Cerul si pamantul nou. Viaţa veşnica

0
1985
Cerul şi pământul nou. Viaţa veşnică
Dumnezeu a creat lumea cu intenţia etern-iubitoare de a o duce la desăvârşire. Prin urmare, ea este menită să se transfigureze până la plenitudinea existenţială în care Dumnezeu să fie totul în toate (I Corinteni 15, 28). Sfârşitul lumii, încheerea modului de existenţă istorică a lumii se impune logic şi datorită faptului că lumea materială, având un început, va trebui să cunoască şi un sfârşit, într-o formă oarecare.
Sfârşitul lumii nu înseamnă nimicirea lui cu desăvârşire, dispariţia ei, pentru că ştim, conform creaţiei, că toate au ieşit din mâna lui Dumnezeu „bune foarte”. Nimicirea ar însemna zădărnicirea sau eşecul planului creaţional al lui Dumnezeu. Sfârşitul lumii va fi de fapt o transformare masivă, existenţială, o preschimbare a lumii. În acest sens, există numeroase argumente biblice.
Temeiuri biblice:
„…Tu Doamne ai întemeiat pământul şi lucrul mâinilor tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar tu vei rămâne. Toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt le vei înfăşura şi le vei schimba iar Tu acelaşi eşti… (Psalmul 101)”
„Căci chipul acestei lumi va trece” (I Corinteni 7;31)
„Atunci cerurile vro pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde cu totul” (II Petru 3; 13);
Preschimbarea lumii nu înseamnă distrugerea ci înnoirea, precum rezultă de la Romani 8;21: „că şi făptura însăşi se va slobozi din robia stricăciunii, spre libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”.
Întemeiaţi pe datele scripturistice, putem spune că pământul şi lumea înnoite şi transfigurate, vor avea următoarele calităţi:
– Lumea reânnoită va fi desăvârşită şi incoruptibilă, cuprinzând valori şi frumuseţi neconcepute în viaţa istorică, conform I Corinteni 2,9;
– Dintr-o lume exterioară omului, ea va deveni şi o lume interioară, constituindu-se şi în conţinut sufletesc, pentru locuitorii ei;
– Frumuseţea şi strălucirea ei va fi identică cu a persoanelor din ea şi invers. Practic mediul se va armoniza desăvârşit cu locuitorii, devenind o unitate organică;
– În lumea transfigurată va locui dreptatea, adică va străluci iubirea, armonia şi pacea lui Dumnezeu „care covârşeşte toată mintea”, Dumnezeu fiind „totul în toate” (I Corinteni 15, 28);
Fericirea veşnică a celor drepţi
Spre deosebire de fericirea şi nefericirea sufletelor după judecata particulară, cele după Judecata Universală se vor deosebi atât intensiv cât şi extensiv.
Extensiv, se vor deosebi prin faptul că sufletele vor recepta şi trăi fericirea şi nefericirea împreună cu trupul, în întregimea persoanei.
Intensiv, se vor deosebi prin faptul că sufletele vor resimţi şi trăi fericirea şi nefericirea cu sentimentul şi intensitatea veşniciei. Dacă după Judecata particulară trăirea fericirii sau nefericirii era relativă, provizorie, pentru că sufletul mai aştepta încă desfăşurarea istoriei şi mai ales sentinţa Judecăţii universale, deic mai putea aştepta şi schimbări, acum după Judecata universală simţirea şi trăirea lor vor avea conştiinţa şi dimensiunea absolultului, a veşniciei.
Temeiuri biblice:
„În casa Tatăului meu multe lăcaşuri sunt” (Ioan 14;2)
„Fiecare va primi plata după lucrul său” (II Corinteni 5;10)
Temeiuri patristice:
Sfântul Grigorie de Nissa spune: „Nici bunătăţile promise, nici viaţa de durere a celor păcătoşi nu este egală cu vreo suferinţă care întristează aici”.
Sfântul Ioan Damaschin zice: „după înviere… va fi mai degrabă o singură zi, continuă, când Soarele dreptăţii va străluci lumina peste cei drepţi”
Dar fericirea veşnică nu trebuie înţeleasă static, ca o odihnă, ca o mulţumire cu ceea ce a realizat şi primit omul până atunci. Esenţa iubirii, a libertăţii şi a fericirii este viaţa activă, simţirea vie. Fericirea constă în trăirea fericirii dar şi în continuă sete după ea, în necesitatea însetării după mai multă iubire şi mai multă fericire. Întrucât iubirea şi fericirea veşnică sunt Dumnezeu, iar Dumnezeu este etern comunicabil prin energiile necreate dar şi etern incomunicabil în esenţa sa, rezultă firesc că fericirea veşnică va fi o eternă împărtăşire ascendentă din energiile necreate. Acest urcuş spiritual neîncetat în Dumnezeu este dezvoltat îndeosebi de către Sfântul Grigorie de Nissa, care l-a numit „epectază” (epektasis).
Pr. George Remete „Dogmatica Ortodoxă”