Cred într-Unul Dumnezeu

0
927
Cred într-Unul Dumnezeu
Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune. Câmpul este sufletul uman, neghina – politeismul, sămânţa bună – credinţa într-un Dumnezeu. Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei – ceva absurd şi prostesc.
Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul. Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. El Însuşi şi-a adus mărturie când a spus prin vrednicele sale slugi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea 20, 23). Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului „şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului – aprinse fiecare în parte! Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Israel. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus „Cred întrun Dumnezeu”. Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi. Apostolii s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci su fletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Dar ce sarcină obositoare şi periculoasă era aceasta! Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care, credeţi-mă, i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge. Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu. Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Apostolilor – şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Lua ţi de exemplu pe Apostolul Pavel şi argintarul Dimitrie: „Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea şi le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta… meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere…” (Fapte 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup. Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude. Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena „duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Fapte 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau. Şi aceşti spini idolatrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Apostolii au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”, porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii. A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator. Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt. Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.
„Tatăl Atottiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”
Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de El – Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ceruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr. El s-a îndurat de oameni şi a mişcat perdeaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asupra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucurie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atotputernic şi Făcător. Cugetul vă este străfulgerat de un gând neliniştit şi de întrebarea: „Tată al cui?” şi „în ce moment a devenit El Tatăl?” El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul-Născut înaintea timpului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul „când?” De când Dumnezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un „când”, deoarece în El nu există ciclu temporal. Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată. Dar în timpuri? Nici chiar în timp, pe parcursul a secole şi secole nimeni. Ascultaţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă. Ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucurie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu tată al său. Cei mai supuşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau „Atotputernicul”, „Judecătorul”, „Preaînaltul”, „Regele”, „Domn al mulţimilor”, dar niciodată nu foloseau dulcele nume de „Tată”. Cei mai buni reprezentanţi ai neamului omenesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodat ă copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L -au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să îndrăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvintele „Avva Părinte” (Gal. 4, 56, Rom. 8, 14-16). Însuşi Hristos a revelat această adopţie – dar al milei lui Dumnezeu – şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe p ământ. El a revelat oamenilor că din acel moment ei puteau să-L numească pe Dumnezeu Tată al lor atunci când a spus: „Deci voi aşa vă rugaţi: Tatăl nostru, care eşti în ceruri” (Matei 6, 9). Şi de atunci până acum multe milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi „Tatăl nostru”. Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt „Tată”. Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu „Tatăl nostru!”. De aceea, acelora ce duc război împotriva lui Dumnezeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: „Tată!”. Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul (Simbolul Credinţei) vostru (pentru voi), al tuturor celor ce purta ţi imaginea (chipul) lui Dumnezeu în sine, care sunteţi aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu „Tată”, apoi „Atotputernic” şi „Făcător”. Ei au făcut aceasta fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinaintea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor – acelora care-L urmează – adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult inimile voastre, ale aleşilor care purtaţi icoana lui Dumnezeu în sine. Şi Domnul, Fiul lui Dumnezeu, nu numai că v-a permis să-L numiţi pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Adevărat, Tată al vostru, mai mult, El v-a poruncit „şi tată al vostru să nu vă numiţi că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 19). O, fericire vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Paternitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol. Fericirea voastră constă şi în faptul că Tatăl vostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: „Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic?” Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleaptă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă? Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tuturor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” spune Fiul lui Dumnezeu (Matei 10, 29). „Şi păr din capul vostru nu va pieri” (Luca 21, 18), iarăşi fără voia Dumnezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu. Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru – Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute „…în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut” (Ps. 113, 11). Prin cuvintele „în cer” sfinţii interpreţi au înţeles întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dumnezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele „pe pământ” ei au înţeles toate lucrurile materiale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele departe de pământ, dar accesibile percepţiei noastre senzoriale. Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul construcţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi forma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii. De aceea, când auziţi spunându-se „Creatorul a creat tot ceea ce este creat”, nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplinătatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă. Fie că materia constă din cele patru mari elemente – pământ, apă, foc şi aer – stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale reprezintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator. Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici, aleşilor? Poate ochiul să o cuprindă? Poate urechea să o audă? Poate limba să o exprime? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzică şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii strălucitoare – toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare? Să ştiţi totuşi că această splendoare miraculoasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevăzute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măreţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soarelui (Apoc. 22, 5)! Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma rele Apostol a fost ridicat în duh „până la al treilea cer…”, a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului s ă le grăiască (II Cor. 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul depăşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie. Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritura comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită şi atotputernică ambele lumi – doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat – El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii. Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciunii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spală orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepărtează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Izvorul dreptăţii, adevărului şi vieţii. Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.
Episcop Nicolae Velmirovici