Lume, soro, lume: Măicuţa Rafaela de la mănăstirea Japca

0
1832
Lume, soro, lume: Măicuţa Rafaela de la mănăstirea Japca
Nu împlinise nici 16 ani când mama a hotărât să o mărite după un flăcău cu mult mai mare decât ea. Se întâmpla aceasta în anul 1949, anul decisiv al colectivizării forţate şi al celui de-al doilea val al deportărilor în Siberia. Părinţii copilei erau înstăriţi. Aveau pământ, vite, o mulţime de stupi, două batoze. Când au venit ruşii, în 1941 l-au ridicat pe un frate de-al tatălui, iar pe ei i-au lăsat în pace. În 1949, tata presimţea că vor fi din nou ridicaţi oameni nevinovaţi şi, ca să scape de ruşi, a fugit în România. Mama n-a vrut să-l urmeze, sperând că o să-şi salveze gospodăria şi toată averea agonisită în sudoarea frunţii. Dar când au început să aresteze ba pe unul, ba pe altul şi în satul lor, Pârliţa, raionul Făleşti, femeia a înţeles că o paşte pericolul deportării. Cu gândul că poate va putea rămâne acasă măcar copila, o mărită după Feodor, un flăcău sărac, foarte evlavios, trecut deja de 30. De Duminica Mare, tinerii s-au cununat.
Of, Siberie, Siberie amară
Peste puţin timp, în noaptea spre Sânziene, adică pe 6 iulie, mama şi fiica Elena sunt smulse din cuibul lor şi duse în Siberia. Li s-a dat de lucru într-o pădure imensă, unde lucrau reprezentanţi a 13 naţionalităţi. Şi bărbaţi, şi femei, şi adolescente tăiau copaci de mesteacăn din care strângeau acel clei pentru prepararea sucului de mesteacăn. Mama şi fiica ziua lucrau, iar noaptea ore în şir îngenuncheau în faţa unei iconiţe cu chipul Maicii Domnului. Erau puse să lucreze şi duminica. Dar Elena, care de la 11 ani a cântat în strană, l-a convins pe „brigadir” că Dumnezeu ne-a dat şase zile să lucrăm, iar în a şaptea să ne odihnim. Şi nu ieşea în zi de duminică la tăiat copacii. Vom nota că împrăştiaţi prin pădure la un kilometru unul de altul, oamenii puteau fi uşor sfâşiaţi de fiarele sălbatice. Dar cui dintre autorităţi îi păsa de aceasta? Şi pentru că mama era cu sănătatea la pământ, zile în şir biata copilă lucra mai mult de una singură, îndeplinind şi norma mamei. Auzise ea că erau foarte mulţi urşi în acea pădure. Într-o zi, a dat de un mare muşuroi de furnici. Când s-a uitat mai bine, a văzut nişte copăcei răsturnaţi, multă iarbă pătulită. Şi a înţeles că pe undeva pe aproape sunt urşi. Cuprinsă de frică, de abia şi-a târât picioarele până la baracă. De la uşă, a prins a plânge şi a zis: „Mămune, nu mă mai duc la lucru în pădurea ceea, că o să mă mănânce urşii. Du-te şi-i spune lui „nadzirateliu” să ne deie de lucru în altă parte”. Şi i-a spus mama şefului. Dar acel conducător parcă nici n-a auzit-o.
A stat fata două săptămâni acasă. De lucru în altă parte nici pomină. Iar sărmana mamă îi zice într-o dimineaţă: „O să murim de foame, draga mamei. Hai că merg şi eu cu tine la tăiat copaci. Nu-ţi fie frică. Dacă o să vedem ursul, o să mă dau eu în gura lui şi, până m-a mânca pe mine, tu îi fugi acasă şi-i scăpa…” Fata, însă, a pus piciorul în prag şi n-a mai vrut să meargă în acel sector. Până la urmă, li s-a dat o porţiune de pădure cam uscată, dar mai aproape de baracă. Iar în locul lor au fost trimişi un bărbat şi o femeie tânără din Letonia, care aveau doi copii mici. Chiar după prima zi de lucru bărbatul nu s-a mai întors acasă. Trei zile l-au căutat şefii călare pe cai şi în a patra i-au găsit numai pufoaica lângă acel muşuroi de furnici…
Fiodor a aşteptat-o
După patru ani şi jumătate de calvar prin Siberia, mama şi fiica s-au întors în sat. Casa nu le mai aparţinea. Au tras la rude. Fiodor a crezut în destin şi nu s-a recăsătorit, chiar dacă Elena i-a trimis din Siberia o scrisoare şi i-a zis să nu o mai aştepte, căci nu ştie de se va mai întoarce. De Duminica Mare – ziua nunţii lor – au plecat în Ucraina la un prieten. Acolo s-au întâlnit cu Episcopul de Nikolaev. Sfinţia Sa, văzându-l pe Fiodor cu inimă curată şi cu dragoste de Dumnezeu, i-a propus să se facă preot. Un an de zile a învăţat secretele preoţiei la Episcopie şi a rămas să-şi facă datoria faţă de enoriaşi şi faţă de Dumnezeu acolo, în regiunea Nikolaev. Astfel Elena, care a avut un bunic preot, devine preoteasă. În casa lor zidită din rugăciune s-au născut trei fete. Toate trei, când s-au făcut mari, s-au căsătorit cu preoţi.
Duminica Mare, ca un semn trimsi de sus
Era în primăvara anului 1983. Într-o noapte, părintele Feodor şi preoteasa Elena făceau rugăciunea de la miezul nopţii. La un moment dat, preoteasa aude pe cineva la fereastră. În clipa când cei de afară au început să scoată fereastra din ţâţâni, preotul a tresărit şi zice: „Matuşcă, hai să ne iertăm căci de hoţii aceştia nu scăpăm!” Iar preoteasa, luminată de Îngerul Maicii Domnului, chiar dacă nu era nici unul din gineri în casă, prinde a deschide ferestrele, a trânti uşile strigând: „Părinte Valentin, părinte Anatolie, părinte Ilie (aşa îi cheamă pe gineri), veniţi repede că iaca la fereastra ceea, nişte hoţi vor să ne omoare!” A aprins luminile peste tot şi, când a întredeschis uşa şi s-a uitat, patru vlăjgani ieşeau fugind pe poartă. Din spaima prin care a trecut, părintelui i s-a tras moartea. Iar Dumnezeu, care a rânduit ca viaţa lor de familie să-şi ia începutul la Duminica Mare, în Duminica Mare s-a pus şi începutul vieţii lui de preot, l-a luat la cele veşnice pe părinte tot de Duminica Mare…
La mănăstirea Japca
După ce i-au făcut praznicul de 40 de zile, preoteasa şi-a zis că nu mai are ce face în Ucraina. A decis să vină la Mănăstirea Japca, unica mănăstire care n-a fost închisă în Basarabia. Trecem peste obstacolele pe care le-a avut de înfruntat cu fostul regim comunist şi vă spunem că aici le-a devenit dragă tuturor această soră cu mare dragoste de cele sfinte, care nu peste multă vreme s-a călugărit. De atunci poartă rasă şi o cheamă Rafaela. La maica Rafaela vine lume de pe lume ca să stea de vorbă, să asculte un sfat, o tălmăcire a pildelor din Biblie, să-i ceară să se roage pentru omul bolnav sau cel căzut în păcat, pentru sănătate. Chilioara ei e plină de acea rugăciune tainică, pe care a purtat-o în inimă şi prin calvarul îndurat în Siberia. În chilioara ei găseşte alinare orice pelerin.

