Fii ai lui Dumnezeu, în lumina Sfintei Învieri

0
337
Fii ai lui Dumnezeu, în lumina Sfintei Învieri
În creştinism, există un punct înalt de lumină a sufletului la care Mântuitorul se referă într-un chip admirabil în Predica de pe Munte. „Lumina care este în tine” (Matei 6, 23) depăşeşte orice reprezentare de până atunci asupra felului de realizare a omului. Lumina amintită de Mântuitorul constituie starea cea mai bună a sufletului de unificare, dată de „adânca şi statornica pace” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Aplicat la viaţa Sfintei Biserici, cei care au dobândit această stare sunt „mai marii” – pilde de atragere a sufletelor şi izvoare de întărire. Este vorba, în primul rând, de sfinţii Bisericii, dar şi de impresionantul număr al multor fii ai lui Dumnezeu, pe lângă care trecem, de foarte multe ori, fără să ne dăm seama. Aceşti fii ai lui Dumnezeu, „unificaţi prin pacea adâncă”, cunosc, în pornirile inimii, doar noţiunea de „bine”, săvârşit cu mare uşurinţă sau cu un efort de voinţă neglijabil. Ei se ridică chiar peste nivelul lui Iov, fiindcă, în cazul în care sunt încercaţi de suferinţă, o suportă fără crisparea inimii, fără să caute explicaţii şi, mai ales, fără să adreseze reproşuri vreunui semen. Şi cu atât mai puţin lui Dumnezeu. La ei, iertarea lucrează drept ceva de la sine înţeles, de multe ori fără să se pună problema. Iertând, aceştia îşi dobândesc pacea interioară, prin care creştinul recunoaşte viaţa aceasta drept pridvor al împărăţiei cerurilor, iar nu deşertăciune.
Despre Sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului, o cântare bisericească spune: „Ca rudă a Domnului ai îndrăzneală”. Or, despre creştini se poate spune că nu sunt „rude” în genere, ci de-a dreptul fii reali ai lui Dumnezeu, pe care i-a născut harul. De aceea, înainte de a se împărtăşi, creştinii sunt îndemnaţi să Îl numească cu îndrăzneală pe Dumnezeu – Tată.
Realizarea creştinilor de „fii ai lui Dumnezeu” întrece cu mult noţiunea de „chip” şi „asemănare”, amintite la creaţie. Iar, întrucât toată lucrarea Sfintei Biserici are în vedere creşterea sufletească a omului, de ce să nu împlinească aceasta până la transfigurare vorba „a merge pe picioarele lui?”. Aici stă slăvirea lui Dumnezeu fără cuvinte! Ea s-a lucrat dintotdeauna prin harul sfinţilor, al pastoraţiei săvârşite de miile de preoţi cunoscuţi ori necunoscuţi. Preotul era părinte (cuvântul „popă” înseamnă „tată”), deoarece creştinii intuiau, în pastoraţia lui, aportul la creşterea lor sufletească. În această împrejurare binele vine de la sine, după cum „Dumnezeu coboară în lume fără să fie silit” (Lucian Blaga). Creşterea sufletească a omului după acea a Mântuitorului îşi află scopul numai după înţelesurile pe care Sfânta Înviere le revarsă asupra Sfintei Naşteri. Astfel, se poate folosi cuvântul de la I Corinteni 15, 13-14 pentru a desprinde tâlcul creşterii firii omeneşti a Mântuitorului, pilduitoare pentru creştini. Acolo se spune: „Dacă nu este învierea morţilor, nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”.
Există în creştinism mulţi „fii ai lui Dumnezeu cu suflete puternice”, „mulţi copii ai certitudinii”, pentru care „binele vine de la sine”; dar numai în Sfânta Biserică, care a luat fiinţă după Învierea Mântuitorului, când I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”. (Matei 28, 18).
Sfânta Biserică este plină de Treime şi Lumină. În ea se nasc creştinii, nu numai ca „fii ai luminii”, ci şi ca „fii de lumină”.
pr. Ioan Vârlan