Miracole în creaţie

0
427
Miracole în creaţie

Viaţa este una dintre cele mai mari taine ale Universului. Când luăm o piatră în mâini, noi ştim că aceasta nu este vie. Chiar fără a şti ce înseamnă viul, de fapt, oricine este convins că piatra pe care o ţine în mâini nu este o vietate. Ea nu se mişcă, nu respiră şi nici nu se hrăneşte. O frunză însă este cu totul altceva. Este ceva viu. De ce aceasta? Un copil poate ar spune că frunza este altceva pentru că nu este întotdeauna la fel, căci ea se schimbă. De fapt, ea creşte în timp, consumă substanţe nutritive din ramura copacului şi îşi schimbă mult mai des şi mai rapid aspectul, conturul sau culoarea. Dacă cineva va dori să facă o investigaţie la nivelul structurilor moleculare ale frunzei şi ale pietrei, va vedea că ţesătura lor diferă semnificativ. Până aici suntem încă în domeniul intuiţiei. Era de aşteptat ca piatra şi frunza să nu fie la fel nici înăuntrul lor, în adâncul constituţiei lor, de vreme ce nici la suprafaţă nu arată şi nu se comportă la fel.
Surpriza mare însă vine atunci când depăşim reţelele de molecule, pentru că atomii care le formează nu diferă cu nimic. Nu există nici o deosebire între electronii unui atom din molecula unei frunze şi electronii din atomii unei comete… Aceasta este o surpriză pe care noi nu o verificăm în nici un fel la scară mare. Cu cărămizi şi ciment se pot construi tot felul de edificii, însă nu se poate construi, pe de-a-ntregul, un motor. Totuşi, aceiaşi atomi, combinaţi într-anumit mod ingenios, se găsesc şi în frunză, şi în piatră. Încât, dacă este să privim doar la această scară, ar trebui să putem spune că nu există nici o diferenţă între ceva ce este viu şi altceva ce nu este viu. Însă, noi ştim că acest lucru este de fapt exact pe dos, că ceea ce este viu se deosebeşte radical de ceea ce nu este viu.

Vietăţile nu sunt automate
În încercarea de a sistematiza diferenţele fundamentale între materia vie şi materia nevie, s-au identificat trei caracteristici de bază ale materiei vii. Autoreproducerea, prin intermediul căreia informaţia este transmisă de la o generaţie la alta. În general, toate formele cunoscute de creaturi vii conţin ca substructuri celule care se pot autoreproduce sau sunt ele însele celule individuale autoreproducătoare. Toate organismele care ne sunt familiare trebuie să conţină astfel de celule pentru a fi în stare să-şi repare leziunile, apariţia unor leziuni fiind inevitabilă în orice fiinţă vie. Astfel, capacitatea organismului de a-şi repara leziunile pare a fi intim legată de autoreproducerea fiinţelor vii, cel puţin la nivelul celular al structurii. În general, viaţa este definită ca autoreproducere cu corectarea erorilori împreună cu alte două caracteristici: mutaţia (care face posibilă creşterea volumului informaţiei) şi metabolismul (fără de care sistemul considerat viu ar regresa la un echilibru unde nici o schimbare nu ar mai fi posibilă).ii
Cercetările din ultima vreme arată însă faptul că viaţa nu este doar o reproducere oarbă, o formă de supravieţuire automatizată a unor lanţuri de legături. Orice sistem viu este caracterizat de o listă întreagă de procese chimice de mare complexitate. În celula unei frunze se desfăşoară, de-a lungul unei zile, un număr impresionant de procese în care sunt puşi în mişcare miliarde de atomi care fac şi desfac legături. Orice plantă supravieţuieşte, se hrăneşte şi se dezvoltă printr-un complex proces de adaptare la mediu. Condiţiile de mediu, lumina, umiditatea şi compoziţia chimică a solului sunt parametri ce se modifică de mai multe ori pe zi, iar planta îşi reglează procesele metabolice. Aceasta înseamnă, de fapt, că până şi creşterea unei plante presupune un lanţ întreg de decizii ce privesc adaptarea ritmului proceselor la condiţiile de mediu.
Pentru unii cercetători, aceste procese ar justifica introducerea conceptului de inteligenţă la plante. Subiectul a fost dezbătut în lumea ştiinţifică, rămânând încă deschis. Dificultatea nu rezidă atât în a stabili dacă plantele sunt inteligente sau nu, ci mai ales ce presupune ca ceva sau cineva să fie inteligent.
Observaţiile făcute în ultimele decenii au surprins multe aspecte spectaculoase din lumea plantelor şi animalelor.

