Calvarul inocentilor

0
573
Calvarul inocenţilor
După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, a avut consecinţe tragice pentru populaţia românească din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea la URSS, la 28 iunie 1940, a acestor provincii româneşti a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii ’40-’50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi. Deportarea din 12-13 iunie 1941 – 29.839 de persoane
Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate („membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 „capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale.
Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1.315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9.954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6.195), Kzîl-Orda (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941. Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzîl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor ’40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan.
Deportarea din 6-7 iulie 1949 – 35.796 persoane
Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operaţiune denumită conspirativ „IUG”/”Sud”) s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie”, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02:00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20:00. Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din RSS Moldova. Au fost mobilizate 4.069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern al celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1.573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul).
În fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7.620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor „deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.
Deportarea de la 1 aprilie 1951 – 2.617 persoane
Operaţiunea s-a numit conspirativ „SEVER”/”Nord” şi a fost pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5.917 persoane”. Acţiunea a început la ora 04:00 şi s-a încheiat la ora 20:00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (regiunea Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii).
La această operaţiune au participat 546 de „lucrători operativi” ai Securităţii, 1.127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din RSS Moldovenească. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave.
Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviştii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei şi Belarusiei erau în număr de 7.449 deportaţi în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk şi Irkutsk din Siberia.
Am cunoscut mai mulţi români basarabeni deportaţi în iulie 1949 şi aprilie 1951 în Siberia şi Kazahstan pe motiv de apartenenţă la secta religioasă „Martorii lui Iehova”, care astăzi locuiesc compact în localităţi din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, şi apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bişkek. Aceştia mi-au relatat că, în anii ’60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis şi au fost obligaţi să semneze documente că nu au pretenţii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportaţi. De notat că aceste comunităţi (persoanele în vârstă), prin religie şi-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile şi tradiţiile populare.
Deportările nu s-au oprit în 1951
La 6 octombrie 1952, secretarul general al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu „rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte „elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operaţiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951. Potrivit lui Brejnev, „în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3.117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2.382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii”. Nu-i dau linişte lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: „…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti – 1.700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inochentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1.100 de persoane”.
Deşi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect „strict secret” de Hotărâre a preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inochentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5.917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.
Recrutările forţate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică. Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune Sovietică mii de persoane.
Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus „recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului i s-au cerut „recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti”. Rezultatul – până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca 56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de basarabeni au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice.
Operaţiunea „Desţelenirea”
Trimiterile la lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului au fost demarate de Nikita Hruşciov în 1956. Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulţi români basarabeni care în anii ’50-’60 au fost aduşi la „lucrările epocale ale regimului Hruşciov” de desţelenire a stepelor din nordul Kazahstanului şi transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai şi Pavlodar – peste 3.000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola şi Aktubinsk – peste 2.000 de persoane în fiecare). Aceştia povestesc cât de căutaţi erau ţăranii, mecanizatorii şi tractoriştii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chişinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori şi tractorişti moldoveni. Condiţiile în care erau primiţi aceştia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ” eram lăsaţi direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanţă de localităţi. Alţii, mai norocoşi, erau cazaţi în aşa-zise cămine, unde condiţiile sanitare lipseau. Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli şi frig… au fost vremuri grele”, povesteşte Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a moldovenilor la Desţelenit era trimiterea prin „detaşamentele de komsomolişti”, entuziaşti de 17-18 ani, care erau îndemnaţi să contribuie la „ridicarea agriculturii şi ţării sovietice”. În cei 15 ani cât a durat campania de desţelenire a lui Hruşciov, în Kazahstan au fost trimişi cca 1,5 milioane de persoane din întreg URSS-ul.