Duminica a V-a din Postul Mare

0
231
Duminica a cincea din Postul Mare
Duminica a cincea din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pentru că această sfântă cuvioasă, deşi este pomenită în ziua de 1 aprilie, este prăznuită şi în Duminica aceasta, ea fiind o icoană sau o pildă a pocăinţei şi a înălţării duhovniceşti a omului prin smerenie şi prin post. Evanghelia duminicii a cincea din Postul Mare este plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa noastră. Evanghelia ne arată că Mântuitorul prevesteşte moartea şi învierea Sa. El iniţiază pe ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri, pricinuite de păcatele oamenilor. Pe de altă parte, vedem însă că ucenicii Săi, care erau oameni simpli, pescari, nu puteau înţelege de la început taina Patimilor, Morţii şi Învierii Mântuitorului, ci în mod treptat. Vedem în comportamentul ucenicilor firea omenească, firea noastră, cu slăbiciunile ei, cu ispitele care vin asupra ei. Dar, în acelaşi timp, vedem cum harul lui Dumnezeu din Iisus Hristos lucrează pentru ridicarea şi vindecarea firii omeneşti, cum luminează, încetul cu încetul, firea omenească pentru a cunoaşte tainele lui Dumnezeu şi a intra în comuniunea de viaţă dătătoare cu El.
Mântuitorul Iisus Hristos a prevestit faptul că Fiul Omului, adică El însuşi, va merge la Ierusalim, iar acolo mai-marii cărturarilor şi ai fariseilor, împreună cu autorităţii romane ale trupelor de ocupaţie din Tara Sfântă, îl vor batjocori, îl vor bate şi îl vor scuipa şi îl vor omorî. Apoi, Hristos-Domnul adaugă: „însă Fiul Omului a treia zi va învia”. Deci Mântuitorul nu desparte suferinţele Sale şi Moartea Sa de taina învierii Sale. Cu alte cuvinte, El ne arată că Taina Crucii este îndreaptă spre înviere, iar puterea învierii se află ascunsă în Cruce. Pe când însă vorbea El despre faptul că va merge în Ierusalim, doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau impresia că Iisus vorbeşte de o împărăţie lumească, în locul celei romane. Mântuitorul îi lasă pe cei doi ucenici să spună ceea ce doresc ei, iar apoi îi corectează pe ei şi pe ceilalţi ucenici, în primul rând, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au cerut Mântuitorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau o onoare deşartă din lumea aceasta şi anume să stea de-a dreapta şi de-a stânga tronului Său în această împărăţie pe care ei o credeau pământească, o împărăţie în Ierusalim. Atunci, Mântuitorul le spune: „Nu ştiţi ce cereţi”. Prin aceasta vedem că îi corectează. Ei se gândeau la o împărăţie politică, o stăpânire lumească. Iar apoi, după ce le spune: „Nu ştiţi ce cereţi”, Iisus întreabă: „Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?”. Iar ei au răspuns: „Putem”.
Dar ce este paharul despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelia de astăzi şi ce este botezul despre care vorbeşte El? Sfinţii Părinţi ai Bisericii au tâlcuit cuvintele acestea astfel: botezul despre care vorbeşte Iisus este botezul suferinţei şi sângelui din timpul Patimilor Sale culminând cu moartea Sa pe Cruce; iar paharul pe care Mântuitorul urmează să-l bea este însăşi moartea Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din grădina Getsimani, când zice: „Părinte, dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Iisus Se referea la propria sa moarte. Cei doi ucenici, Iacob şi Ioan, poate neştiind ce spun, au răspuns: „Da, putem”. Atunci Mântuitorul a profeţit: „Paharul pe care-L voi bea Eu îl veţi bea şi voi şi botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza şi voi” şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat mai târziu. Sfântul Iacob, ruda Domnului, a gustat paharul morţii când a primit moarte mucenicească fiind ucis cu sabia de către regele Irod, iar de botezul suferinţelor s-a împărtăşit Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domeţian în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor la sfârşitul secolului I. Apoi, Mântuitorul le-a spus că de-a dreapta şi de-a stânga Lui nu se poate sta doar pentru că cineva L-a cunoscut, ci a sta de-a dreapta şi de-a stânga Sa este răsplata pentru faptele bune ale celor care se pregătesc. Deci, nu relaţiile personale, nu simpla întâlnire cu Iisus aduce slava, ci vrednicia faptelor bune. Mântuitorul nu dăruieşte cuiva slava cerească doar pentru că acela L-a cunoscut sau face parte dintre rudele Sale, ci slava cerească se dăruieşte ca răsplată pentru credinţă smerită şi pregătirea adecvată.

Evanghelia ne mai arată că ceilalţi ucenici s-au mâniat când au văzut că fraţii Iacob şi Ioan au căutat onoruri, pentru a fi deasupra celorlalţi. Mânia aceasta este interpretată de către Sfinţii Părinţi ca o mânie amestecată cu invidie. Ei s-au mâniat, pentru că au devenit invidioşi. Vedem aici cum unii, în căutare de slavă deşartă, produc altora invidie şi mânie, însă Mântuitorul, ca duhovnic desăvârşit, cunoscător de suflete şi vindecător de patimi, i-a chemat la El pe toţi ucenicii şi le-a zis că în gândirea lumească întâietatea este înţeleasă ca stăpânire sau dominaţie peste alţii, dar ucenicii lui Hristos trebuie să înţeleagă întâietatea sau conducerea altora ca fiind slujire în folosul tuturor. Prin aceasta, Mântuitorul a arătat că adevărata cinste plăcută lui Dumnezeu nu se realizează prin poftă de stăpânire şi prin slavă deşartă, ci prin smerita iubire faţă de Dumnezeu şi fată de semeni. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune şi pe semenii noştri prin fapte bune, ajutându-i, cu atât suntem mai demni de cinstire.
Evanghelia se încheie astfel: „Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Aici tâlcuitorii Sfintelor Evanghelii remarcă faptul că Mântuitorul nu a vorbit pentru toţi, deşi, desigur, El a murit pentru întreaga lume, ci a zis doar pentru mulţi, pentru că mulţi, dar nu toţi, vor crede în numele Lui, vor urma poruncile Lui şi se vor mântui. Scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Atât contribuim la mântuirea oamenilor, cât îi ajutăm să iubească pe Dumnezeu şi pe semenii lor.
Din Evanghelia duminicii a cincea a Postului Mare, învăţăm că noi, ca şi ucenicii Domnului, suntem adesea confruntaţi cu ispita slavei deşarte, cu dorinţa de întâietate, de a fi mai apreciaţi decât ceilalţi. Iar această ispită trezeşte altă ispită, aceea a invidiei şi mâniei altora. Ca urmare slăbeşte comuniunea dintre oameni şi se deteriorează relaţiile adevărate de frăţietate dintre ei. Mântuitorul arată că iubirea smerită fată de semeni şi ajutorarea lor este calea care ne duce la mântuire, la unirea cu Dumnezeu, şi menţine armonia în comunitatea umană. Astfel, orice onoare adevărată provine din calitatea cuiva de slujitor, indiferent de mărimea rangului.
Evanghelia ne cheamă să respingem ispita slavei deşarte prin smerenie şi prin pocăinţă şi post, prin mărturisirea păcatelor şi prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie şi fapte de slujire a celor neglijaţi şi neajutoraţi.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înţelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei din această duminică, să înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc interior către bucuria învierii.

www.patriarhia.ro