Un ocean de speranţă

0
363
Un ocean de speranţă
Pentru creştini, veşnicia este în primul rând un ocean de speranţă. Chiar şi atunci când împlinesc binele, cu credinţă, mulţi dintre credincioşi cer lui Dumnezeu iertare pentru binele nefăcut sau pentru răul pe care l-au făcut crezând că este bine. Dar, oare starea noastră din veşnicie va fi stabilită printr-o sentinţă implacabilă, distantă şi atotputernică?
Interpretând scrierile patristice care fac referire la viaţa veşnică, părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază, în fragmentul pe care vi-l prezentăm mai jos, un aspect de multe ori insuficient înţeles şi uşor trecut cu vederea. În viziunea marelui teolog, viaţa veşnică este mai degrabă o continuare, la o altă scară, a trăirilor şi a comuniunii cu Dumnezeu, care a început, sau nu, în cursul vieţii pământeşti. Fireşte că veşnicia este imposibil de înţeles şi de lămurit în starea limitată în care ne aflăm. Dar, în esenţă, ea nu va fi o stare străină de cea pe care o cultivăm aici pe pământ, ci doar o prelungire şi intensificare a acesteia.
Fericirea la care merg cei care au avut pe Hristos în ei, fiind deplinătatea descoperită a comuniunii cu El, e pe de o parte un plus incomensurabil, pe de alta, o continuare a comuniunii din cursul vieţii pământeşti.
Nimeni ca Sfântul Simeon Noul Teolog nu a insistat mai mult asupra acestui fapt. Dar şi el, ca şi toţi Părinţii, vede măreţia stării de după moarte aşa de înaltă, că nu face o deosebire clară între ea şi cea de după înviere. „Căci la credincioşi venirea Domnului s-a produs deja şi se produce fără încetare, cum s-a produs la toţi cei ce voiesc… şi nu numai în veacul viitor, ci mai întâi în viaţa prezentă şi apoi în cea viitoare. Deşi aici într-un fel mai obscur şi acolo mai desăvârşit, totuşi credincioşii văd şi primesc, încă de aici, pârga tuturor celor de acolo. Ei nu primesc totul de aici, nici nu rămân aici nepărtaşi şi fără gustarea bunătăţilor de acolo, nădăjduind să ia totul acolo. Dar fiindcă Dumnezeu a rânduit să ne dea prin moarte şi înviere şi nestricăciunea şi viaţa veşnică, ne facem încă de aici în chip neîndoielnic părtaşi ai bunătăţilor viitoare, adică incoruptibili şi nemuritori şi fii ai lui Dumnezeu şi fii ai luminii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor, având-o pe aceasta în lăuntrul nostru (Lc. 17, 3). Căci toate acestea le primim de acum în simţirea şi cunoştinţa sufletului, dacă nu suntem necercaţi în credinţă sau lipsiţi de lucrarea poruncilor. Dar nu le avem încă trupeşte, ci trupul îl purtăm coruptibil încă, aşa ca Hristos şi Dumnezeu înainte de Înviere. Şi având sufletul încă îmbrăcat şi legat de el, nu putem primi în noi toată slava descoperită, ci, oglindind oceanul negrăit al slavei, socotim că vedem numai o picătură a lui şi de aceea spunem că privim acum în oglindă şi ghicitură (1 Cor. 13, 12). Dar ne vedem pe noi duhovniceşte asemenea Celui văzut de noi şi ne vedem pe noi în viaţa aceasta. Iar după înviere, vom avea şi trupul duhovnicesc. Căci aşa cum El Însuşi L-a înviat pe Acesta din mormânt, aşa Îl vom primi şi noi, duhovnicesc, Cei ce ne vom asemăna cu El, ne vom asemăna mai întâi sufleteşte, apoi, înviaţi, şi trupeşte; adică vom fi asemenea Lui, oameni prin fire şi dumnezei prin har, precum şi El este Dumnezeu prin fire.
Fericirea înseamnă a fi aproape de Hristos
Cei ce vor fi la fericire, vor fi aproape de Hristos, aproape nu fizic, ci sufleteşte, de „duhurile drepţilor celor desăvârşiţi”, aproape de zecile de mii de îngeri (Evr. 12, 22-23), în mulţimea celor ce stau înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, sau răspândind numai puritate, şi având în mână ramurile de finic ale veşniciei, slăvind pe Mielul, cu conştiinţa deplină că de la El este mântuirea, că din blândeţea şi viaţa Lui au viaţă (Apoc. 17, 9-10). Ei vor fi în „curţile Domnului”, „în dulceaţa raiului”, „în corturile drepţilor”, tot atâtea expresii ale comuniunii cu Hristos şi cu toţi cei în Hristos.
Biserica se roagă lui Dumnezeu pentru cel decedat: „Întru odihna Ta, odihneşte, Doamne, şi sufletul robului Tău, unde toţi sfinţii Tăi se odihnesc”. E odihna în infinitatea iubirii lui Hristos, spre care năzuieşte mişcarea celui ce crede în El. Ea e viaţa cea fericită. Propriu-zis Hristos e „odihna şi viaţa” sufletului. În Hristos, omul îşi regăseşte starea lui de curăţie şi comuniune de la început sau dezvoltarea chipului în asemănare, care e actualizarea umanităţii depline în Dumnezeu. Toate faptele mântuitoare ale lui Hristos sunt pomenite în cântările de la înmormântare ca fapte al căror rod mântuitor e cerut să se împărtăşească şi celui decedat. E pomenită întruparea, ca să se invoce iubirea de oameni a lui Hristos: învierea prin care a biruit moartea noastră.
