Pogorârea Duhului Sfânt – înnoirea omului şi a întregului Univers

0
1191
Pogorârea Duhului Sfânt – înnoirea omului şi a întregului Univers
În orice vreme, în orice loc şi în toate culturile, omul a simţit un imbold de a cunoaşte şi de a transforma lumea şi viaţa. Prin operele de artă, prin reflecţia filosofică, prin tehnologie, omul şi-a exprimat în diverse forme raporturile sale cu lumea şi cu semenii. Prin toate acestea se vădesc deodată locul şi rolul lui privilegiat în lume. Doar omul poate face descoperiri cu privire la lume, doar el reflectează pe marginea temeiurilor ei, doar el o foloseşte drept sursă artistică, doar el poate dispune de lucrurile ei, pentru a aduce lumea într-o conformitate tot mai mare cu dorinţele sale. De aceea, viaţa omului în lume poate fi privită ca o mişcare neîncetată prin spaţiul şi timpul ei şi o lucrare continuă a materiei din ea.
În multe privinţe, acest drum al omului prin viaţă, dar şi cel al omenirii prin istorie par a înainta înspre o cunoaştere tot mai cuprinzătoare a Universului, înspre o lume tot mai bună, tot mai solidară. Totuşi, cu toată strădania lui de a făuri o lume mai bună şi mai luminoasă, omul nu reuşeşte să depăşească contingenţele ei. Lucrurile create şi strădaniile lui de a le folosi nu-l pot trece dincolo de spaţiul şi timpul acestei lumi şi nu-l pot feri de mecanismele materiei, care se sfârşesc în moarte. Schimbarea acestor contingenţe, transfigurarea spaţiului, a timpului şi a materiei lumii, înnoirea vieţii omului şi împlinirea dorinţei lui de mai bine se pogoară din cer, ca dar al iubirii lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul şi pentru toţi cei ce-L iubesc pe El.
Viaţa omului în materia, spaţiul şi timpul lumii
În ultimul secol, astrofizica a împins marginile Universului vizibil până la distanţe greu de imaginat. Înţelegerea proprietăţilor materiei şi diversitatea de elemente existente în ambientul terestru au permis construcţia unor dispozitive complexe de investigaţie a structurii materiei până în cele mai mărunte structuri ale ei, dar şi foarte departe, în zone ascunse din imensitatea Universului. Matematicienii şi fizicienii au înaintat atât de mult în investigaţiile privind lumea sensibilă încât încercă astăzi, prin teorii tot mai cuprinzătoare, chiar descrierea alcătuirii spaţiului şi a timpului.
În acest fel, cunoaştera poate fi privită drept o mişcare a omului prin spaţiul lumii, în timpul vieţii, către o tot mai cuprinzătoare cunoaştere a ei. Lucrarea lui vizează o tot mai largă şi mai diversificată combinare a lucrurilor şi a puterilor materiei, încât prin opere care exprimă intenţiile sale, omul creează situaţii şi condiţii noi de viaţă, punctând timpul lumii.
Mişcându-se în viaţă prin spaţiul lumii şi lucrând materia ei, omul caută să crească în înţelegerea lumii şi a propriului mister. Chiar ştiinţa furnizează adesea unele argumente pentru a considera că lumea progresează. De exemplu, lumea medicală are tot mai multe şi mai bune soluţii de tratament pentru un număr tot mai mare de afecţiuni, inginerii au tot mai bune şi mai eficiente soluţii pentru construcţii complexe, omul de rând are acces tot mai facil la un număr tot mai mare de dispozitive care îi fac viaţa mai uşoară.
Omul – laborator al Creaţiei
Antropologia creştină subliniază faptul că omul are în lume un loc şi un rol privilegiat în lumea creată. Având trup sensibil, asemănător vieţuitoarelor din lume, şi suflet inteligibil, asemănător îngerilor, dar mai ales fiind cel care poartă în el chipul lui Dumnezeu, omul este o fiinţă înţelegătoare, conştientă de sine şi capabilă să înţeleagă lumea şi să manifeste iubire faţă de semeni şi de Dumnezeu. Prin toate acestea, omul se distinge de celelalte vieţuitoare. Dar el se deosebeşte şi de lucrurile lumii create, dovedind că poate folosi resursele şi puterile ei în opere ce reflectă intenţiile lui creatoare. În căutările ştiinţelor sau în reflecţia filosofică, în arte sau în istorie, se dovedeşte într-un fel că lumea este pentru om.