Păsările au un adevărat sistem de navigaţie în corp
Păsările călătoresc foarte mult, adesea pe distanţe impresionante. Păsările nu utilizează nici busolă, nici hartă, şi, cu toate acestea, ele nu se rătăcesc nici măcar atunci când trebuie să ajungă pe un alt continent! Rezultatul unor observaţii a relevat o posibilă explicaţie. Corpul unor păsări este, de fapt, un adevărat dispozitiv de navigaţie. Spre exemplu, imediat ce iese din găoace, rândunica-de-mare arctică este atentă la poziţia soarelui, a lunii şi a stelelor de pe cer! După şase săptămâni, ea este gata să-şi părăsească locul de cuibărit de la Cercul Polar, migrând spre emisfera sudică. Rândunica-de-mare foloseşte de fapt soarele, luna şi stelele pentru a naviga, dar şi câmpul geomagnetic al pământului, în timp ce zboară spre capătul opus al lumii şi pe traseul de întoarcere spre casă, în locul de unde a plecat. Ea regăseşte locul de unde a plecat tocmai pentru faptul că, înainte de a migra prima oară, ea explorează ţinutul din jurul cuibului, pentru a memora reperele amplasării lui.

Mugurii ştiu când trebuie să apară
Copacii din zonele temperate dispun de mecanisme biologice care acţionează asemeni unui ceas. Aceştia nu încep niciodată să crească prea devreme, tocmai datorită faptului că posedă ceva ce ţine loc de un „simţ” special care anunţă sfârşitul iernii. Acest simţ funcţionează de asemenea manieră încât copacii nu reacţionează la căldură, ci la frig. Spre exemplu, mugurii castanului sălbatic apar vara târziu şi dormitează la sfârşitul toamnei. Ei se deschid numai după câteva săptămâni de vreme rece – chiar dacă sunt culeşi şi aduşi în zone unde temperatura este mai ridicată.
Observaţiile arată că tocmai acest simţ este vital pentru castanii sălbatici, dar şi pentru alţi copaci, întrucât acesta le opreşte creşterea în iernile neobişnuit de blânde care ar putea să înşele, determinându-i să se deschidă prematur.

Fluturii se orientează de la distanţă

Fluturii par să zboare la întâmplare, nicidecum după traiectorii alese cu grijă. Potrivit unui studiu publicat în Proceedings of the Royal Society, preluat de revista „Nature”, există rezultate ce par să contrazică această impresie.
O echipă de cercetători britanici a instalat pe aripile unor fluturi mici radio-emiţătoare minuscule, fiecare cântărind nu mai mult de 12 miligrame. Prin intermediul unei staţii radar, cercetătorii au urmărit zborul acestor insecte şi modul cum viteza şi direcţia de zbor s-a schimbat. După ce, în prealabil, cercetătorii s-au încredinţat de faptul că radioemiţătoarele fixate pe aripi nu modifică comportamentul fluturilor, aceştia au eliberat 33 de exemplare astfel echipate într-un spaţiu verde de 500 de metri pătraţi, înregistrând toate mişcările ale 30 dintre fluturi.
Rezultatele acestor măsurători au fost surprinzătoare. Datele obţinute par să sugereze că fluturii au două tipuri distincte de zbor: mişcări rapide în linie dreaptă şi, respectiv, un zbor mult mai puţin rapid şi neliniar. În timp ce în zborul liniar fluturii se deplasează cu aproximativ 3 metri pe secundă, în zborul neliniar ei culeg nectar dintr-o floare sau alta, deplasându-se, în medie, de două ori mai încet. Mai mult chiar, acest zbor încetinit şi neliniar, de la o floare la alta, are loc pe un fel de bucle – care par să-i ajute pe fluturi să se orienteze şi să identifice următoarea floare, dar şi eventualele obstacole din traseu.
Aceste mici insecte, de altfel fragile, au dovedit capacităţi remarcabile de orientare. Ele au fost în stare, spre exemplu, să identifice şi să evite zonele nedorite, cum ar fi tufişurile sau copacii, chiar de la 200 de metri distanţă! De asemenea, datele au sugerat că fluturii pot să identifice chiar şi obiectivele dorite, cum ar fi florile cu nectar, chiar de la aproape 100 de metri. Datorită instalaţiei radar, specialiştii au fost în stare să urmărească zborul fluturilor pe distanţe mai mari de un kilometru. Acestea sunt doar primele rezultate de acest fel ale unui studiu pe care cercetătorii doresc să-l extindă pentru mai multe specii de fluturi. (preluare din www.bbc.co.uk)

