Mergem sau nu la biserică?

0
750
Mergem sau nu la biserică?
A participa la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare este una din cele nouă porunci bisericeşti. Excepţiile sunt doar în caz de boală şi serviciu. De ce trebuie să participăm? Mi-a plăcut ce am auzit odată la o predică a unui părinte: pentru că, Biserica fiind un organism real, în care fiecare suntem un organ, cu rolul propriu, orice lipsă a noastră de la orice chemare a Sfintei Liturghii e ireversibilă şi irecuperabilă. Putem începe acum să mergem, dar nu vom înlocui, nu vom acoperi spaţiile în care nu am fost. Ele vor rămâne în veşnicie spaţii goale, momente în care nu ne-am respectat rostul. Cum ar fi dacă ne-am uita la trupul nostru, şi o mână ar zice că nu vrea să facă parte din noi? Sau un ochi? Pentru că noi nu percepem importanţa pe care o avem în Biserică, botezaţi fiind, nu înseamnă că, obiectiv vorbind, nu avem nicio importanţă, că participarea noastră la slujbe nu are un sens în întreaga istorie. Pentru că noi nu vedem rostul în prezenţa unui bebeluş la slujbă, nu înseamnă că acesta nu este.
Copiii crescuţi în biserică
Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care participa, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul slujbei. Copiii aceia au crescut în biserică, practic. Pentru ei, a frecventa biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei, dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.
Multe mame spun că nu-şi duc copiii la biserică, să nu deranjeze slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în perioada prenatală – aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în biserică doar atunci când le e teamă de biserică. Atunci când pentru ei la biserică este Doamne-Doamne care, aşa cum le spunem noi de multe ori, îi bate (ceartă etc.) dacă sunt obraznici, sau părintele care „le taie limba” dacă vorbesc sau nu sunt cuminţi, nu e de mirare că au o anumită aversiune sau ţipă atunci când se apropie de părintele.
Să ne hotărâm să primim darul lui Dumnezeu
Apoi, unele mame mai spun că nu merg, pentru că oricum nu pot fi atente la slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de Dumnezeu, chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la slujbă tot să nu fim atenţi. Ba pentru că o femeie din faţa noastră are un pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de rezolvat… Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup şi suflet prezenţi la Sfânta Slujbă a Liturghiei.
Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât trebuie să stăm, încercând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în biserică. Căci nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm să mergem la biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu va pune, smerit şi nevăzut, partea Lui.
Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda oricărei stări.
Biserica, locul unde „se dă” Dumnezeu
Apoi, să căutăm să mergem la o biserică la care ne putem implica şi din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna… Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încânte doar intelectul. Dacă putem, să mergem la biserica la care avem duhovnicul, căci el este tatăl nostru călăuzitor pe cale şi în felul acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi „într-un duh” cu el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumnezeu să ne spună atunci când ne spovedim.
Dacă părintele duhovnic e, să zicem, din altă localitate, cred că cel mai bine e să încercăm să mergem la biserica de la parohia din care suntem. Dacă nu este o comunitate în care să ne putem încadra, atunci să căutăm o biserică la care putem merge oricând, unde ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Să avem însă grijă să nu judecăm nici un preot. Dumnezeu ne poate vorbi nouă, fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să ne vedem rolul propriu în biserică, nu al altcuiva. Noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu la biserică, nu altceva.
Este deci nevoie să frecventăm biserica, pentru ca să primim ce ne dă Dumnezeu în biserică, nu ce aşteptăm noi. Iar în biserică, vorba Maicii Siluana, „se dă” Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi, spunea un părinte, că nu-L putem avea pe Dumnezeu tată, dacă nu avem Biserica mamă.
Cristina Sturzu