Antropologia patristică vede în această neobosită epopee de cunoaştere, în lucrarea inginerească, în arte şi în filosofie, în strădania de a făuri o lume mai bună, mai sigură şi mai confortabilă, în fiecare în parte şi în toate la un loc, dorinţa omului pentru binele suprem. Omul tinde spre rai. În orice lucru frumos, în orice strădanie de mai bine, în orice efort pentru instaurarea dreptăţii, teologia descifrează că omul este zidit pentru comuniunea cu Dumnezeu, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă. Tot aşa, şi în putinţa omului de a descoperi înţelesurile lucrurilor sensibile, în capacitatea de a făuri opere, dar şi în posibilitatea de a alege întrebuinţarea lor, teologia vede chipul Lui în el. Locul şi rolul privilegiat al omului în creaţie vin de pe urma faptului că el are întipărit chipul lui Dumnezeu. „Braţele omului sunt mai largi decât dimensiunile creaţiei. El e mai cuprinzător decât toată creaţia neînsufleţită, ajungând până la Dumnezeu şi mijlocind între creaţie şi Dumnezeu. Omul e chemat nu numai să umanizeze creaţia făcând-o cosmos, actualizând întreaga ei frumuseţe virtuală, ci să mijlocească îndumnezeirea ei, întrucât o uneşte intim cu sine”1.
Pe de o parte, omul are un rol unificator în creaţie, pentru că, potrivit părintelui Stăniloae, el „are părţi comune cu toată creaţia şi toate contribuie la susţinerea lui biologică şi la îmbogăţirea lui spirituală”, pentru că „e înrudit cu ea”. Pe de altă parte, însă, omul are acest rol unificator în Creaţie, „pentru că se uneşte cu Duhul dumnezeiesc, Care le cuprinde pe toate şi Care dă omului înţelegerea tuturor”. „În baza putinţei de unire a tuturor prin spiritul său”, afirmă părintele Stăniloae, omul este „laboratorul în care toate sunt adaptate şi articulate în spiritul său şi, prin el, în Dumnezeu”2.
Depăşirea contingenţelor lumii create
De aceea, dincolo de toate realizările omului, dincolo de ceea ce poate oferi ştiinţa sau artele, există un dor care, cu toate aceste daruri, rămâne neîmplinit: dorul după binele suprem care cuprinde în el şi pe semeni. De fapt, cum remarcă părintele Stăniloae, prin toate experienţele vieţii, omul este mânat tot mai mult de dorul după Dumnezeu, dor sădit în om chiar de Dumnezeu. Acest dor este împletit chiar cu raţiunea omului, încât se vădeşte ca fiind ascuns sau legat de tot ceea ce este frumos, raţional, armonios în Creaţie. „Nu e raţiune adevărată fără acest dor după bunul suprem, sau fără năzuinţa spre el, nici dor statornic fără raţiunea care se străduieşte să cunoască pe Cel dorit şi modurile în care se poate ajunge la El. Însuşi dorul este o conştiinţă a realităţii lui Dumnezeu”3.
Prin descoperirile ştiinţelor, lumea şi-a dezvăluit frumuseţea şi înţelesurile înălţătoare ascunse în ea. Prin inginerie, materia a primit diverse întrebuinţări, de cele mai multe ori în slujba vieţii şi a semenilor. Prin artă, frumuseţilor ei i-au fost adăugate cele izvorâte din inima omului. În toate se arată că Dumnezeu a lăsat şi în spaţiul lumii, şi în timpul vieţii, şi în putinţa mişcării noastre în ele, posibilităţi de creştere, de spiritualizare, către ceva mai înalt.