Pentru albine, toate florile sunt colorate
Şi albinele dovedesc capacităţi de orientare remarcabile. Ochiul albinei a fost studiat în detaliu de mai mult timp. Este binecunoscut faptul că ochiul albinei este sensibil pe un interval mai larg decât ochiul omenesc. În timp ce ochiul uman poate sesiza lungimi de undă cuprinse între 7.000 şi 4.000 de angstromi, adică de la roşu până la violet, al albinei poate vedea chiar mai mult în ultraviolet, până la 3.000 de angstromi. Acest fapt duce la o serie de efecte interesante. Spre exemplu, albinele pot face distincţie între multe flori care nouă ne par la fel. Culorile florilor nu sunt utile doar ca să placă ochiului nostru. Pentru albine, culorile sunt foarte importante, pentru că prin intermediul lor albinele primesc semnale care le determină să se apropie de ele sau nu. Pentru noi, oamenii, există multe flori „albe”. Nouă ni se pare că albul se distinge cu mult mai puţin decât orice altă culoare. Pentru albine, însă, florile albe sunt mult mai interesante, tocmai pentru că toate aceste flori reflectă în ultraviolet. Cu cât o floare este mai albă, cu atât ea reflectă mai mult radiaţie în ultraviolet. Pe de altă parte, fiecare dintre florile care nu sunt albe cu adevărat reţin o parte din radiaţia ultravioletă. Însă, pentru albine, de fiecare dată când o parte din radiaţia ultravioletă este reţinută de floare şi nu mai ajunge la receptorii oculari, albinei aceasta îi apare ca fiind culoare, tocmai pentru că ea are sensibilitate pentru spectrul ultraviolet şi vede repede ceea ce lipseşte. Situaţia se petrece la fel ca în cazul nostru: pentru noi, absenţa albastrului înseamnă galben. Aceasta înseamnă că pentru albine toate florile (inclusiv cele albe) sunt colorate!
Un studiu atent al florilor roşii arată că reflexia în ultraviolet a petalelor diferă de la margine spre interior. Iar această reflexie suplimentează la culoarea roşie a petalelor o nuanţă albastră care, de multe ori, se poate observa şi cu ochiul liber. Ei bine, albinele văd toate aceste nuanţe mai desluşit. Practic, dacă am putea vedea florile aşa cum albinele le văd, ele ar fi încă şi mai frumoase, şi mai variate decât ne apar nouă.

Lumea – şcoala devenirii noastre spirituale
Nicăieri în natură nu suntem departe de şansa de a contempla lumea şi de a slăvi pe Dumnezeu, nici chiar atunci când privim câţiva fluturi cum zboară, nici când observăm cum albinele îşi aleg florile pentru polen, nici când ţinem în mâini o frunză veştejită, căzută din copac. Adesea credem că toate acestea nu sunt nimic mai mult decât fărâme de viaţă fără prea mare importanţă. Dar, toată şcoala edificării omului este cuprinsă în înţelesurile creaţiei. În ele sunt puse toate cele de trebuinţă cugetării noastre pentru a progresa spiritual în timpul vieţii în lume. Cunoaşterea, ca strădanie a omului de a desprinde din creaţie şi din viaţă înţelesurile duhovniceşti, îl ajută pe om să crească. Aici pot fi cuprinse şi toate eforturile ştiinţelor, şi eforturile din câmpul filosofiei, ca strădanii autonome, ca reflecţii critice în marginea lumii, a vieţii şi a omului, cu privire la ceea ce le întemeiază şi le depăşeşte pe ele. Aceasta înseamnă că nici o ştiinţă, care le are pe acestea în centrul preocupărilor ei, nici o filosofie care le are ca obiect de reflecţie nu este irelevantă în ordinea urcuşului nostru, a pregătirii noastre pentru o viaţă spirituală.

