Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh în tradiţiile populare

0
343
Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh în tradiţiile populare
În a cincizecea zi de la Înviere, Duhul Sfânt S-a pogorât peste sfinţii apostoli, ca ei să poată „rosti cuvântul Adevărului” în toată lumea: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi fără de veste s-a făcut în cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte, 2, 1 – 4) Abia după pogorârea Sfântului Duh ucenicii Domnului au devenit cu adevărat apostoli, primind darul limbilor, cunoaşterea Adevărului şi puterea de a face minuni, cu scopul de a întări credinţa în sufletele credincioşilor şi de a-i întoarce spre Dumnezeu pe cei fără credinţă.
O importantă sărbătoare creştină
În aceeaşi zi, strămoşii noştri au sărbătorit, în vremuri străvechi, Rusaliile, în cinstea ielelor, zâne teribile care îi paralizează pe cei care nu le respectă ziua, provoacă vârtejuri de vânt periculoase care ridică acoperişurile caselor, iau vitele şi chiar oamenii. Ca să se ferească de rusalii, oamenii ştiau din bătrâni că trebuie să poarte pelin, usturoi sau leuştean la brâu, sau să le pună la ferestre, la uşi şi la icoane. De când sunt creştini, oamenii păstrează, ca fiind bune de leac, şi frunzele de nuc sfinţite la biserică în ziua de Rusalii: le pun la icoane, să sfinţească casa, sau între haine, ca să le ferească de molii. Iar bătrânele culeg acum majoritatea plantelor medicinale, căci se spune că numai până la Sânziene au puteri tămăduitoare.
De ce s-au suprapus Pogorârea Sfântului Duh şi Rusaliile este mai greu de spus. Poate că Biserica a vrut să sfinţească o sărbătoare păgână, poate şi pentru că Sfântul Duh S-a pogorât sub forma unui vuiet şi a unei mişcări a aerului şi oamenii au asemănat vântul ielelor cu suflarea Duhului Sfânt.
Căluşarii
Tot din bătrâni ştiu oamenii că cel mai eficient mijloc de apărare împotriva ielelor sunt căluşarii. Cetele de căluşari mai colindă şi astăzi înainte şi după Rusalii, odinioară în toată ţara, acum mai ales în Oltenia, pentru că sunt un adevărat spectacol. Între şase şi paisprezece tineri necăsătoriţi se adună în secret, conduşi de un vătaf, jură credinţă cetei, îşi împart rolurile, îşi pregătesc recuzita: măştile, paloşul, steagul cetei, beţele. Steagul, împodobit cu panglici şi la vârf neapărat cu o batistă legată cu pelin şi usturoi, ca să îi apere pe jucători de rusalii, este încredinţat stegarului, care îl păzeşte ca pe ochii din cap; se spune că dacă cineva fură usturoi din steag, căluşarii pot fi atacaţi de iele.
Îmbrăcaţi frumos, împodobiţi cu panglici şi clopoţei, cu bete tricolore încrucişate peste piept, căluşarii cutreieră satele şi oraşele, cântând şi jucând, şi în tot acest timp nu dorm decât sub acoperişul bisericilor, la loc sfinţit, altfel i-ar chinui rusaliile. Se credea că îi pot vindeca pe cei „pociţi de zâne”, adică pe cei paralizaţi, jucând peste ei.
Un jucător mai ciudat e Mutul, care tace tot timpul cât durează jocul şi, îmbrăcat urât, cu mască pe faţă, îi maimuţăreşte pe ceilalţi căluşari, face glume proaste, îi necăjeşte pe privitori. Şeful lor, Vătaful, le dă comenzile de joc. Fiecare căluşar poartă o bâtă, cu ajutorul căruia face salturile specifice dansurilor, care le-au adus o faimă atât de mare. E o cinste mare să fii luat la joc de căluşari, fie că eşti fată de măritat, fie că eşti copil. Aşa vei avea noroc tot anul.
Ceata se desface în marţea de după Rusalii, într-un loc ascuns de ochii lumii, departe de sat. După un ultim dans, căluşarii îşi rup şi îngroapă steagul. Aşa se încheie povestea căluşarilor, ca să învie în anul următor, din dragostea încă nesecată pentru tradiţiile din bătrâni.
Ana Pascu