Dar această dorinţă de a depăşi lumea se arată şi altfel. Pentru că, deodată cu numeroasele semne de progres material sau tehnologic, există şi numeroase situaţii sociale, economice şi morale care vădesc neputinţa şi neîmplinirea vieţii omului şi a lumii contemporane. Încă din secolul al XIX-lea, reflecţia filosofică, în special cea din spaţiul german, s-a orientat spre conturarea unei perspective cuprinzătoare asupra situaţiilor de viaţă, încercând să includă, alături de cunoaşterea prin intermediul ştiinţelor naturii, şi înţelesurile edificatoare cuprinse în arte şi in istorie. Încă de atunci, o serie de filosofi importanţi au dezvoltat reflecţii privitoare la riscurile unei încrederi prea mari în valorile ştiinţelor naturii şi în puterea tehnologiilor. Astăzi este evidentă tendinţa iraţională a civilizaţiei de a aservi întreaga natură terestră şi de a dedica întreaga viaţă a omului bunăstării economice, confortului şi spectacolului. O astfel de lume slăbeşte tot mai mult comuniunea cu Dumnezeu şi binele comun. Natura înconjurătoare este afectată de consumul neraţional, un număr impresionant de semeni trăiesc în suferinţe, încât nici unitatea creaţiei, nici frumuseţea ei şi nici faptul că ea este făcută pentru creşterea noastră nu mai sunt atât de evidente. Toate arată că simpla lucrare a omului în creaţie nu-i pot asigura nici lui şi nici ei o creştere în bine, fără limite. Dorinţa de înnoire a lumii şi a propriei vieţi, imboldul omului de a cuprinde întreg spaţiul în care trăieşte şi de a depăşi istoria nu pot fi făcute prin lucrurile acestei lumi şi prin propriile forţe. Oricât de înălţătoare ar fi sensurile pe care le dă omul lucrurilor din lume, şi orice întrebuinţare ar da el puterilor ei, nici el şi nici ele nu se pot sustrage curgerii timpului, înspre moarte.
Hristos restaurează omul şi Creaţia
Din perspectivă creştină, Întruparea lui Hristos şi toate lucrările dumnezeieşti ce au urmat sunt evenimentele ontologice care scot întreaga viaţă a omului, materia, spaţiul şi timpul din umbra morţii.
Încă de la facerea lumii, toate erau adunate în om, ca şi chip al lui Dumnezeu, şi el era chemat să le spiritualizeze. Neascultarea l-a adus pe om în starea de a nu mai putea să folosească nici înţelesurile lucrurilor din lume, nici darul înţelegerii lui înspre creşterea spirituală. Întruparea Fiului lui Dumnezeu face posibilă înnoirea tuturor celor create. Părintele Stăniloae scrie că Hristos restabileşte cel dintâi, ca om, în Sine, puterea prin care le unifică pe toate în Sine şi cu Dumnezeu. „În El creaţia s-a arătat din nou ca una, unită cu omul nou.” El cuprinde în Sine toate raţiunile făpturilor, ca Cel prin Care şi pentru Care toate s-au făcut. „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute. (…) Toate s-au făcut prin El şi pentru El.” (Coloseni 1, 16).
Sfinţirea materiei, a spaţiului şi a timpului
La pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii şi, prin ei, Biserica lui Hristos, primesc puterea de a sfinţi viaţa, trupul şi sufletul omului prin Botez şi prin Sfintele Taine, în felul acesta fiind sfinţite şi materia lumii, şi spaţiul, şi timpul ei, şi creaţia întreagă.
Materia lumii create este sfinţită de har, primind în ea lucrarea Duhului Sfânt, iar timpul creaţiei devine timpul Bisericii. Prin Sfânta Euharistie şi prin celelalte Sfinte Taine, timpul vieţii omului este deschis evenimentelor trecute şi viitoare ale istoriei sfinte. Sfânta Euharistie îl introduce pe om în timpul nou al Bisericii, acolo unde „eternitatea intră în timp şi funcţionează ca prezent continuu”4. Spaţiul Universului este preschimbat prin Tainele Bisericii, devenind spaţiul împărăţiei, patria reală a creştinilor5. Toate acestea arată că materia, spaţiul şi timpul, întreaga natură se înnoiesc, întrucât creaţia devine, după Întruparea lui Hristos şi după Pogorârea Duhului Sfânt, mediu al Duhului creator6.
Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că Hristos a împlinit cu fapta şi cu adevărul, prin ascultare, „toate câte ca Dumnezeu le-a rânduit de mai înainte El Însuşi să se facă, realizând tot sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl în favoarea noastră, care am zădărnicit prin reaua întrebuinţare puterea ce ni s-a dat de la început, în chip natural”. Părintele Stăniloae tâlcuieşte aici că unificarea tuturor a realizat-o în numele nostru întâi Hristos ca om. El a restabilit în Sine puterea unificatoare a naturii umane pe care noi o alterasem. „El a realizat unirea tuturor în Sine, ca om, şi unirea Sa ca om cu Dumnezeu, întrucât a ascultat porunca dumnezeiască de a folosi această putere în vederea unificării tuturor în Sine şi a Sa cu Dumnezeu”7.
Lucrarea lui Dumnezeu în adâncurile Creaţiei
Pogorârea Duhului Sfânt reprezintă începutul unei vieţi noi, într-o materie nouă, într-un spaţiu sfinţit, care nu mai înseamnă distanţă către ceva îndepărtat, pentru că acum spaţiul este cuprins, prin Trupul lui Hristos, în Cel în Care nu există interval. Pogorârea Duhului Sfânt reprezintă începutul unei vieţi noi, într-un timp care nu se mai rostogoleşte înspre moarte, pentru că, acum, timpul a fost cuprins în Hristos Cel veşnic viu. Pogorârea Duhului Sfânt înseamnă începutul unei alte vieţi, este începutul înnoirii ontologice a omenirii şi al transfigurării creaţiei întregi prin har. Această restaurare profundă, ultimă, petrecută chiar în adâncul lucrurilor, a lumii şi a omului este posibilă prin Întruparea lui Hristos şi prin asumarea noastră în El.
Lumea întreagă, materia, spaţiul şi timpul, şi mai ales adâncul omului, împreună cu toate puterile lui, pot fi străbătute acum de harul care le înnoieşte pe toate, din interior. Înnoirea lumii şi videcarea omului, schimbarea spaţiului, timpului şi a cosmosului în Biserică, depăşirea istoriei printr-o viaţă ancorată în împărăţia lui Dumnezeu, care nu va avea sfârşit, înduhovnicirea vieţii pământeşti, prin orientarea ei spre cer, toate sunt acum posibile, căci întreaga lume adunată în trupul lui Hristos resimnte şi este restaurată de energiile dumnezeirii Lui coborâte în noi şi în lume, la Cincizecime.
Înnoirea Universului şi a vieţii
Harul dăruit Apostolilor la Cincizecime descoperă acum luminile înţelesurilor duhovniceşti ascunse în lume. Rugăciunile sfinţilor rânduite de Biserică în această zi a praznicului Cincizecimii ne înfăţişează lumea ca fiind străbătută de har, transparentă pentru Dumnezeu, Care Se vede acum în ea şi mai desluşit, prin toate darurile Sale pentru noi. Dumnezeu este Cel „preacurat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat şi fără de răutate; Care singur ai nemurire, locuind în lumina cea neapropiată”. El este Cel „Care a făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele zidite în ele” şi Care plineşte „cererile, mai înainte de cerere”8. El este Cel Care „a luminat ziua cu lumină de soare şi noaptea a făcut-o să lucească cu raze de foc” şi Cel Care „ne-a învrednicit pe noi să trecem lungimea zilei şi să ne apropiem de începutul nopţii”9. El este Cel Care „singur are nemurire şi locuieşte în lumina cea neapropiată”, Care „a făcut toată făptura cu înţelepciune” şi Care „a despărţit lumina de întuneric şi a pus Soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii”10.