La lumina candelei şi a mirosului de tămâie, măicuţa mi-a înşiruit povestea vieţii ei din care am învăţat să nu stau de vorbă cu răul şi să cred în bine, să cred că acest neam cu istoria umilită este de neînvins şi se poate înălţa prin credinţa în Iisus Hristos. Apoi, îndemnându-mă să cred în minunile Domnului, îmi mai povesti:
„Trei ani nu m-am ridicat din pat. A dat un necaz peste mine încât mă frigea tot corpul şi nu puteam să merg pe picioarele mele. Mă întorceau surorile de pe o parte pe alta cu cearşaful, fără să se atingă de mine. Dacă punea cineva mâna pe mine, parcă mă împungea cu ace. Au chemat doctori, a fost şi nepoata mea doctoreasă la Chişinău şi m-a lecuit, dar nu mi-o ajutat nimic. Am zis: cred că-i voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Şi mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului, care zice: „Eu n-am întârziat, voi nu sunteţi gata”. Da, eu nu eram gata. Aveam încă multe de făcut. Când preotul de la mănăstire venise să mă împărtăşească, zise: „Ei, maică, de-acum te ducem la odihna veşnică”, mie mi-o dat Dumnezeu un cuget şi am strigat: „Părinte, eu n-am să mor!”. Şi mă rugam şi seară şi dimineaţa şi la miezul nopţii: „Doamne, lasă-mi durerile toate, dar ajută-mă să calc pe picioare ca să mă pot duce la biserică, să aprind o lumânare, să miluiesc un copil, să fac ce n-am reuşit încă pentru suflet, să mă rog pentru neamul acesta chinuit”. Şi ziceam cu lacrimi: „Doamne, iartă-mi greşelile. Poate n-am dat mâncare la un câine, l-am ţinut legat iarna în ger, poate o pasăre a stat flămândă, poate o vită a stat însetată. Iartă-mi, Doamne!” Şi aşa, cu rugăciune şi cu priveghere, până când într-o zi m-am ridicat singură din pat şi m-am dus pe picioarele mele la biserică. Şi de atunci, slavă Ţie, Doamne!”

Nina Neculce