Sfinţii au văzut rostul lucrurilor
Sfinţii părinţi au fost convinşi de faptul că fiecare dintre lucrurile şi fiinţele care vieţuiesc în lumea aceasta au fost create de Dumnezeu cu un rost. Sf. Grigore Palama afirmă că „Cel ce a adus toate la existenţă din cele ce nu sunt a împărţit fiecăruia rânduiala proprie şi cuvenită a însuşirilor sale, întregind lumea în şase zile, deosebind pe fiecare numai cu porunca şi scoţând, ca din nişte visterii, ascunse la forma lor văzută cele puse în ea, aşezând şi îmbinând în chipul cel mai armonios şi mai potrivit un lucru cu altul şi pe fiecare cu toate, şi pe toate cu fiecare. (…) Pe unele le pune sus şi le porunceşte să se învârtească la înălţime şi să se mişte împreună cu hotarul cel mai de sus al întregului, cu chibzuinţă şi rânduială în toată vremea. Pe cele uşoare şi rodnice în lucrare şi uşor de prelucrat le-a pus în folosul oamenilor. Pe cele ce se încălzesc peste temperatura de mijloc le-a pus să se ridice cu bun rost peste celelalte, ca să potolească frigul prea mare, iar căldura lor prea mare să fie potolită de frig. Lipsa de măsură în pornirea marginilor celor mai de sus e înfrântă de mişcarea întoarsă a unora dintre ele. Prin acestea ne-a dat deosebirile de mult folos ale anilor, ale ceasurilor şi măsurile distanţelor de timp şi celor ce pricep cunoştinţa lui Dumnezeu, Care a zidit, a rânduit şi a împodobit toate. Deci, pe cele de sus şi de la înălţime le-a lăsat să se învârtească în chipul acesta felurit şi îndoit, de dragul frumuseţii lumii şi al folosului de multe feluri. Iar pe altele le-a aşezat jos şi la mijloc, şi anume pe acelea care sunt mai grele şi mai pasive după fire, care se fac şi se preschimbă, care pot fi deosebite şi asemănate şi suportă mai uşor prefacerile, spre bună întrebuinţare. Pe toate le-a rânduit ca pe o podoabă şi după raţiunea legăturii lor, ca să se poată numi, pe drept cuvânt, întregul, podoabă (cosmos)”.
În fiecare frunză ce cade din copac stă ascunsă multă raţionalitate! Raţiunile divine străbat, de fapt, întreaga creaţie. Ele o susţin din interior, încă de la facerea ei, şi o vor susţine în mişcarea ei spre Dumnezeu, prin istorie, până la sfârşitul veacurilor. La fel, Sf. Vasile cel Mare observa că „după cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită construcţiei sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează până la sfârşit continuarea speţelor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc speţa”.
Diversitatea creaţiei este remarcată în mod admirabil de scriitorii patristici. Afirmaţiile lor surprind prin adâncimea şi actualitatea lor, unele dintre ele regăsindu-se astăzi, sub o formă desigur actualizată, în enciclopediile de specialitate care tratează teme de astronomie, biosferă, lanţuri trofice, comportament animal (inteligent), geografie sau astronomie. Sf. Vasile cel Mare a făcut observaţii asupra vieţuitoarelor, arătând faptul că şi comportamentul lor sugerează raţionalitate. „Dacă vezi că lebăda îşi bagă gâtul în adâncul apei şi de acolo îşi scoate hrana, vei descoperi şi atunci înţelepciunea Ziditorului, că de aceea i-a făcut lebedei gâtul mai lung decât picioarele, pentru că, băgându-l în apă ca pe o sfoară de undiţă, îşi face rost de hrana ascunsă în adânc.”
Sf. Vasile cel Mare observă, de asemenea, că, în natură, fiecare verigă aparţinând unui lanţ trofic are parametri de viaţă şi comportamente care prezervă, de fapt, integritatea întregului lanţ din care face parte. „Animalele, spunea el, cele care se prind cu mai multă uşurinţă nasc mulţi pui. De aceea fac mulţi pui iepurii, caprele sălbatice şi oile sălbatice care nasc gemeni, ca să nu li se stingă neamul din pricina animalelor mâncătoare de carne. Animalele care mănâncă pe altele fac puţini pui. Ziditorul nici n-a adăugat ceva de prisos, nici n-a luat ceva din cele ce erau de neapărată trebuinţă. Animalelor mâncătoare de carne le-a dat dinţi ascuţiţi, căci de nişte dinţi ca aceia au nevoie pentru felul hranei lor; iar celor care sunt pe jumătate înarmate cu dinţi le-a dat diferite depozite de hrană.”

Note:

I John D. Barrow şi Frank Tipler, Principiul Antropic Cosmologic, p. 573-575;
II Manfred Eigen, La ce ne putem aştepta de la biologia secolului al XX-lea?, în Michael P. Murphy şi Luke A.J. Oâneill, Ce este Viaţa? Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei, traducere din limba engleză de Ovidiu-Cristinel Stoica, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 17.

diac. Sorin MIHALACHE