Materia lumii este transparentă pentru Dumnezeu, timpul şi spaţiul se dez-mărginesc, pentru că în Trupul lui Hristos Cel înviat materia este unită cu dumnezeirea Lui cea mai presus de spaţiu şi timp. Prin aceasta, materia creată se deschide energiilor necreate ale lui Dumnezeu, Care lucrează în ea pentru noi, timpul în care trăim şi spaţiul în care ne mişcăm se deschid către veşnicia Celui ce este nemărginit. Aceasta este înălţimea cea mai înaltă la care a fost ridicată materia lumii, spiritualizarea ei cea mai intensă: unită în trupul lui Hristos înviat cu dumnezeirea Lui, ea poate fi acum străbătută de har şi poate fi transparentă luminilor dumnezeieşti, lucrărilor Sale în ea pentru noi. Aceasta este înnoirea cea mai adâncă şi cea mai cuprinzătoare a lumii, sfinţirea timpului şi a spaţiului, din coordonate ale unei istorii orientate spre moarte înspre laboratoul unei vieţi în comuniune cu Hristos Cel veşnic viu. Aceasta este înnoirea fiinţială a creaţiei, sfinţirea materiei, spaţiului şi timpului, drumul către transfigurarea vieţii omului, a lumii şi a întregii istorii, într-un fel mai adânc decât oricare altă realizare a omului obţinută prin strădania lui, mai profundă decât cugetările filosofiei, mai înaltă decât înălţimile spirituale la care o pot ridica artiştii, curăţită şi sfinţită de Însuşi Dumnezeu.
Omul poate birui distanţa şi durata prin spirit
Toată lucrarea lui Hristos şi pogorârea Duhului Sfânt s-au făcut pentru om. Aşa cum remarcă părintele Stăniloae, Dumnezeu nu are ce face cu cosmosul, fără om. „El vrea să vadă cosmosul adunat în om, cizelat de om, umanizat şi adus Lui prin om, cu pecetea şi cu actualizarea pe care i-o dă omul, sau vrea să vadă pe om venind în faţa lui cu tot cosmosul adunat în el şi umanizat în el. Unitatea între om şi cosmos şi unitatea tuturor lucrurilor din cosmos nu se realizează printr-o simplă legare exterioară, ci printr-o înţelegere, prelucrare şi transfigurare a tuturor pe măsura omului, în vederea acestei articulări a lor în om şi în Dumnezeu”11.
Omul este singurul care, prin propria lui sfinţire, printr-o viaţă înduhovnicită, poate deschide lumea spre această transparenţă pentru Dumnezeu. El este cel care, aşa cum scrie părintele Stăniloae, poate birui durata şi distanţa – constitutive ale acestei lumi contingente care se mişcă spre moarte – prin spirit. Numai omul poate înţelege propriul imbold de a căuta binele suprem. „Numai omul e deschis şi deschide lumea, prin spiritul său, infinitului dumnezeiesc, văzând-o ca simbol, numai omul tânjeşte – prin relativitatea sa şi a lumii – să fie împlinit de absolutul divin, care nu mai însetează după nimic altceva; şi numai el cere această împlinire şi pentru lume”12.
Cincizecimea ne deschide lumea, pentru că în ea Se coboară Duhul Sfânt. În ea se constituie Biserica în forma unui „laborator” care sfinţeşte spaţiul şi materia lumii, timpul vieţii noastre în ea, dar mai ales sufletul şi toate puterile omului, prin har. Sfintele porţi consacrate prin care omul deschide lumea şi se deschide şi pe sine semenilor săi şi lui Dumnezeu sunt Sfintele Taine, prin care harul lui Dumnezeu sălăşluieşte tot mai mult în Creaţie şi în sufletul omului. Tot ele sunt şi porţile prin care întreaga Creaţie intră în orizontul purtării de grijă, al lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu.

1 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 328, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 392.
2 Ibidem.
3 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 381, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 461.
4 Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 154.
5 Ibidem, p. 153.
6 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 27
7 Nota 331, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 396.
8 Rugăciunea I de la Vecernia din Ziua Rusaliilor, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 701-702.
9 Rugăciunea a II-a de la Vecernia din Ziua Rusaliilor, în op. cit., pp. 703-704.
10 Rugăciunea a VII-a de la Vecernia din Ziua Rusaliilor, în op. cit., p. 714.
11 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 328, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 393.
12 Ibidem.
diac. Sorin Mihalache