Preoţii refugiaţi din Basarabia: destine de martiri

0
869
Preoţii refugiaţi din Basarabia: destine de martiri
Ziua de 28 iunie 1940 a rămas în istoria Basarabiei drept una cumplită, de răscruce, în care au fost schingiuite şi desfiinţate zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi.
Patruzeci şi opt de ore în care trebuia să te salvezi. Cele patruzeci şi opt de ore au modificat soarta noastră. Prin cea de-a doua notă ultimativă a ministrului sovietic de externe, în patru zile, începand cu orele 14.00, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile armatei roşii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe orasul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. În 48 de ore, teritorii importante erau sub controlul sovieticilor. Cele 48 de ore de calvar au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere, despărţiri. Printre cei care au fost maltrataţi şi supuşi la umilinţe au fost şi sute de preoţi.
Arhimandritul Felix Dubceac, originar din comuna Voloave, judeţul Soroca, refugiat de la mănăstirea Rudi şi adăpostit la mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia, apoi stabilit în Detroit, SUA, viaţa lui incluzând 50 de ani de slujire preoţească, consemnează: „În a doua înrobire a Basarabiei, Stalin a dat ordin să fie deportaţi preoţii din sate, iar mănăstirile să fie prefăcute în colhozuri şi şcoli komsomoliste. Toate icoanele şi cărţile din bibliotecile mănăstirilor să fie arse. Limba şi alfabetul slavon să fie în toate şcolile primare, secundare şi universitare. Iar Visarion Puiu, cel dintâi episcop de Hotin şi Bălţi, apoi Mitropolit al Bucovinei, a trebuit să părăsească ţara ca să nu fie omorât de ocupanţii bolşevici. Acest mare ierarh al Bisericii noastre, un mare sprijinitor al săracilor şi studenţilor români, a suferit sărăcia forţată a exilului în Germania şi Franţa, departe de George Enescu şi Constantin Brancuşi, dar, mai însingurat şi mai sărac decat cei doi compatrioţi ai săi, avut-a loc într-un cimitir din afara Parisului” („Evocări şi mărturisiri din urmarea lui Hristos”, Detroit, 1994).
La fel de evocatoare sunt declaraţiile făcute chiar de preoţii refugiaţi în ziua de 28 iunie 1940. Iată declaraţia 00222, ce apartine preotului Gheorghe Geamatan, refugiat din parohia Elisaveta, judetul Bălţi: „Pe 28 iunie, pe când mă pregăteam să plec la slujbă, pe la orele 17.00 am văzut pe strada Bălţi-Soroca tancuri ruseşti şi, la aproximativ o oră, la vreo sută de avioane ruseşti au împânzit cerul deasupra Bălţilor şi satului. M-am întors acasă şi, luându-mi familia, am pornit pe jos spre Ştefăneşti. Când am părăsit satul, oamenii plângeau că ruşii îi ocupa. M-au oprit să-mi facă percheziţie, deşi enoriaşii mei s-au opus. Oricum, am părăsit parohia fără hrană, fără cai, fără a-mi lua ceva bani.”
