Poveşti adevărate Lume, soro, lume: Plâgi, sărmane suflet, suspină, biată inimă…

0
1154
Poveşti adevărate
Lume, soro, lume: Plâgi, sărmane suflet, suspină, biată inimă…
 

Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiaşi într-un sat din fostul judeţ Bălţi. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălţi. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Şi pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inşi. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură şi apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalţi au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri îşi împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche”: „Acum e rândul tău.” Timpul trecea încet. În sfârşit, derbedeii le-au lăsat în pace şi, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitaţi tot ce s-a întâmplat acum. Din aşa ceva n-o să muriţi. Dar dacă suflaţi măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viaţa voastră!”. De frică şi de ruşine, fetele au jurat că nu va şti nici pământul de acel accident. Şi s-au ţinut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neştiind ce să facă. (Consoartele de suferinţă nu ştiau nimic şi nici până astăzi nu ştiu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit şi a hotărât să meargă în clasa a IX la şcoala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuţă de felul ei, deşi era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor şi ceasul naşterii se apropia. Livia avea cunoştinţă ce înseamnă naşterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două naşteri ale mamei sale asistate acasă de moaşa satului. Aşa că acum fata îşi pregătise nişte cearşafuri vechi, elastic pentru legatul buricului şi o sticluţă de ţuică. Le puse pe toate în geanta ei de şcoală şi îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinţi.
Era anul 1979, sfârşit de octombrie. Livia a ieşit din casă cu noaptea în cap. S-a furişat pe o hudicioară lăturalnică şi, ieşind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopţii, la lumina stelelor, a născut un băieţel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea şi fără nicio remuşcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiş, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghiţituri de ţuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea ştiut, s-a spălat binişor, s-a odihnit puţin şi, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălţi, iar de acolo la părinţi, unde a stat câteva zile. Nebănuită şi nedescoperită de nimeni, a terminat şcoala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălţi.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineaţă de sfârşit de octombrie, micuţul a fost găsit de nişte trecători şi dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuţul şi părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băieţelul e absolut sănătos şi se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctoriţa suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar îşi dorea foarte mult să crească şi ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boţ cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!”. Era o minune de copil. Creştea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băieţel dolofan şi drăgălaş. Nu vă închipuiţi ce sentimente de bucurie şi emoţie aveam atunci când îl luam în braţe, când îl strângeam la piept. Aşteptam cu şi mai mari emoţii acordul autorităţilor pentru înfiere. După două luni, băieţelul se făcu şi mai drăgălaş, iar miliţia nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Aşa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soţul, am botezat micuţul şi i-am pus numele Tudorel.”
Fiind la facultate, Tudorel nimereşte în puşcărie
Înconjurat de dragoste şi afecţiune, Tudorel creştea ager la minte şi cu ascultare de părinţi. Cuminţel şi drăgălaş s-a dovedit a fi şi la şcoală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu menţiune. Uite aşa, fericită şi împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora şi pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieşise pe terenul de joacă din curte şi se afla în centrul atenţiei copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce eşti, hai nu te mai umfla aşa de tare în pene!”. Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenţie acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat şi l-a sărutat cum făcea şi alte dăţi şi a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-şi aleagă cuvintele atunci când vorbeşte cu copiii.
Dar azi aşa, mâine tot aşa. Până când, pe la sfârşitul anului şcolar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinţi (ora de clasă era dedicată părinţilor). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta şi cu tat-tu, dacă ei nu-s părinţii tăi? Ce crezi că eu nu ştiu că te-au găsit în frunze!”. Aceste vorbe asemeni tăişului unui cuţit l-au spintecat din creştet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproşat părinţilor c-o ciudă copilărească: „De ce m-aţi minţit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-aţi spus adevărul până acum?…” Din ziua aceea comportamentul şi atitudinea lui faţă de părinţi s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinţilor a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei şi al comuniunii, ci ca un loc al însingurării şi înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu nişte huligani şi, după mai multe furturi de proporţii, a nimerit în puşcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viaţă.
Mama adevărată vrea să-şi cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste” pe care o poartă-n suflet de trei decenii şi că după sărbătorile de Paşte, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Şi iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor”. Apoi oftă din adânc, faţa îi deveni galbenă ca de ceară şi continuă ca luată de friguri: „Eu sunt… mama… acelui copil. Am fost fără minte atunci şi am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înţeles ce am făcut. Şi de atunci sufletu-mi plânge şi inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viaţa de familie şi nici copii nu am mai putut naşte. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinţei şi a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viaţă şi să-i cer din suflet iertare…”
Şi înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înşiruit povestea ei amară şi m-a rugat să-i comunic adresa părinţilor adoptivi. Ceea ce am şi făcut. Ne-am despărţit în speranţa că ne vom mai întâlni…

jurnal.md