o neputinţă sau un eşec al lui Dumnezeu, se poate răspunde printr-o realitate experimentată de fiecare dintre noi: iubirea căreia nu i se răspunde cu iubire nu este prin aceasta înjosită şi nu se poate spune că aceasta este un eşec. Dimpotrivă, abia faptul că răspunde refuzului cu o iubire veşnică îi revelează strălucirea orbitoare, forţa, suveranitatea şi triumful. Iubirea care răspunde iubirii nu se revelează toată, abia iubirea care răspunde reguzului cu iubire îşi arată adevărata, absoluta dimensiune. Iar în planul înalt şi absolut al perfecţiunii şi iubirii divine, mintea omenească nu trebuie neapărat să măsoare atributele divine cu măsurile ei omeneşti. Iubirea şi perfecţiunea divină nu pot totuşi fi pătrunse şi măsurate de om!
Misterul veşniciei iadului este misterul legăturii organice dintre iubire şi libertate.
Apokatastaza, apare nu numai ca eroare dogmatică sau morală. Ea pare să nege cel mai esenţial atribut al lui dumnezeu: libertatea. Fără îndoială că Dumnezeu este, în primul şi ultimul rând, iubire. Dar între iubire şi libertate este o legătură esenţială. Iubirea este iubire tocmai într-u cât rămâne fiinţail libertate, şi desigur invers.
Apokatastaza reprezintă un Dumnezeu panteist: mântuirea este văzută ca o necesitate absolută din partea lui Dumnezeu şi nu ca un act de libertate. Ea pare să nege atât libertaea Creatorului câr şi a creturii. Ea tratează oamenii ca pe nişte obiecte, creaturi cărora li se neagă libertatea reală a voinţei. Or, noi ştim că toată învăţătura biblică şi patristică luptă tocmai pentru afirmarea celei mai preţioase şi scumpe valori a omului: libertatea.
Iadul este refuzul veşnic al iubirii lui Dumnezeu, pentru că în forma lui finală refuzul devine neputinţa de a iubi. Neputinţa nu e altceva decât absolutizarea, definitivarea, încremenirea refuzului, promovat consecvent şi definitiv.
Apokatastaza apare ca o predestinaţie, condamnare le fericire, fericire obligatorie. Ea se înfăţişează ca un panteism, poate ultima, cea mai rafinată şi subtilă expresie a panteismului. Poate că esenţa creştinismului constă anume în refuzul apokataxtazei. Poate tocmai prin aceasta se deosebeşte creştinismul de toate celelalte religii şi credinţe. Probabil că toate ar putea-o accepta şi numai pentru creştinism ar însemna denaturarea lui esnţială.
Nu mai vorbim de faptul că apokatastaza pare să relativizeze până la inutilitate Întruparea şi Răscumpărarea Mântuitorului, că este respinsă categoric de toată Sfânta Scriptură şi, covârşitor de Sfânta Tradiţie, că a fost condamnată oficial de Biserică şi mai ales că promovează inevitabil relativizarea morală în istorie, până acolo încât putem răsturna celebra formulă a lui Dostoievskii: „Dacă dumnezeu nu există totul e permis” cu formula „Dacă apokatastaza există, totul e permis!”.
Misterul şi posibilitatea iadului veşnic ţin nu numai de posibilitatea umană de adecizie întru eternitate, ci chiar de necesitatea valorii eterne a oricărei decizii umane. Posibilitatea veşniciei iadului poate fi argumentată şi de faptul că în realitate fiecare persoană experimentează foarte viu că e posibil să te rupi total de Hristos, de Dumnezeu încă în această viaţă. Dacă suntem sinceri recunoaştem că am simţit această posibilitate cutremurătoare, datorită învârtoşării, insensibilităţii şi răutăţii noastre. Şi, aceeaşi persoană experimentează şi faptul că este suficient să păstrezi o cât de mică simţire şi credinţă faţă de Dumnezeu ca să poţi fi salvat, că Dumnezeu nu va rupe niciodată această infirmă, minimă legătură ce ai păstrat-o cu El, ci o va întări întru veşnicie. Cu alte cuvinte, că nu vor intra în iad decât cei care s-au decis ireversibil. Oricând facem o faptă rea, fiecare avem prilejul să simţim cum ne întunecăm, ne pierdem, ne prăbuşim spre nefiinţă şi nimeni nu ne poate opri, dacă noi nici măcar nu dorim şi nu strigăm; iar atunci când facem o faprtă bună simţim cum câştigăm, cum primim viaţă şi ne înveşnicim.
Fără îndoială că pe pământ nimeni nu poate vorbi creştineşte de „iadul pentru ceilalţi”, ci numai de „iadul pentru mine”. Şi cine poate vorbi de „iadul pentru mine”? A nădăjdui în Dumnezeu este totuna cu a crede în Dumnezeu. Ca şi iubirea şi libertatea, iadul nu se dezbate teoretic, pentru că nu are nici un aspect teoretic, ci e exclusiv o problemă concretă, de viaţă şi de moarte. Fără să încalce vre-odată libertatea cuiva, căci iubirea dăruieşte libertatea, Dumnezeu rămâne iubirea smerită şi atotbiruitoare, care va fi „totul în toate”.
Faptul că putem nădăjdui oricând în iubirea lui Dumnezeu, că totul depinde de iubirea şi nădejdea noastră a fost exprimat extraordinar de un bătrând athonit astfel:
– Dar spune-mi, oare şi atunci când te va trimite dumnezeu în iad, tot acelaşi gând vei avea?
– O, pe mine să mă trimită Dumnezeu în iad? Nu ştii că am două braţe minunate şi cu acestea mă voi apuca de El cu o îmbrăţişare de nedezlegat? Un braţ îmi este semrenia iar celălalt dragostea nefăţarnică faţă de Dumnezeu. Şi cu aceste braţe aşa mă voi apuca de tare de Dumnezeu, încât oriunde m-ar fi trimis, acolo şi pe El l-aş fi tras cu mine. Căci aş vrea să fiu afară din cer cu Dumnezeu, decât să fiu în cer fără de El.
Aşadar, în concluzii, iadul înseamnă:
1. Îndepărtarea de Dumnezeu şi lipsa comuniunii cu El, adică cu vaţa lumina şi bucuria supremă
2. Lipsa comuniunii cu orice persoană pozitivă
3. Conveţuirea cu duhurile rele şi lumea lor
4. Mustrările de conştiinţă, veşnice şi incomparabile;
5. Lipsa oricărei lumini, adică a oricărui sens pozitiv, şi a oricărei spenranţe;
6. Chinuri, suferinţe nesfârşite şi insuportabile, concrete, exprimate în Noul Testament prin: „focul gheenei”, „Plângerea şi scrâşnirea dinţilor”, „viermele cel neadormit”.
Preot George Remete „Dogmatica”