Dar aceste bunătăţi nu se dau ca sigure pentru cel decedat. Ci în toate cântările se cere iertarea lui Hristos pentru el, căci nu este om care să fi trăit şi să nu fi păcătuit; numai prin iertarea pe care o va rosti judecata lui Hristos se va împărtăşi cel ce pleacă din această viaţă de viaţa cea fericită. De aceea toată slujba înmormântării nu e declarativă, ci rugătoare. Prin aceasta, judecata lui Hristos nu e numai o încoronare a celor ce au vieţuit în El cu cununa deplinei comuniuni cu El şi o constatare a neputinţei celorlalţi pentru această comuniune, ci şi un prilej de manifestare a milei lui Hristos pentru păcatele pe care nu se poate ca un om să nu le fi săvârşit. Toate rugăciunile şi cântările de la înmormântare se bazează pe această credinţă în puterea ce o are Hristos de a ierta la judecată păcatele şi pe încredinţarea în mila Lui. Judecata lui Hristos nu constă numai într-o constatare pasivă a împărţirii sufletelor după calitatea lor intrinsecă, ci şi într-un act de putere de a ierta păcatele.
Nădejdea în iubirea şi iertarea divină
Fără îndoială, în primul rând El ţine seama de calitatea sau de dispoziţia fundamentală intrinsecă pe care şi-au câştigat-o sufletele în viaţa pământească, dar această dispoziţie este adesea atât de plină de ambiguităţi, atât de amestecată cu elemente impure, cu slăbiciuni, că dă destul spaţiu deciziei lui Hristos de a se manifesta. Poate că Hristos dă totdeauna o decizie favorabilă unde ştie că prin ea poate face destul de clară în sens bun dispoziţia sufletului. Ea e adeseori creatoare de dispoziţie hotărât bună şi Hristos singur ştie când aceasta poate avea loc prin judecata Lui favorabilă.
E de remarcat însă că, pe când Sfinţii Părinţi fac dependentă judecata lui Hristos de faptele din viaţă ale oamenilor, rugăciunile şi cântările înmormântării – mişcate de mila pentru cel ce pleacă şi de înţelegerea smerită a slăbiciunii omeneşti – pun accentul aproape numai pe iertarea lui Hristos. Rolul activ al lui Hristos la judecată e pus de ele în relief mai accentuat. O fac aceasta pentru a-şi afirma nădejdea că Hristos va face uz de mila Lui în iertarea celui decedat.
Desigur, atât insistenţa pe care o pun Părinţii bisericeşti pe conformarea cu Hristos a vieţii creştinilor pentru ca să obţină mântuirea, cât şi nădejdea ce o pun rugăciunile Bisericii pe mila iertătoare a lui Hristos sunt necesare. Biserica împacă rigiditatea primei atitudini cu mângâierea celei de a doua, pentru a-l ţine pe creştin treaz la datoria de a lucra pentru mântuirea sa, dar a-i da şi nădejdea în mila lui Hristos. Oricât s-ar sili omul spre o viaţa de virtute, niciodată nu poate ajunge la o stare lipsită total de păcate – şi dacă ar pretinde aceasta ar greşi – şi oricât ar greşi, el poate să spere în mila lui Dumnezeu, dacă se căieşte.
Îndemnurile spre virtute, cu argumentul că de ea depinde mântuirea, se adresează omului cât el trăieşte; rugăciunile de iertare a păcatelor se fac pentru cel ce nu mai poate face nimic şi în conştiinţa că nimeni n-a putut sa împlinească în aşa fel poruncile Domnului, încât să-i vină mântuirea ca un drept meritat. Biserica face operă de pedagogie, dar şi de mângâiere. Ea are temeiuri pentru amândouă: Hristos a iertat pe tâlharul de pe cruce, care s-a pocăit, dar a şi îndemnat în predica de pe munte, în cea despre judecata din urmă şi cu alte ocazii, la fapte de iubire. Între faptul că Hristos decide soarta sufletului după starea lui şi între iertarea lui, dacă se căieşte, nu e o contrazicere, căci în amândouă acestea Hristos stă cu braţele deschise pentru cel ce vrea să intre în comuniune cu El, fie că unul s-a pregătit pentru aceasta toată viaţa, fie că altul s-a trezit la dorinţa ei prin pocăinţa de la sfârşit.
Ultima dispoziţie a sufletului persistă în veşnicie
De altfel nici la Sfinţii Părinţi nu lipseşte cu totul accentul pus pe valoarea căinţei sufletului înainte de moarte, ca să nu mai vorbim de insistenţa cu care accentuează importanţa pocăinţei în cursul întregii vieţi. Astfel, în general, ei fac dependentă fericirea veşnică de faptele bune şi curate, de virtuţile care ca fapte bune şi curate repetate se înscriu în suflet ca deprinderi, ca trăsături ale chipului asemănător cu al lui Hristos, ca deschideri permanente ale sufletului spre comuniunea cu Hristos şi cu semenii, dar şi de pocăinţa în cursul întregii vieţi, sau măcar la sfârşitul vieţii, care omoară omul vechi învârtoşat al păcatului, al egoismului, născându-l pe cel nou, al comuniunii cu Hristos. După Sfântul Ioan Damaschin, decisiv este în ce dispoziţie iese sufletul din viaţă: introvertit în egoismul plăcerilor şi al orgoliului sau deschis dorinţei hotărâte spre comuniunea cu Hristos, cu convingerea că numai în El este fericirea. De aceea, căinţa de la sfârşitul vieţii, ca dorinţă a comuniunii cu Hristos, aduce mântuirea, precum, invers, căderea de la comuniunea cu Hristos, prin păcate hotărâte împotriva Lui, aduce pieirea celui ce toată viaţa s-a străduit pentru virtute. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3n Bucureşti, 1997
Ionuţ Bursuc