Declaraţia 00253 aparţine preotului Teodor Armaşu din parohia Gălăteni, judeţul Hotin: „M-am refugiat pe 28 iunie 1940, prima zi de evacuare, părăsind parohia pe la orele patru după masă, când enoriaşii m-au informat că trupele sovietice au trecut Nistrul la Neverotoveni. Nu am avut nici-un transport, trăsurile şi caii din comună au fost sechestraţi de autorităţile bolşevice. Nu a mai circulat nici-un tren începând cu ora trei în noaptea de 28 iunie, astfel am fost nevoit să apuc pe un drum la întâmplare. Trăiam clipe de panică şi disperare. Am plecat pe jos cu ceva bagaje în mână. Dar, fiind suferind şi auzind huruitul tancurilor comuniste, care era asurzitor, am lăsat şi acel bagaj, bucuros că pot scăpa cu zile şi trece peste Prut. În aceeaşi zi, seara, am ajuns la Lipnic, unde în gară era un tren militar de evacuare… Astfel, pe 29 iunie 1940, la orele trei dupa masă, am ajuns la Iaşi. Soţia, împreună cu copilul de 7 ani, rămânând în Basarabia încă mult timp…”
Preotul Serafim Chicu, refugiat din parohia Sineşti, judeţul Bălţi, declara: „În zilele de 30 iunie, 1 şi 2 iulie 1940 am văzut şi am simţit o atitudine făţişă antiromânească, pe drumuri, la fiece pas. S-au grupat bande care săvârşeau omoruri şi jafuri, bolşevicii prezidau toate adunările cu caracter antiromânesc” (declaraţia 00159).
Părintele Sergiu Sofronie, paroh în comuna Dumitreşti, judeţul Soroca, face următoarea mărturisire: „Sâmbătă – dimineaţa am oficiat slujba în curtea bisericii din Dumitreşti. În timp ce oficiam, avioanele ruseşti brăzdau cerul cu zgomotul lor asurzitor. Am stat la masă cu enoriaşii mei, le-am dat ultimele sfaturi în calitatea mea de preot. Lumea s-a cuprins de cea mai mare durere şi mâhnire. Am venit acasă şi mi-am împachetat parţial câteva lucruri, mobila am dat-o locuitorilor din sat, iar casa am lăsat-o la voia întâmplării… Arhiva am predat-o unui om de încredere. În zorii zilei, plângând ca un copil, am pornit pe jos spre Bălţi. Tot ce auzeam erau huiduielile ruşilor despre români… Drumul până la gara Bălţi a fost umilitor, eram percheziţionat şi interogat, mai nu m-au arestat. În gară am ajuns duminică, 30 iunie, pe 2 iulie am ajuns la Ungheni, iarăşi interogatoriu, percheziţii şi lovituri. Pe 3 iulie 1940 am trecut Prutul flămând, dezbrăcat, dar calvarul rămăsese deja în urmă” (declaraţia 00220).
Şirul acestor mărturii de-a dreptul cutremurătoare poate fi continuat. Am zeci de documente ce atestă tragedia din 28 iunie 1940. Mulţumesc istoricului care mi le-a pus la dispoziţie!
Cei care au rămas să slujească Sfântul Altar în bisericile din Basarabia au fost torturaţi şi deportaţi, prigoniţi de regimul sovietic. Preotul Alexandru Baltaga din Călăraşi, judeţul Lăpuşna, a rămas acasă. Născut la 1861 în comuna Lozova, după absolvirea seminarului este numit paroh al Bisericii din Călăraşi, unde a slujit până în 28 iunie 1940. A fost un model al preoţimii basarabene. A votat Unirea de la 1918, a fost decorat atât de Biserica Ortodoxa Rusă, cât şi de Biserica Ortodoxă Română. Rămas pe 28 iunie 1940 în Basarabia, este arestat în timp ce oficia Sfânta Liturghie. Este purtat prin închisorile NKVD-iste, apoi deportat în Tataria, unde moare pe 3 august 1941. Astfel şi-a încheiat viaţa martirică Alexandru Baltaga, la vârsta de 80 de ani.
Istoria naţională e ştiinţa cea mai temeinică pentru întărirea conştiinţei de neam, e cea mai în măsură de a lega şi mai mult solidaritatea dintre azi şi ieri, dintre trecut şi prezent, de a adânci în sufletele noastre cultul strămoşilor, pe care se sprijină tăria şi măreţia unei patrii, atenţiona Eugen Lovinescu.
Pentru martirii celor 48 de ore, pentru 28 iunie 1940, ca să nu se mai repete, aprindeţi o lumânare întru întărirea conştiinţei de neam …
Antonina Sârbu
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/